Însăşi viaţa

Nu uiţi frunzele
ce ieri ne-acopereau ca o pătură,
şoaptele lor sperau să treacă
prin arcul elipsei,
– acea absenţă plină –
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.

O fericire în forma unui înger
şi un miracol delicat
te fac să simţi lacrimi de bucurie,
două buze ard intens, o dorinţă extatică,
acele săgeţi ţintesc inima, capul ţi se-nvârte. Continuă lectura

Reclame

În golul oglinzii…

În golul oglinzii,
azi ţi-ai văzut fiul mort,
un văl de oboseală a măturat peste tine
pacea dimineţii de primavără.

În somnul inimilor topite într-una,
pentru o clipă nu ai mai existat,
copleşit nu-nţelegeai nimic,
totul se spulberase,
o viaţă fără a trăi în ea,
o altă identitate, o nouă formă,
un cadru dilatat
ţi-a explodat toate simţurile,
nu mai ştiai cine eşti. >>>

Ieşirea din labirint

Ard clipe la temelia templelor,
urnind lespedea simţi
vaierul lanţurilor.

Mai departe de soare,
insula virgină
apărută din mare.
( cu fiori pătrunzi în ea )

Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi!
Un mesager nevăzut,
vântul călător mi-a dăruit sărutul.

Parfum suav, mister printre stele,
doar buzele tale în vise!
Misterul învăluie
visele tale,
o lume unde puţini au acces. >>>

Floarea de colţ a măceşului iubirii

Poştaşul nu bate pasul de două ori pe loc,
Chiar şi la capătul lumii, la dorinţa sufletului,
reuşeşte s-ajungă pe aripile calului.
La auzul şoaptei,
purtată-n zbor de-un puf de păpădie,
un destin mitic îl leagă pe stăpân de mârţoaga lui,
gloaba răpciugoasă
preschimbată într-un cal năzdrăvan.

O, înţeleaptă, fiică a lui Agamemnon!
Sângele tău, trecut prin amurgul zeilor,
scris în nopţile arabe, prin cronici în piatră,
în florile-ngheţate din martie
şi-a unui aprilie spulberat dintr-un palat de vise,
te-au desemnat succesorul vechiului cod,
kanunul, mesagerul tunetelor ploii
– o piramidă prăbuşită de iluziile răzleţe-ale gândurilor – >>>

Ea s-a născut…

Ea s-a născut
pe muntele
răsărit din apa întunecată.
Ea s-a născut
lumină şi lacrimă
în inima
florii de lotus
ce a-nflorit pe vârful muntelui.
Azurul nu şi-a construit bolta.
Seara, floarea s-a închis
ascunzând în ea copilul,
ca dimineaţa să se deschidă.
Ea s-a născut frumoasă
ca ea însăşi.
Prin iubirea aerului şi ploii
au apărut
zeiţa Cerului şi zeul Pământului. >>>

Două clipe, mai mult decât una

Din coroana soarelui orbitor
Suntem boabe aurii risipite la vale,
Ne răsfirăm, ne împrăştiem, plutim, ne rostogolim
În palmele timpului şi spaţiului necuprins…

Până unde poate ajunge gândul tău?
Nu-i ştiu puterea. Are frontiere?
Cuvintele emană forţa misterioasă
de a vorbi prin tăceri, de a exista în absenţele lor,
continuă să simtă vocabulele dezmembrate
din trecutul lor, construind fraze,
folosind cuvinte pe care nu le mai posedă.

Melanj de sunete, pânze de păianjen,
senzaţia aruncării
într-o fântână secată, stalactitele durerii!
Cuvintele îmi par ca apa prelinsă printre degete –
curată, racoroasă şi binefăcătoare, dar când
să-mi dau cu ea şi pe ochi, pentru a-mi limpezi privirea,
deja n-o mai am, s-a evaporat… >>>

Irina Lucia Mihalca – Dincolo de cuvânt suntem noi

Sub razele lunii
macii vor continua să înflorească,
Chiar dacă pentru toţi răsare şi apune soarele,
de la cer la pământ regăseşti doar o palmă de iluzii.

Clipă de clipă simţi viaţa şi picăturile ei,
şi totuşi, cu arma durerii omul dărâmă.
Doar sufletul se răceşte chiar de-l depui pe-o petală.

În clipa întâlnirii, a celor care-au atins-o
şi-au crezut în atingerea ei, este sublimul,
după acel moment vor căuta din nou. Viaţa-i o căutare! >>>

Corabia de vise

Străbaţi furtuna deşertului
în cautatea celei care ţi-a răscolit visele,
noapte de noapte,
cascadă curgând în carnaţia coapselor răsucite
din unda de dragoste.

Ţi-e dor de răpirea primei bătăi a inimii,
de primul pas prin oglinda lungă,
în care coridorul întunecat
transformă realitatea într-un sărut
şi-n aripile sufletului prin care pluteşti.
Nu ai uitat privirea întâlnită
şi-acele linii curgătoare
ce duceau spre ea,
cu-atât de mult timp în urmă. >>>

Ochii tăi, ochii mei…

Ochii tăi, ochii mei, două fântâni
în care ne scufundăm
pentru-a ne regăsi pururea tineri.
– un echilibru delicat între viaţă
şi moarte, acest şuvoi de timp trăit împreună –
Gura ta, gura mea, furtuna prin care
trecem înlănţuiţi cu faţa umedă de lacrimi.
Să ascultăm interludiul dureros
între prima vrajă
şi-atingerea mâinilor noastre
prin ecoul îndepărtat al unui zâmbet!
În paginile cărţii păstrez, încă,
proaspete şi verzi, frunzele tale
culese în drum
spre întâlnirea cu destinul.

– Lasă-mă să te sărut, iubito, profund!
Mă surprinzi acum, te simt ca un torent,
mult prea departe sunt
de belşugul binecuvântărilor tale.
– Sărută-mă, iubitule, intens vreau să te simt,
să lasăm să curgă iubirea, pornind în jurul lumii,
larg să desfacem aripa albastră peste liniştea apei! >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

O primăvară este gândul tău…

O primăvară este gândul tău!
Din depărtări, la chemarea zidurilor adormite
ecoul ne propagă respiraţia,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa…

Cine-mi redă acest tainic parfum,
acest dar fără rădăcini?
Pe drumul început din nostalgie, devenit pas,
devenit dans, devenit zbor şi timp, devenit tăcere,
zi şi noapte, trecutul uimeşte aburul prezentului
unui timp de-amintire, unui timp de regăsire,
unui timp de uitare…

Dincolo de trup este adevărul!
Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii
pe pietre, pe frunze, pe petale,
pe drumul unde zefirul le risipeşte…
( cu pietre arunci în mare, pietre verzi, roşii, albastre,
pietre lucioase, pietre rotunde,
în multe cercuri concentrice undele se propagă… ) >>>

Irina Lucia Mihalca – Chemarea iubirii

În arabescuri, cu o linie melodică,
o vrajă neîntreruptă
se-mprăştie peste tine,
asemeni simfoniilor de ciocârlii,
o durere imposibil de şters,
odată intrată în circuitul sângelui.

Din fiecare vis nedescifrat,
ca un uriaş magnet,
toată speranţa este în aşteptare.

Cu o putere de oglindă,
pauza dintre cioburile spulberate,
de culoare aurie,
reduce spaţiul
stins în nuanţele dimineţii.
Prin liniştea vânturilor,
în aceeaşi cameră,
două impulsuri-ecou
aşteaptă o explozie divină. >>>

Atingerea sufletului

Totul respiră, totul vibrează!
Respiraţia de unde vine, iubitule?
Respiraţia înseamnă viaţă,
dacă există, există şi viaţă!

Unde eşti?
Sunt aici, cu tine, a ta!
Încă de acum? Până în zori mor!
Mă simţi?
Anormal de bine, un cuib de fluturi eşti,
Am păşit, am trecut bariera,
sunt dincolo de vis!

Cu respiraţia te-ating,
Ne topim în plăcere, o plăcere unică,
dură, greu de suportat.
Cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele,
O încleştare,
Fără arsuri, fără nimic, am electrizat clipa! >>>

Irina Lucia Mihalca – Arcada iubirii

Prin aerul blând al serii,
un cântec delicat se răsfiră în armonie,
o bucurie a sufletului,
o evadare în tunelurile nopţii,
o stare de spirit în căutarea nectarului vieţii,
şoapte arse de căldura viselor pierdute.
Cu mâinile atingi fiecare sunet,
din melodie extragi cheia înţelegerii.
În tăcere, inima ta naufragiază,
lumea se termină aici
atunci când natura se odihneşte.
La malul curbat deasupra orizontului albastru,
duhul tău se linişteşte.
Un fâlfâit de aripi şi binecuvântarea albă,
departe-ai ajuns, acum simţi
pacea abandonului în ceaţa sfârşitului.

Cristal strălucitor pentru ca îngerii să îţi deschidă calea…

Irina Lucia Mihalca – Aici, acolo, pretutindeni

Te simt al fluturilor,
ca semn că iubirea există, visule!
Pe malurile apelor,
sub clar de lună, plutim împreună,
de mână cu cerul, prin imaginile
ce trec prin noi, zărim ţărmul speranţei.
Ce frumoasă eşti,
mereu cu privirea căutând,
înconjurată de-o aură angelică,
răscolind lumile!

Sub cerul nesfârşit,
pe-un alt obraz al pământului,
suntem învăluiţi în mătasea
din care sunt întreţesute dorinţele.
Un dans în alb sunt ninsorile de clipe!
Ai în tine o putere colosală,
eşti lume din lumi fără de capăt,
ai descoperit ceva ce nu cunoşteai,
în acest triunghi al universurilor.
Unde eşti tu?- mă întrebi.
Aici, acolo, pretutindeni,
în inima noastră, iar tu,
acolo, aici, aproape, departe… >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaAi văzut lumina întrezărindu-se…

Ai văzut lumina întrezărindu-se
în fiecare unduire a cuvântului răscolit în tine,
prin umbrele polarizate ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.

O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă, azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens. >>>