Însăşi viaţa

Nu uiţi frunzele
ce ieri ne-acopereau ca o pătură,
şoaptele lor sperau să treacă
prin arcul elipsei,
– acea absenţă plină –
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.

O fericire în forma unui înger
şi un miracol delicat
te fac să simţi lacrimi de bucurie,
două buze ard intens, o dorinţă extatică,
acele săgeţi ţintesc inima, capul ţi se-nvârte. Continuă lectura

Reclame

În golul oglinzii…

În golul oglinzii,
azi ţi-ai văzut fiul mort,
un văl de oboseală a măturat peste tine
pacea dimineţii de primavără.

În somnul inimilor topite într-una,
pentru o clipă nu ai mai existat,
copleşit nu-nţelegeai nimic,
totul se spulberase,
o viaţă fără a trăi în ea,
o altă identitate, o nouă formă,
un cadru dilatat
ţi-a explodat toate simţurile,
nu mai ştiai cine eşti. >>>

Ieşirea din labirint

Ard clipe la temelia templelor,
urnind lespedea simţi
vaierul lanţurilor.

Mai departe de soare,
insula virgină
apărută din mare.
( cu fiori pătrunzi în ea )

Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi!
Un mesager nevăzut,
vântul călător mi-a dăruit sărutul.

Parfum suav, mister printre stele,
doar buzele tale în vise!
Misterul învăluie
visele tale,
o lume unde puţini au acces. >>>

Floarea de colţ a măceşului iubirii

Poştaşul nu bate pasul de două ori pe loc,
Chiar şi la capătul lumii, la dorinţa sufletului,
reuşeşte s-ajungă pe aripile calului.
La auzul şoaptei,
purtată-n zbor de-un puf de păpădie,
un destin mitic îl leagă pe stăpân de mârţoaga lui,
gloaba răpciugoasă
preschimbată într-un cal năzdrăvan.

O, înţeleaptă, fiică a lui Agamemnon!
Sângele tău, trecut prin amurgul zeilor,
scris în nopţile arabe, prin cronici în piatră,
în florile-ngheţate din martie
şi-a unui aprilie spulberat dintr-un palat de vise,
te-au desemnat succesorul vechiului cod,
kanunul, mesagerul tunetelor ploii
– o piramidă prăbuşită de iluziile răzleţe-ale gândurilor – >>>

Ea s-a născut…

Ea s-a născut
pe muntele
răsărit din apa întunecată.
Ea s-a născut
lumină şi lacrimă
în inima
florii de lotus
ce a-nflorit pe vârful muntelui.
Azurul nu şi-a construit bolta.
Seara, floarea s-a închis
ascunzând în ea copilul,
ca dimineaţa să se deschidă.
Ea s-a născut frumoasă
ca ea însăşi.
Prin iubirea aerului şi ploii
au apărut
zeiţa Cerului şi zeul Pământului. >>>

Două clipe, mai mult decât una

Din coroana soarelui orbitor
Suntem boabe aurii risipite la vale,
Ne răsfirăm, ne împrăştiem, plutim, ne rostogolim
În palmele timpului şi spaţiului necuprins…

Până unde poate ajunge gândul tău?
Nu-i ştiu puterea. Are frontiere?
Cuvintele emană forţa misterioasă
de a vorbi prin tăceri, de a exista în absenţele lor,
continuă să simtă vocabulele dezmembrate
din trecutul lor, construind fraze,
folosind cuvinte pe care nu le mai posedă.

Melanj de sunete, pânze de păianjen,
senzaţia aruncării
într-o fântână secată, stalactitele durerii!
Cuvintele îmi par ca apa prelinsă printre degete –
curată, racoroasă şi binefăcătoare, dar când
să-mi dau cu ea şi pe ochi, pentru a-mi limpezi privirea,
deja n-o mai am, s-a evaporat… >>>

Irina Lucia Mihalca – Dincolo de cuvânt suntem noi

Sub razele lunii
macii vor continua să înflorească,
Chiar dacă pentru toţi răsare şi apune soarele,
de la cer la pământ regăseşti doar o palmă de iluzii.

Clipă de clipă simţi viaţa şi picăturile ei,
şi totuşi, cu arma durerii omul dărâmă.
Doar sufletul se răceşte chiar de-l depui pe-o petală.

În clipa întâlnirii, a celor care-au atins-o
şi-au crezut în atingerea ei, este sublimul,
după acel moment vor căuta din nou. Viaţa-i o căutare! >>>

Corabia de vise

Străbaţi furtuna deşertului
în cautatea celei care ţi-a răscolit visele,
noapte de noapte,
cascadă curgând în carnaţia coapselor răsucite
din unda de dragoste.

Ţi-e dor de răpirea primei bătăi a inimii,
de primul pas prin oglinda lungă,
în care coridorul întunecat
transformă realitatea într-un sărut
şi-n aripile sufletului prin care pluteşti.
Nu ai uitat privirea întâlnită
şi-acele linii curgătoare
ce duceau spre ea,
cu-atât de mult timp în urmă. >>>

Ochii tăi, ochii mei…

Ochii tăi, ochii mei, două fântâni
în care ne scufundăm
pentru-a ne regăsi pururea tineri.
– un echilibru delicat între viaţă
şi moarte, acest şuvoi de timp trăit împreună –
Gura ta, gura mea, furtuna prin care
trecem înlănţuiţi cu faţa umedă de lacrimi.
Să ascultăm interludiul dureros
între prima vrajă
şi-atingerea mâinilor noastre
prin ecoul îndepărtat al unui zâmbet!
În paginile cărţii păstrez, încă,
proaspete şi verzi, frunzele tale
culese în drum
spre întâlnirea cu destinul.

– Lasă-mă să te sărut, iubito, profund!
Mă surprinzi acum, te simt ca un torent,
mult prea departe sunt
de belşugul binecuvântărilor tale.
– Sărută-mă, iubitule, intens vreau să te simt,
să lasăm să curgă iubirea, pornind în jurul lumii,
larg să desfacem aripa albastră peste liniştea apei! >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

O primăvară este gândul tău…

O primăvară este gândul tău!
Din depărtări, la chemarea zidurilor adormite
ecoul ne propagă respiraţia,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa…

Cine-mi redă acest tainic parfum,
acest dar fără rădăcini?
Pe drumul început din nostalgie, devenit pas,
devenit dans, devenit zbor şi timp, devenit tăcere,
zi şi noapte, trecutul uimeşte aburul prezentului
unui timp de-amintire, unui timp de regăsire,
unui timp de uitare…

Dincolo de trup este adevărul!
Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii
pe pietre, pe frunze, pe petale,
pe drumul unde zefirul le risipeşte…
( cu pietre arunci în mare, pietre verzi, roşii, albastre,
pietre lucioase, pietre rotunde,
în multe cercuri concentrice undele se propagă… ) >>>

Irina Lucia Mihalca – Chemarea iubirii

În arabescuri, cu o linie melodică,
o vrajă neîntreruptă
se-mprăştie peste tine,
asemeni simfoniilor de ciocârlii,
o durere imposibil de şters,
odată intrată în circuitul sângelui.

Din fiecare vis nedescifrat,
ca un uriaş magnet,
toată speranţa este în aşteptare.

Cu o putere de oglindă,
pauza dintre cioburile spulberate,
de culoare aurie,
reduce spaţiul
stins în nuanţele dimineţii.
Prin liniştea vânturilor,
în aceeaşi cameră,
două impulsuri-ecou
aşteaptă o explozie divină. >>>

Atingerea sufletului

Totul respiră, totul vibrează!
Respiraţia de unde vine, iubitule?
Respiraţia înseamnă viaţă,
dacă există, există şi viaţă!

Unde eşti?
Sunt aici, cu tine, a ta!
Încă de acum? Până în zori mor!
Mă simţi?
Anormal de bine, un cuib de fluturi eşti,
Am păşit, am trecut bariera,
sunt dincolo de vis!

Cu respiraţia te-ating,
Ne topim în plăcere, o plăcere unică,
dură, greu de suportat.
Cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele,
O încleştare,
Fără arsuri, fără nimic, am electrizat clipa! >>>

Irina Lucia Mihalca – Arcada iubirii

Prin aerul blând al serii,
un cântec delicat se răsfiră în armonie,
o bucurie a sufletului,
o evadare în tunelurile nopţii,
o stare de spirit în căutarea nectarului vieţii,
şoapte arse de căldura viselor pierdute.
Cu mâinile atingi fiecare sunet,
din melodie extragi cheia înţelegerii.
În tăcere, inima ta naufragiază,
lumea se termină aici
atunci când natura se odihneşte.
La malul curbat deasupra orizontului albastru,
duhul tău se linişteşte.
Un fâlfâit de aripi şi binecuvântarea albă,
departe-ai ajuns, acum simţi
pacea abandonului în ceaţa sfârşitului.

Cristal strălucitor pentru ca îngerii să îţi deschidă calea…

Irina Lucia Mihalca – Aici, acolo, pretutindeni

Te simt al fluturilor,
ca semn că iubirea există, visule!
Pe malurile apelor,
sub clar de lună, plutim împreună,
de mână cu cerul, prin imaginile
ce trec prin noi, zărim ţărmul speranţei.
Ce frumoasă eşti,
mereu cu privirea căutând,
înconjurată de-o aură angelică,
răscolind lumile!

Sub cerul nesfârşit,
pe-un alt obraz al pământului,
suntem învăluiţi în mătasea
din care sunt întreţesute dorinţele.
Un dans în alb sunt ninsorile de clipe!
Ai în tine o putere colosală,
eşti lume din lumi fără de capăt,
ai descoperit ceva ce nu cunoşteai,
în acest triunghi al universurilor.
Unde eşti tu?- mă întrebi.
Aici, acolo, pretutindeni,
în inima noastră, iar tu,
acolo, aici, aproape, departe… >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaAi văzut lumina întrezărindu-se…

Ai văzut lumina întrezărindu-se
în fiecare unduire a cuvântului răscolit în tine,
prin umbrele polarizate ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.

O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă, azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Acolo, în inimă…

Acolo, în inimă, extindem lumile prin îngemănare,
naşterea unor locuri noi, nepopulate, încă, răsar sub ochii noştri,
te-ating în mijlocul cântecului născut în somnul
unei alte note pe buzele tale,
rotiri de priviri într-un vals al pasiunilor
cu un surâs împărtăşit.

Umbre şi semne-n serpentine străbat paşii iubirii,
cuvântu-şi începe tăcerea prin care totul apare,
un călător, spre zările albastre, a cărui aripă creşte din mine.
Încă nu ştiu cine sunt până nu devin altcineva.
Unde să găsesc locul acela în care
te voi lăsa să pătrunzi? Unde-i jocul literelor?

O să mă clădeşti în tine aşa cum eşti tu,
nemăsurată revelaţie, descoperire divină,
miracol frenetic şi posesiv,
acum te-nţeleg, tânjim după noi,
un drum spre începuturile noastre. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Acolo de unde ne izvorăşte apa

În cercul vieţii, retras, undeva,
în amfora din tine,
storci esenţa
în călătoria din adâncul memoriei,
– melancolia şi misterul acelei pânze –
acolo de unde ne izvorăşte apa…

În noaptea asta, ca-ntr-un vis,
– un vis e viaţa –
în verde-crud salcâmul
ne-a explodat în faţa ferestrei.
Împrăştiate petale, pe fiecare ramură,
în cercul de lumină,
– acolo unde ajung sufletele când
se topesc din iubire –
Ca o furtună de zăpadă,
un cer de flori îşi aruncă umbrele,
Ascultă cum adie vântul
şi cântul frunzelor legănate uşor,
acolo, sus, aproape de cer,
mistuind stelele…
În sevă stă adevărul, un adevăr trăit,
Iubirea are o limbă comună:
emoţia, exaltarea, înălţarea
şi cercul de lumină,
acestea-s treptele timpului unei iubiri! >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Acel zbor cu viaţa

Nemuritoare poveste de iubire!
Aţipit în lumina cerului te vezi
în oglinda mea
şi-auzi cum ţi se deschid porţile,
ca un miraj ce te-nvăluie
din care nu te mai dezmeticeşti.

O revelaţie, o barca pe valuri,
un călător, tu ştii cine eşti?
Pentru că-ţi simt inima
am uitat semnul întrebării,
eşti mult mai mult
decât ce vezi cu ochii unui copil.
Trezit parcă din somn,
ţi-am vazut inima şi jocul,
în tine e-un clocot, o frământare
şi-o dorinţă ce nu te lasă liniştit,
atunci eşti impăcat, acel transfer al prezenţei,
doar cerul e deasupra pe-acelaşi palier.
Prinde-ma de mană
şi-acolo vom fi pentru totdeauna! >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaDe unde vii şi unde pleci?

Îmbrăţişaţi am trecut, prin vălul de vis,
spre tărâmul florilor şi-a iubirii,
(niciodată nu e prea târziu să ajungi acolo)
tu şi eu, în dansul libertăţii, privindu-ne,
două chipuri, două trupuri, două inimi
care bat într-un ritm şi-un suflet, al tău şi al meu,
în ochii tăi văd lumina, în ochii mei o regăseşti,
iar cerul e mai albastru, în armonia lumii
cântăm acelaşi cântec,
binecuvântând aceste clipe şi infinitul lor.

Prin dimineţi sparte şi întunericul ce ne-nconjoară,
primejdia despicată le-nghite,
furtuni ne răscolesc absenţa atât de dureros,
în foile unei cărţi sunt ascunsă,
ca un povestitor desfăşor cuvintele
de la început până la sfârşit,
în toate există un timp pentru a trăi
şi-un timp pentru a muri, o viaţă este sigur. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează

Printre picăturile ploii
preschimbate în perle rotunde am venit,
Din picături s-a format viaţa,
misterul picăturilor lucrează în timp.
Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează!

Printre umbre albastre,
în sclipiri argintii, luna se stinge în scoarţa copacilor.
În toate există o sevă, fiecare sevă îşi are tainele ei,
Plutim şi nu ştim cum plutim, simţim şi nu ştim cum simţim.

Între totul şi nimic rătăcim noi,
Pentru fracţiuni de clipe se întâlnesc oamenii,
într-un timp în care
viaţa şi moartea se împletesc amestecându-se.
Toţi avem câte o stea,
de nu reuşesti s-o atingi sus, se stinge ea şi te caută pe jos! >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina.Lucia.MihalcaSă nu striveşti clipa

În stele suntem noi, în lumina veşnică
ce-nchide două suflete în aceeaşi crisalidă.
Pe tine te cheamă inima mea,
de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!
Vin din inima ta, din fundaţia creată,
din lacrima câmpului, rubine presărate-n flori.

Ca nopţile de altădată vei veni
să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele
cunosc drumul, iar luna-l urmează,
trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.

Lumina ne veghează până ne descifrăm
mesajul şi ne-mplinim menirea! …
Ai să ţi-o aminteşti după numele rostit cândva!
Numele, tunelul din labirintul iubirii
prin care iubita poate să fugă înainte ca iubitul
să-şi dea seama de absenţa ei într-un vis,
care-i mai mult decât un vis. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina.Lucia.MihalcaPicătura de viaţă

Poezia o găseşte pe poetă, uneori,
în fiecare vers suntem, totu-i acolo…

Din adânc ies izvoarele la suprafaţă,
iar unde-i pânza freatică va fi şi viaţa,
şi setea potolită, şi multe altele…
Sufletul călătoreşte acolo unde vede Lumina,
existăm pentru că visăm şi fiecare vis ne ţine-n viaţă.
Eşti călătorul care-mi apari în cale,
cu nesaţ mă priveşti în unduirile de ape.
O apă vie din care vom bea fără a ne mai fi sete! >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Opreşte, Doamne, ceasornicul!

În lumina focului,
umbrele-ţi dansează prin visul abia stins,
în cădere îţi extragi
fiecare ciob implantat prin trecerea ta,
pe alei singuratice îţi asculţi şoapta inimii,
recompui spaţiile libere risipite-n trecut,
în timp ce noaptea-şi curbează
cadranul timpului
pentru a găzdui lumina cerească.

Ai mereu impresia de adiere a unui torent,
( o asociere cumva anormală, ai să-mi spui )
fulminante trăiri se descriu în spaţii imense,
sublim foşnet, în surdină încep
şi vin valuri, valuri,
intensităţi pe care nu le-ai cunoscut,
dorinţe ce-ţi deschid zăgazurile lumilor
lăsate în aşteptarea ta,
simţi că eşti în vârtej cu o forţă în care
opunerea nu-şi are sensul,
şi totuşi, atât de liniştită în esenţă. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Prin barierele timpului

Noapte de noapte treci
prin pădurea de vise-pastel
cum ţi-am trecut
prin barierele timpului,
noapte de noapte mă respiri
ca pe un tainic mister
în care legământul inimilor
dăinuie pentru eternitate.

Pâlpâitoare umbre la lumina focului,
imaginile dansează pe tavan
înainte de a se pierde,
în căldura noptii, în mătăsuri delicate,
în speranţa unui vis uitat.

Imprevizibilă este dragostea,
un cântec îţi adie în suflet,
sărutul nostru contopeşte
planeta cu o nouă planetă. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

O nouă naştere

Te-aştept ca pe o pâine caldă,
s-o rup în două, s-o miros,
să stau cu nasul în mijlocul pâinii,
să simţi că sunt pe aproape!
– îmi spui. Sunt pâinea ta caldă, ştii asta!
În mijlocul pâinii mă simt, în mine te topeşti!

Cuvintele odată scrise se pot şterge?
Dincolo de gandurile şi trupurile schimbătoare,
prin sevele de lumină, cuvintele curg,
plutesc, ne visează, rămân,
se măresc, plimbându-se calde din noi în noi,
trec, pulsând, prin sângele nostru,
ne absorb ca un şuvoi de necontrolat,
capătă formă, ne dezvăluie, completându-se,
ne şoptesc poveşti uimitoare,
ne surprind, ne susţin, ne unesc,
ca, mai apoi, să ne separe, să se desprindă,
sfâşiindu-ne, rupându-ne în două. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Însăşi viaţa

Nu uiţi frunzele
ce ieri ne-acopereau ca o pătură,
şoaptele lor sperau să treacă
prin arcul elipsei,
– acea absenţă plină –
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.

O fericire în forma unui înger
şi un miracol delicat
te fac să simţi lacrimi de bucurie,
două buze ard intens, o dorinţă extatică,
acele săgeţi ţintesc inima, capul ţi se-nvârte. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaO frunză purtată de vânt

Iubirea şi moartea!
Singura moarte dulce este din iubire,
în rest nimic, toate implică un ritual şi uitare.
Iubirea nu există,
există doar o continuă căutare a ei!
Un vis, în rest suntem pe-aproape
sau doar e în noi,
pe diferite scări, de la om la om!
Simţiri rare,
dulci asperităţi, să le simţi când le atingi!

Din abisuri urci cu noaptea
care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă,
Vrei să-ţi simt atingerile?
Este un ideal, umbroasă mea! Un centru de greutate-mi dai,
Închid ochii
şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt!
Umbroasă? Da, un om cu umbră
– un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui,
te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine! >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaSă nu te risipeşti

Cuprinşi de febra spaţiilor vaste,
visul născut din dorinţă
ne-nalţă cu putere, vii, tot mai sus,
înflorind mistic!

Eşti un tumult, o cascadă, o forţă
în adâncimile nopţii suspendate
de muzica şi misterul care
ne umple de extaz,
o dilatare în infinitul din noi!

Cât de departe am pătruns în mister?
Un clocot, o frământare,
un val creşte şi umple totul,
o dulce îmbrăţişare eşti!

Ceva din acele adâncimi
ţi-au zdruncinat temeliile,
ai intrat în imponderabilitate,
simţeai că întregul din tine se destrămă,
trebuia să se întâmple ceva,
ceva profund lăuntric ce te defineşte,
senzaţia sufletului
care vrea să se exprime. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina.Lucia.MihalcaÎn urma noastră

Adânc, în lumina lunii
şi-a ceţii curgătoare-n valuri,
un gând legănat persistă,
invadând strălucirea amintirilor,
din oglinzile de-argint.

Peste ţărmurile mării
ecoul cântecului lunecă
interludii romantice ale dansului,
lumină aurie în priviri,
spirală de zâmbet,
tresărire rămasă, urme de paşi
şi fiecare clipă de vis
noi constelaţii
fără bariere în inimile noastre. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Începutul şi sfârşitul

– Când plângi?- te-am întrebat,
privindu-te acum.
– Niciodată când zâmbesc, am plâns
simţind că te pierd, pierzându-mă!
– De ce-ai plâns,
care parte din tine a plâns?
– Cea care te dorea demult,
cea rănită,
sunt şi acel pe care l-ai simţit.

Cu-mbrăţisări mari ca de trestie,
marea leagă malul, cu boabe mici de nisip,
în calea ei, o dulce mişcare în ritm infinit.

Eşti o pasăre călătoare
spre ţărmurile veşniciei, acolo unde
lumea devine parte din tot,
îngerul-copil rătăcit, prin timp, în uitare,
o lumină a stelelor adusă aici,
o scânteie coborând Cerul şi pe-acest tărâm. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina.Lucia.MihalcaLasă-mă să fug

Oglinda ne devoalează călătoria fără sfârşit,
– tempus edax rerum –
sub culori pânza, adevărată imago mundi,
se risipeşte toarsă, depanată şi destrămată de moire.
Ştii că te cunosc, îţi simt inima,
cum ai putea să te-ascunzi, să stai departe,
chiar de-ai fugi sunt în tine, cu tine,
oriunde te voi găsi. Poarta este deschisă.
Prin aripa Ledei, divinul Ianus ne-a contopit
în mişcătoarea apă dătătoare de viaţă a naiadelor.

Coloană cosmică, timpul sacru dispare-n noi,
prin arborele sefirotic, lacrimi, suspine, urcă-n cer,
într-o spirală labirintică, triada ne va naşte
libertatea iubirii pe-ntreg cuprinsul
celor şaizecişipatru de careuri ale lumii.
Printre obstacole, cu mine şi-n moarte eşti,
nu doar în pierdere,
în semnele hieroglifice ale timpului
vezi trecerea un etern câştig,
o zbatere, fiecare trăire te sfâşie,
văzduhul înseninat se-nveşmântă
în frumuseţe şi neîncepută lumină,
acum simţi, nu mai vrei să-nţelegi nimic,
– o armonie de nedescris, de nedescris –
parcă totul se năruie în absenţa mea,
o stare de confuzie te copleşeşte,
totul se-opreşte, pulsaţie între viaţă şi moarte,
în fiecare gest o culme regăseşti,
inima-ţi pleacă spre mine şi nu-ţi mai aparţii,
ştii că de noi avem nevoie, nu poţi să mă ascunzi. >>>

Irina Lucia Mihalca – Las lumea să treacă prin mine

Privesc tacută, în ploaie,
mormintele luminate prin cimitir,
las lumea să treacă prin mine
în sunetul grav al clopotelor trase rar,
memoria persistă, doare,
dispariţia şi revenirea mă bântuie uşor,
chiar dacă de mult timp plecaţi,
sunt cu mine încă,
feţele lor se-ascund, zâmbind,
în spatele oglinzii,
prea multe păsări cântătoare
şi-atâtea zgomote amestecate în depărtare.

În linişte, mă rog, pentru ei,
pentru iertare, lumină, senin şi iubire,
eliberaţi sunt din lumea aceasta a durerii. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Impromptu pentru tine

Am aruncat în neant
toate semnele de punctuaţie,
toate cuvintele nespuse din spaţiile albite.
Lumina are distanţe sau e necuprinsă?
Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârau limpede
ce vrea să treacă şi prin pietre,
una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu!

Dincolo de vânt nu este niciun vânt,
dincolo de cântec nu este niciun cântec,
dincolo de vis nu este niciun vis,
dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu,
spaţiul, chiar dacă de necucerit,
uneori e vântul, uneori e cântecul,
uneori e visul în care păşim nedumeriţi. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Cu-a dragostei lumină

 

În fântâna inimii am intrat împreună

şi, pas cu pas, adânc

ne-am continuat drumul sub cerurile înstelate.

 

Eu, rază de lumină,         Tu, torent al cosmosului,

Eu, val neobosit                Tu, ţărm al mării mele

când domol şi racoros,         mereu aşteptat şi aştepând,

când furtunos şi înăbuşitor    mereu întregul prelungirii mele. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Cine e începutul şi sfârşitul?

Iarna e ca un cearşaf aşezat
peste trupul tău, Fiu al Stelelor.
Încă e ceaţă la malul iubirii,
însă de mână cu tine
niciun taifun nu ne va atinge,
frica de necunoscut,
senzaţia de infinit, acordul iubirii
sau fuga pasiunii,
acea mişcare a ei între lumi,
între lumile noastre,
arpegiul de la do al meu
la do al tău, misterios ritm,
un etern pas spre noi,
în acest segment de vibraţie.

Închide ochii! Printre linii şi spaţii
vei simţi flacăra caldă,
milioane din tine
dornice să se contopească în mine,
în apele în care nu am mai fost. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaCoridor în timp

Pe drumul cunoaşterii,
trecând prin abis, Ier, a pendulat, o viaţă,
pe muchia dintre Dumnezeu şi lumea de aici,
un singur adevăr a căutat, iubirea.
Îi plăcea să simtă necuprinsul,
vorbea cu soarele, cu stelele, cu cerul şi luna,
avea viziuni, imaginându-şi că norii sunt îngeri.
Îl fascinau dansul copacilor în bataia vântului,
clocotul sau liniştea naturii, miresmele suave,
magia din mijlocul furtunii, asculta uimit
şoapta pădurii, susurul apelor şi cântul păsărilor.
Îi plăcea libertatea lor, cântând trecea pe lânga ele
şi aşa cădeau sau se ridicau. Se urca-n poduri să le prindă,
le făcea capcane cu ligheanul, iar când se aşezau
le mângâia, le privea mirat, le simţea inima de parcă
le-ar fi sărit din piept, tremurul şi teama din priviri,
iar odată liniştite le dădea drumul să zboare,
chiar dacă nu se mai uitau înapoi.
Câtă iubire! Acolo i-a rămas gustul! >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Acolo, în inimă…

Acolo, în inimă, extindem lumile prin îngemănare,
naşterea unor locuri noi, nepopulate, încă, răsar sub ochii noştri,
te-ating în mijlocul cântecului născut în somnul
unei alte note pe buzele tale,
rotiri de priviri într-un vals al pasiunilor
cu un surâs împărtăşit.

Umbre şi semne-n serpentine străbat paşii iubirii,
cuvântu-şi începe tăcerea prin care totul apare,
un călător, spre zările albastre, a cărui aripă creşte din mine.
Încă nu ştiu cine sunt până nu devin altcineva.
Unde să găsesc locul acela în care
te voi lăsa să pătrunzi? Unde-i jocul literelor? >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Ai văzut lumina întrezărindu-se…

Ai văzut lumina întrezărindu-se
în fiecare unduire a cuvântului răscolit în tine,
prin umbrele polarizate ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.

O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă, azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina.Lucia.MihalcaAcel prezent din tine

Ideile se răsfrâng ca un torent
mai liniştit
decât apele adânci.
Ai înţeles că eşti acel ocean,
nu te mai temi acum, e aşa cum a fost scris,
mereu ai crezut că nu ai voie,
însă ştii acum că nu ai de ce.
Cum să te temi de tine?
E de neînţeles să te negi pe tine însuţi!

Acum ţi-e bine, mâine va fi la fel,
doar culorile se schimbă, – către ce oare? –
aşa cum apare
curcubeul după o rupere de nori,
pictând lumea din jurul lui.
Azi îţi alegi albastru, mâine va fi un verde,
l-ai adus pentru că eşti trist,
acum e ca atunci, în prima clipă a vieţii,
plutesc oniric arome vii,
înfiripări de culori, miresme multiple.
Nu ştiai în ce lume să rămâi,
erai pe zidul îndoielilor,
pierdut pe fereastra pustiului din suflet,
în mine ai regăsit acel prezent din tine,
pendulând tăcut între Tot şi Neant
mă simţi, aici, cu tine. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Cântul viorii

Prin cântul viorii
se-aude lacrima viselor.
Cântă vioară, cântă-ţi
tânguirea inimii!

Prin glasul ei
suspină adânc sufletele
care nu au atins stelele cerului lor.

Plânge vioara, plânge uşor,
cum plânge cerul
din ochiul paradisului,
cum plânge ploaia
mărgăritare lângă crucea răstignirii,
cum plânge râul
ce-şi poartă florile durerii,
cum plânge salcia albastră la mal,
cum plânge, în liniştea rotundă a nopţii,
cântecul roşu al păsării captivă între ramuri,
cum plânge vântul galben
peste nisipul deşertului. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaLumina din inima ta

Sub straturile de vernis,
în ritmul tăcerii,
ca într-o plasă de vise,
lumina străbate
cerurile umed-albăstrii
şi-apoi pătrunde-n preajmă.
Un mister revelat
privirii noastre îndrăgostite,
pictură pierdută-n poezie.

Un cântec înfloreşte dorinţa în tine,
dulci murmure din adâncuri,
Nu-s coapte, încă, fructele ei!
Drumul e lung. Nu te opri,
bucură-te de mireasma florilor,
culege buchete, ghirlande,
dar nu uita că viaţa e mai mult
decât cântecul ei. Fericirea e fructul copt! >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Pasărea mării

Pe roci sparte,
acolo unde
iubirile
zac naufragiate
şi bolovanii însângeraţi
departe
îşi cântă durerea,
strigătul de teamă
a unui pescăruş
se desprinde de mare,
în timp ce
nisipul
te-ngroapă adânc,
înainte
de a naviga spre moarte. >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

O inimă rebelă…

O inimă rebelă
spe cineva ascuns în tine,
spre tăcerea din voi,
spre acel copil ce-l poartă peste tot,
spre uimirea sângelui tău,
pentru ochii ei plânşi,
spre marea regăsire.

O inimă rebelă
spre cea pe care
nu o vei mai vedea,
spre iubirea ce-i venea
din priviri,
întrebându-te
dacă o vei mai regăsi,
când, de ce despărţiţi,
privindu-i bucuros
fericirea, iubirea,
trist că nu o vei mai regăsi vreodată,
zicându-ţi: – E-o minune de fată! >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

În noi curge izvorul

Clipă de clipă, te mişti între absolut şi limitat,
etern semn al mirării şi-ntrebării,
spre noi înţelesuri.
Clădim castele, mai mari sau mai mici,
conjugate la trecut sau prezent.
Misterul împrăştie, în valuri, fiecare semn,
în mijlocul unei eterne primăveri.
Sub fiecare piatră există şi-o durere,
ascult-o de vrei să înţelegi,
devastatoare imagini, fiecare are propriul cod,
diferenţa o face cunoaşterea.

Sărut-o, acum, când clipa îţi oferă şansa!
În urmă vezi şi viitorul. Un strigăt vine din tine,
un strigăt din strigăt, de neuitat,
stăpân şi sclav într-un trup, trăind intens totul,
strigătul te trezeşte. De ce aşa? Un apogeu
şi dispariţia în neant. Flux şi reflux,
răscolitoare durere, vibraţie, neputinţă.
( Viaţă, moarte, să fie totul o nebunie?!
Era un alt timp, mai aproape de alţi timpi, un timp uitat? ) >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina.Lucia.MihalcaÎn oglinda apei tale

Arc situându-se din cer de noapte,
colaj de gânduri migdalate
pluteşte peste abisul migrării,
acolo unde
durerea infinită nu poate striga,
lumina nu se vede nicăieri,
iar întunericul este un rege puternic.

În acest cimitir singuratic, tăcerea,
grea precum pământul îngheţat,
respiră netulburată printre umbrele stinse.
Aici, florile vorbesc numai la adormiţi
şi la reci pietre funerare.
Printr-o flacără verde, florile acestea mici
împing, spre soare, granitul şi pământul
cu petalele lor curajoase, umede.
O notă de culoare înfloreşte în spaţiul sideral! >>>

Irina Lucia Mihalca – versuri

O clipă dăruită cuiva

Tu care mi-ai dăruit visul visului din noi,
prin ce sunt oamenii vii, iubitule?
A fost, şi contopire, şi trupuri de lumină!
Vino, sufletul meu!

Tu care-ai navigat pe apele viselor mele,
poţi recunoaşte culoarea ce curge
pe luciul apei fără a putea opri clipele?
Mi-ai rămas cu plăcerea trupului în minte,
când ajungi în esenţa cuiva,
în adâncuri, un vulcan ţi-e trupul.
Între obişnuinţă şi cunoaştere,
doar perlele rare fac diferenţa! >>>

Irina Lucia Mihalca – poezie

Lumină-n veşnicie

Suntem călători pe cont propriu,
trenul pornit în călătoria
descoperirii de sine,
adunând toate sunetele împrăştiate,
acea uimire a deschiderii ochilor
şi provocării simţurilor,
abur nediminuat la marginea prăpastiei.

La un moment dat,
fiecare înoată în propria durere,
calcinându-şi mlaştinile,
uscându-le la soare,
lăsându-le să se-albească
de trecut, de prezent,
căci viaţa, acea moarte deghizată,
singurul gardian al inscripţiei votive,
nu te-atinge
cu primul şi ultimul sunet,
nu eliberează, nu aşteaptă ceva,
niciun apel
nu sună în ultima secundă,
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaUn nume nou aşezat

Emoţia primei culori
este mai mult decât poţi spune,
sărutul persistă-n noi,
într-un cerc etern ne-nvârtim,
din buclele timpului ne-ajutăm.
Eliberează zâmbetul,
niciodată ascuns în reflexia apei,
topind orice înveliş.

Tumultul furtunii se-ndreaptă
către cadrul ferestrei,
ne umple trăirile, aşteptăm natura
să ne evacueze din simţuri,
ţi s-a dat focul,
încerci să-l stingi, sunt eu,
lumina lină, caldă, ce-ţi străbate
stările în care-ţi pui sufletul.
Oare mai poţi să te-ascunzi?!
Măştile cad, rând pe rând,
sparte, sfărâmate, dizolvate.
O mână aşez peste tine,
te va ţine să nu aluneci,
– eliberatoare cale – vâltoarea vieţii
va trece peste trecut,
o îmbrăţişare în paşi de dans. >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Irina.Lucia.MihalcaSunet coborât din Cer

Fidel inimii, mereu şi nicicând,
te-ntorci la prima trăire,
zbor repetat, la nesfârşit şi irepetabil,
spre cerurile cerurilor,
te desprinzi de lume, ai nevoie
de-o inimă să simtă şi ochi care să vadă.
Vocea mea, rămasă ascunsă,
undeva în cele mai adânci cute,
te poartă-n lumi aşezate lăuntric,
o dulce unduire spre tărâmul din noi.

Copilule cu ochi senini
ce-n suflet mi-ai adus veşnicia,
adu-ţi degetul şi pune-l în coasta mea
de unde-ai fost luată,
schimbă-mi inima, rămâi etern în ea!
– îţi cântă inima înlăuntrul inimii mele,
şoaptele ei îţi poartă paşii spre mine.
Nu clipa te face fericit, nici trăirea ei,
eternitatea iubirii simţite e clipa! >>>

Irina Lucia Mihalca – poesis

Arcada iubirii

Prin aerul blând al serii,
un cântec delicat se rasfiră în armonie,
o bucurie a sufletului,
o evadare în tunelurile nopţii,
o stare de spirit în căutarea nectarului vieţii,
şoapte arse de căldura viselor pierdute.
Cu mâinile atingi fiecare sunet,
din melodie extragi cheia înţelegerii.
În tăcere, inima ta naufragiază,
lumea se termină aici
atunci când natura se odihneşte.
La malul curbat deasupra orizontului albastru,
duhul tău se linişteşte.
Un fâlfâit de aripi şi binecuvântarea albă,
departe-ai ajuns, acum simţi
pacea abandonului în ceaţa sfârşitului.

Cristal strălucitor pentru ca îngerii să îţi deschidă calea… >>>