Ștefan Lucian Mureşanu – Funerar şi sens al regretelor în scânteile galbene bacoviene

Motto: ,,or, nu! s-aprind luminile-n oraş… / sunt alţii, şi un alt poet – / e mult de când dormim în umbră, / în cimitirul violet…” (George Bacovia, „Amurg”)

Funerarul este solitudinea efectului în creaţie al poetului. El depăşeşte dimensiunea telurică, se uneşte cu spaţiul cosmic, ondulează regretul şi îl coboară în sufletele oamenilor. În inima lui am putea crede că există două fonduri: luminos, care se revarsă în mediu prin licăririle ochilor şi întunecos, care vuieşte prin voce în unde sonore, perturbând existenţa. Orice vibraţie rezultă din melancolie şi distruge în poezia bacoviană normalul, transformându-l în regret. Regretul este tocmai taina funerarului pe care îl adânceşte în lumesc: O femeie în doliu pe stradă, / O frunză galbenă tremura după ea – („Scântei galbene”, 1965:91). Poetul vrea să creadă că a uitat de trecerea timpului şi că Pământul se va adânci într-o beznă pe care el o vede intrând în fiecare noapte: Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse, braţele nemişcate ale celui fără de viaţă sunt învinse, pentru că poetul se vede dus pe drumul nopţii: Plângând, după pierderea darului iubirii Şi fredonând cu bucuria nemuririi pentru că, abia atunci, Bacovia realizează trebuinţa gândirii >>>

Reclame

Vavila Popovici – Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day)

„Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri și binefaceri nespus de plăcute.” – Silvio Pellico

 Este toamnă, anotimp pe care-l îndrăgesc. Toamnă blândă, generoasă. Mă duc în pădurea din apropiere. O potecă umbroasă îmi călăuzeşte paşii la intrare. Continui drumul printre copacii bătrâni, călcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâşnetul, ca un răspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, răsfrânte, ale copacilor acestei păduri bătrâne. Poteca urmăreşte conturul lacului. Mă opresc pe podul de lemn, mă sprijin de balustradă şi privesc văluritul blând al apei lacului şi aştept vietăţile acestui lac… >>>

Vavila Popovici – Ravagiile uraganului Sandy

„Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele.
Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină
dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”
– Liviu Rebreanu

Uraganele – furtuni tropicale de mare intensitate – iau naștere atunci când o furtună se deplasează deasupra oceanului. În contact cu apa mai caldă, energia furtunii crește, ia naștere un vânt rotativ care, dacă depășește 119 km/h este considerat uragan. Uraganele apar în oceanele Atlantic, Pacific și Indian, la latitudini de 10-30 de grade și au denumiri diferite, în funcție de regiune. De exemplu, în Asia de est  uraganul se numește taifun. Uraganele pot dura de la o zi la cca. o lună, după cantitatea de energie înmagazinată. În afara temperaturii apei, un rol important îl are și forța care conferă furtunii mișcarea de rotație specifică. >>>

Vavila Popovici – „Respectă să fii respectat!”

 „Respectul față de ceilalți, un respect plin de modestie și politețe, este prima condiție a adevăratei egalități. – F. M. Dostoievski

   Dicționarul explicativ al limbii române definește respectul ca fiind atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva, spre deosebire de politețe care este o comportare conformă cu buna-cuviință, prin care se înțelege o atitudine de amabilitate. Nu trebuie confundate, deoarece este vorba de nuanțe și așa cum spunea Petre Țuțea: „Nuanțele amplifică gândirea, fiindcă ne permit să percepem separat calitățile care nu pot exista separat în corpurile sau în obiectele concrete întâlnite și pe care le transformă în obiecte ale gândirii.” Respectul, acest sentiment se apropie mai mult de admirație. >>>

Constantin Enianu – Părintele Ştiinţei: Aristotel

Aristotel a fost primul om de ştiinţă. Ideile sale au avut rezonanţă mai bine de 2.000 de ani după el, ele fiind valabile şi astăzi. Însă, dacă azi considerăm ştiinţa ca un dat, până acum 2.500 de ani, nimeni nu a considerat vreodată că lumea în care trăim merită a fi studiată. Fiindcă oamenii nu se mirau de cele petrecute în mediul înconjurător, care era o lume fără biologie, fără chimie, fără fizică şi considerată ca fiind guvernată de nişte spirite independente. Grecii antici au fost totuşi cei care au văzut altfel lucrurile. >>>

Despre Toleranţă

„Dragostea înseamnă îngăduinţă” (Marc Levy)

   Cuvântul toleranță vine din latinescul tolerare care înseamnă a suporta. Noțiunea de toleranță a apărut în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură cu gândirea umanistă, întruchipată în mai multe personalități, ca de exemplu cea a olandezului renascentist umanist, preot catolic, critic social, profesor Erasmus din Rotterdam (1469-1536) care a adoptat o atitudine împotriva ignoranței, superstițiilor și structurilor autoritare tradiționale; a filozofului britanic John Locke (1632-1704) care a combătut absolutismul și tirania, apărând libertatea și dreptul și a văzut în puterea legislativă forța supremă căreia trebuia să i se supună puterea executivă și cea federativă, având menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară; a poetului, romancierului, filozofului Voltaire (1694-1778) care a scris pamflete politice, lansând o >>>

Vavila Popovici: Ura – sentimentul vieții neîmplinite

„Nu uita niciodată că unii te pot urî,
dar cei care te urăsc nu te înving decât dacă
îi urăşti şi tu. Şi când o faci, te distrugi.”

R.M. Nixon

   Am găsit pe internet scris despre ură: „Eu zic că vine din educaţie. Cel puţin eu până la vârsta de 18 ani nu am făcut altceva decât să învăţ cum să urăsc cu adevărat… iar acum sunt un guru la treaba asta, pot purta ură pentru orice… şi nu oricum.. acum o fac cu profesionalism.” Poate a glumit, m-am gândit pentru o clipă! Dar dacă a vorbit serios? Într-un ziar citesc titlul: „Vremea răzbunărilor”. Aşa să fie oare? Asta ne dorim? >>>

Constantin Enianu – De gustibus (sentiment şi comunicare)

Estetica, ca disciplină filosofică specifică, deşi preocupări în domeniu există din antichitate, s-a constituit în sec. 18, când A. G. Baumgarten îi dă denumirea pe care o cunoaştem astăzi în lucrarea intitulată „Aesthetica“ (1750), pe care o defineşte drept „ştiinţa cunoaşterii senzoriale“, făcând totodată distincţia clară între logică şi estetică. Întrucât estetica studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiilor omeneşti (artistice), ne propunem aici să inserăm câteva „judecăţi“ regăsite în ultimul aspect de studiu al acestei discipline: creaţia artistică. >>>

Constantin Enianu- Inimă şi Drept (decupaje noematice)

A pune Natura înaintea Societăţii înseamnă a aşeza societatea animală înaintea societăţii oamenilor. Iar în cadrul societăţii umane a pune un sistem intelectual care pretinde că furnizează explicaţii globale, cu regăsiri de interese mai mult sau mai puţin ascunse faţă de oamenii simpli cu iubire (NU teamă) de Dumnezeu, nu înseamnă decât a altera esenţa umană în favoarea esenţei animale. De aceea Inimă şi Drept vor fi două concepte cărora încercăm să le dăm aici un sens şi o devenire. >>>

Nicolae Steinhardt- Despre răutatea umană

„Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși. Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin. >>>

Constantin Enianu -Respiraţii de utilitate (decupaje noematice)

Dacă egoismul reprezintă primum movens al acţiunilor omeneşti, aceasta poate fi o idee baconiană de filosofie a omului care se cuvine a fi relevată. În cest sens, Francis Bacon a scris „Despre înţelepciunea egoistului“, în care face deosebire între egoismul omului înţelept şi egoismul omului fară minte: primul ducând la rezultate dorite, iar al doilea la rezultate nedorite. Astfel, Bacon în lucrarea citată trece puntea ce duce de la psihologie la morală, în care prin însăşi calculele egoiste punea interesul colectiv deasupra celui individual. Vizând natura ca natură, el emite idei de filosofie a ştiinţei cu predilecţie de pe poziţii materialiste. Prin romanul său utopic neterminat „Noua Atlantidă“ el s-a încumetat >>>

Elitele în fața istoriei

“Elitele nu dau proba in fata prezentului, ci “in fata istoriei”. Atunci vor aparea intentiile adevarate si motivele reale ale conducatorilor de mase si vor fi judecati dupa tinuta lor etica si constiinta raspunderii. Putem transmite elitei noastre acest mesaj? Cum? Mai putem dialoga?

Titlul de mai sus nu-mi apartine, a fost folosit de Vasile Pavelcu, intr-un eseu publicat in anii razboiului, intr-o revista ieseana. Reluat apoi in volumul Perspective (1943), scos de vestitul tipograf iesean Athanase Gheorghiu. Psihologul iesean, atunci in varsta de 43 de ani si proaspat profesor al Universitatii din Iasi, intreprinde o lucida analiza a rolului intelectualului care, cunoscand psihologia maselor, le manipuleaza, transformandu-le in “instrumente inconstiente”, incitandu-le sa “comita crime impotriva culturii, a spiritualitatii, impotriva Patriei si, totodata, impotriva maselor”. E un text profetic, Pavelcu intrezarind parca grozaviile ce vor veni. Dar e si foarte actual, oferind repere pentru a analiza si evalua comportamentele intelectualitatii in perioade de rascruce. Ca cea actuala, cand multi intelectuali de marca s-au angajat sa gireze, cu numele lor, persoane nefrecventabile: plagiatori, corupti, informatori dovediti in justitie. >>>

Petru Ursache- Înapoi la Platon

„Doamna Isabela Vasiliu-Scraba trece peste „mlaştina prezentului” (de care se scutură discret) şi decis şi începe cu începutul, adică readuce în memorie elementele esenţiale de care trebuie să se ţină seama în construirea actului de gîndire.”

Fiecare carte din seria „inefabila metafizică” purtînd semnătura doamnei Isabela Vasiliu-Scraba (şi au apărut cîteva după 1989, scrise cu elan şi publicate în trombă: Filosofia lui C. Noica.Între fantasmă şi luciditate, 1992, 142 p,; Inefabila metafizică, 1993, 224 p.; Atena lui Kefalos, 1997, 215 p.; Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, 1998, 191 p.; Mistica platonică, 1999, 358 p.; Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, 2002, 187 p.; Propedeutică la eternitate, 2004, 190 p.; precizare: lista nu este „la zi”) întăreşte convingerea că autoarea doreşte să re-valorizeze tradiţia gîndirii filosofice, grav afectată prin ruptura produsă de ideologia bolşeocomunistă începînd cu primul deceniu proletcultist, inclusiv prin catastrofala reformă a lui Iosif Chişinevschi, fără posibilitate de revenire la normalitate nici pînă în zilele noastre. Şansa autoarei şi a noastră este că Filosofia (ca şi Teologia, de altfel) a reuşit să se menţină în cîteva forturi, împotriva vremuirilor, cel puţin ca semne de identitate şi de supravieţuire. Mă refer la gînditori prestigioşi de talia lui Ion Petrovici, Constantin Noica, Anton Dumitriu, la preoţi, teologi, monahi, ca Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Iuliu Hossu, Arsenie Papacioc; şi unii şi alţii trecuţi prin închisori, umiliţi, martirizaţi pentru idee, pentru adevăr, pentru credinţă. >>>

Mariana Rânghilescu- Vieţi frânte

Herta Muller (n.1953) şi Andrei Makine (1957) scriu despre universul dictatorial, după ce l-au părăsit sau i-au supravieţuit prin emigrare. Scriu pentru oameni care n-au trăit în acelaşi context sociopolitic şi cultural. Andrei Makine scrie pentru a pătrunde într-o altă literatură, iar Herta Muller, „în memoria prietenilor români care au fost ucişi”.

În literatura română, romancierii canonici au redus tema fie la „obsedantul deceniu”, fie la o abordare indirectă, recurgând la parabolă, la limbaj esopic, codificat, sau la aluzii a căror descifrare presupune o experienţă comună scriitorului şi cititorului. Andrei Makine vine din „Imperiul răului”, din „barbaria cu chip uman”, din „imperiul dezintegrat”, în timp ce Herta Muller, din Banatul românesc. Unul scrie în franceză, cealaltă, în germană. Romanele supuse analizei sunt traduceri făcute de Emanoil Marcu şi, respectiv, Nora Iuga. >>>

Denis Marian Malciu – Mărţişorul în tradiţia populară

    Nu putem să începem un rând despre „mărţişor” fără să cităm vorbele lui Nicolae Gane (1838-1916, din Fălticeni, descendent al unei vechi familii boiereşti, membru al Academiei Române), scrise la 1873 (Încercări literare, Iaşi) şi menite să înfăţişeze starea rea a lucrurilor de la finele sec. al 19-lea; >>>

Denis Marian Malciu -Totul despre Dragobete

 Cele mai multe date despre „Dragobete” le avem de la marele folclorist şi etnolog Simeon Florea Marian (1847-1907), în preţiosul studiu etnografic „Sărbătorile la români”, în volumul al II-lea, intitulat „Păresimile”, apărut la 1899. Pe parcursul volumului întâlnim trei tipuri de informaţii cu privire la Dragobete, şi anume: >>>