Iubirile adolescentine ale lui Garabet Ibrăileanu

Garabet.IbraileanuAcum 143 de ani (23 mai 1871) se năştea la Târgu Frumos cel care avea să devină cel mai ilustru reprezentat al Vieţii Româneşti de la începuturile ei, unul din întemeitorii revistei, criticul literar G. Ibrăileanu. De la Târgu-Frumos, Ibrăileanu a plecat la Roman, la moşia de la Poiana lui Iuraşcu. Mărturisea autorul în amintirile sale: “Aici, la Poiana lui Iuraşcu, am cunoscut întâi natura. Cea dintâi amintire de lună o am de aici. Veneam într-o seară cu mama mea şi cu alţii de la iaz spre casă. Era lună plină (…) Cel mai frumos lucru de-acolo pentru mine erau poate iazul şi moara. Şi cred că, în adevăr, era un iaz foarte frumos. O bucată era lung şi trist, singuratic. O altă bucată, cu malurile pline de verdeaţă şi de copaci. Iar moara avea ceva nemaiauzit de misterios”.
Profesorul dr. docent Gavril Istrate, filolog şi istoric literar al Universităţii ieşene, care a trecut în veşnicie acum câteva luni, pe când păşea spre suta de ani, povestea într-un interviu acordat lui Costin Anghel, despre ilustrul său profesor Ibrăileanu: “Eu am avut şansa să fac parte din ultima serie de studenţi care l-au ascultat pe el, la începutul anului 1934, vreo şase-şapte lecţii. El era bolnav. Noi insistam mereu pe lângă asistentul lui ca el să vină la curs, să-l vedem. Într-un final, a venit. Ei bine, noi, în vremea aceea, nu-l puteam compara cu nimic. Cursurile lui începeau de obicei la ora 16. Dar noi, studenţii din anul I, eram în sală de la ora 14, dar nici atunci nu aveam loc în bănci! Ne aşezam pe jos, >>>

Reclame

Ibrăileanu, cititorul

  Ibrăileanu a fost nu doar cel mai important critic român de la începutul secolului trecut, ci si unul dintre marii profesori si creatori de scoală, care a izbutit să readucă Iasul pe harta culturală a tării, după exodul junimistilor în Capitală. Ca să parafrazăm o butadă celebră, am spune că redobîndirea prestigiului de altădată al Moldovei si al Iasului n-ar fi fost cu putintă dacă autorul Adelei nu si-ar fi pus talentul în operă si geniul în viată – mai exact: în „Viata Românească”, revistă care, sub conducerea sa, a dominat >>>

Roxana Patraș: Garabet Ibrăileanu. În căutarea formei perfecte

Fără a fi înzestrat de la natură cu harul expresiei spontane, Ibrăileanu a intrat în jocul publicisticii încă de pe băncile scolii, fascinat de strălucirea inteligentei umane, dar intimidat de diversitatea formelor tranzitorii prin care se poate manifesta gîndirea. După ce înfiintează, împreună cu bunul său prieten Raicu Ionescu-Rion, revista liceului „Gh. Rosca-Codreanu”, adolescentul cu vocatie critică porneste, în numele Ratiunii, primele cruciade împotriva conventiilor si limbajului pretios, împotriva „manechinelor” (cum numeste el undeva formele goale), a „împodobirilor” desarte sau chiar împotriva „literaturii”, văzută ca umbră inconsistentă a adevărului. Transant, Ibrăileanu alege să apere „spiritul”, „inteligenta” si arida stiintă a filologiei de orice intruziune impură a scrisului „frumos”. >>>

Adela. Urmele corpului feminin

Micul roman al lui Ibrăileanu a incitat de la început imaginatia critică. Nu s-a vorbit însă niciodată despre carnalitatea Adelei; nu în sensul unei exuberante tactile. Romanul a fost considerat, dimpotrivă, a fi tocmai opusul: o reverie care are ca obiect corpul feminin, fără a implica – ba chiar evitînd – atingerea. Si, în adevăr, atingerile Adelei de corpul lui Emil Codrescu sînt nu doar putine, ci si conotate ambiguu drept „toxice”. >>>

Garabet Ibrăileanu

“..Iluzionară, luna este ,,amica” visătorilor, a deficitarilor nervoşi, a romanticilor, a ,,lunaticilor”– şi a femeilor. Femeile nu simt poezia soarelui, realist şi unul, ca şi adevărul. ,,Midi, roi des étés”– obiectul şi expresia– nu existăpentru ele. 

…E târziu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfârşitului de noapte. Luna în asfinţit stă pe culme cu faţa mare întoarsă spre noaptea pe care o părăseşte.

Azi-dimineaţă am întâlnit pe Adela! E aici de două zile! E cu mama ei şi cu ,,coana Anica”. N-am mai văzut-o de trei ani. În vremea asta s-a măritat şi s-a despărţit. >>>

Romanul văzut de călători străini şi români, reporteri şi memorialişti (II)

 7.  Poeta şi prozatoarea Otilia Cazimir (1894, Cotu-Vameşului, Roman- d. Iaşi 1967), strănepoată după tată a lui Ion lonescu de la Brad şi a lui Neculai Ionescu, îi evocă pe aceştia la sfârşitul vieţii lor. Din spusele rudelor, aflase că cele 30 de pisici ale lui Ion lonescu de la Brad ur­lau şi se tânguiau la scoaterea sicriului cu stăpânul lor. Neculai lonescu, „moşnegelul puţin la trup“, n-o înspăimântă pe fetiţă. >>>