Gheorghe Vicol – povestiri

Legenda măgăruşului

Cică odată, demult, Dumnezeu şi cu Sfântul Petru au coborât pe Pământ să vadă cum mai trăiesc oamenii. Şi cum mergeau ei aşa, au dat la marginea unui sat peste un copil care plângea foarte tare.
– De ce plângi, măi copile? l-a întrebat Sfântul Petru.
– N-am cu cine să mă joc. La noi în sat eu sunt cel mai mic şi nimeni nu vrea să se joace cu mine!
– Poate că sunt ocupaţi copiii mai mari cu treburi pe lângă casă, ori au de învăţat, spuse împăciuitor Sfântul Petru, nu neapărat sunt răi cu tine. De ce nu te împrieteneşti cu un pui de animal?
– Păi mi-a adus tata, pe rând, un pui de zebră, de cal, de leu, de iepure, ba chiar şi de cămilă, dar nici unul nu mi-a plăcut. Eu aş vrea unul mai hazliu. Şi copilul iar începu să plângă.

Reclame

Gheorghe Vicol – povestiri

Cocoşul şi curcanul

Deşi copilăriseră împreună şi făcuseră o mulţime de pozne, cocoşul şi curcanul se duşmăneau de multă vreme. Totul a început din momentul în care cocoşul a prins să cânte. Că trăgea el zeci de cântări ziua prin ogradă, nu era nimic; dar cum îi e obiceiul, pe la miezul nopţii, când curcanul tocmai dormea mai bine, atunci se apuca de cântat de răsuna tot satul.
– Ce-ai, măi, ai căpiat? îl întreba de fiecare dată curcanul, nervos.
Cocoşul nu-l lua în seamă şi, ca o placă stricată, repeta de mai multe ori, din toţi rărunchii, cântecul său ştiut şi răsştiut de toată lumea.
După ce cocoşul înceta din cântat, bietul curcan se dădea de ceasul morţii să adoarmă. Găinile erau de părere că stă cam rău cu nervii. Se foia pe leaţul din poiată două-trei ore. Când, în sfârşit, adormea şi se cufunda în somnul odihnitor, cocoşul începea din nou să cânte, anunţând zorile.

Gheorghe Vicol – povestire pentru copii

Boabele de rouă

Ursuleţul se aşeză comod pe stânca din faţa peşterii, pe care îşi făcea de obicei temele. Începu să se gândească la tema pentru acasă pe care le-o dăduse învăţătoarea. Avea un titlu simplu: „Ce sunt boabele de rouă?”
Dar când luă tocul, îşi dădu seama că nu-i în stare să scrie nimic. Se mai foi un timp, se scărpină în cap, dar nimic! Nu-i venea nici o idee.
Luă o foaie de hârtie şi un cărbune şi ieşi în pădure să-şi încerce norocul. Primul pe care-l întâlni fu uliul.
– Spune-mi, dragule, ce sunt boabele de rouă?

Gheorghe Vicol – Îngerii

Primăvara coborî pe neaşteptate.
Întâi, au prins verdele în ramuri sălciile de pe malurile pârâului ce tăiau satul în două părţi egale, apoi s-au năpustit spre căldură urzicile, în smocuri, şi iarba, ca nişte periuţe, care s-au tot lăţit. Abia după toate astea, mugurii ce ascundeau florile începură să plesnească, stropind în culori de tot felul câmpul şi copacii.
Acum, primăvara semăna cu o fată care se îmbracă în straie noi într-o dimineaţă de duminică să meargă la biserică, în sat: opincuţe ca brazdele de pe ogoare, catrinţa înflorată cum câmpurile, legată cu brâul-curcubeu, ia de un alb strălucitor ca petalele ghioceilor, băsmăluţa legată sobru sub bărbie, umbrindu-i discret ochişorii albaştri, care caută galeş spre flăcăii ce se întrec în goana cailor, ţinând frâul cu o mână iar cu cealaltă învârtindu-şi căciulile pe deasupra capului, chiuind, crezându-se fiecare ca fiind cel mai frumos dintre frumoşi şi cel mai viteaz dintre viteji.

Gheorghe Vicol – haiku

Sosind la păsat

gaiţa mă salută

cu un cârâit.

Gheorghe Vicol – Haiku

În pipa veche

se pitise ţânţarul –

melancolie.

Gheorghe Vicol – haiku

Un cuc nătăfleţ

prefera poame acre-

grâul copt zâmbea.