Dumitru Irimia – In Memoriam

S-a stins din viaţă, la 69 de ani, în anul 2009, profesorul ieşean Dumitru Irimia, personalitate a lingvisticii româneşti, cunoscut de generaţii de specialişti şi de studenţi din toată ţara pentru lucrările sale fundamentale de stilistică funcţională, stilistică literară (în special studii consacrate operei eminesciene) şi gramatică.

Dumitru Irimia (21 oct 1939,Roman judetul Roman – 2009 Iasi)

Cartea sa din 1986 – Structura stilistică a limbii române contemporane – e nelipsită din bibliografiile cursurilor şi ale examenelor universitare, pentru că oferă cea mai bogată şi mai sistematică descriere comparativă a limbajelor ştiinţific, juridic, publicistic şi literar, asociind o expunere teoretică riguroasă cu o mare bogăţie de fapte de limbă concrete. Într-un volum de dimensiuni reduse, Dumitru Irimia a reuşit performanţa de a îmbina perspectiva stilisticii funcţionale şi descrierea structuralistă cu o stilistică a oralităţii şi a expresivităţii limbii, în tradiţia lui Iorgu Iordan. În completarea acestui volum se situează Introducere în stilistică (1999), carte care cuprinde mai multe studii teoretice despre stil şi despre raportul dintre oralitate şi scris, dar mai ales câteva excelente analize de text (asupra timpurilor narative în Sărmanul Dionis, a prozei lui Panait Istrati şi M. Blecher, a memoriilor Aniţei Nandriş). >>>

Reclame

Valeriu D. Cotea- Dumitru Irimia. Mi-ar fi putut fi prieten…

„Intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului dincolo de interesele sale.”

Jean D’Ormesson

Cu profesorul Irimia mă întâlneam rareori – de obicei, în spaţiul din zona Universităţii, uneori la Academie, în vreo duminică întârziată de toamnă, în deal la Copou, când îl zăream plimbându-se, cu Cristina (soţia – n.n.) alături. Ne opream puţin, schimbam câteva vorbe, aproape convenţionale, dincolo de care însă simţeam, amândoi, căldura unei posibile apropieri, a unui anumit fel – acelaşi, mi-ar plăcea să cred – de a vedea, de a gîndi, de a ne raporta la lumea din jurul nostru.

Preocupările noastre diferite, acelaşi program de viaţă încărcat, o anumită – discretă – rezervă, ne-au oprit pe amîndoi să ne apropiem mai mult/au împiedicat o mai caldă apropiere între noi. Ne erau însă de ajuns – şi cred că nu greşesc – scurtele, rarele întâlniri, ne făcea bine tăcerea asumată, odihnitoare, care consfinţea parcă neîntâmplata noastră prietenie. >>>

Gheorghe Popa – LAUDATIO cu prilejul conferirii titlului de DOCTOR HONORIS CAUSA domnului prof. DUMITRU IRIMIA- 2005(Fragment)

In patrimoniul spiritual, inclusiv cel ştiinţific – şi nu numai cel românesc, şi nu numai cel filologic -, opera ştiinţifică a profesorului Dumitru Irimia constituie, pe drept cuvânt, o adevărată zestre intelectuală pentru specialiştii în domeniul lingvisticii, ştiinţei literaturii, stilisticii,poeticii, esteticii, filozofiei, mitologiei etc.

Departe de a exagera, dar lucrările ştiinţifice ale dlui Dumitru Irimia domină triumfător, în multe privinţe, didactica şi cercetarea filologiei generale,romanice şi româneşti. Ea – această operă – este, deopotrivă, şi sursă de inspiraţie, şi producătoare de idei, şi ghid al demersurilor lingvistice şi literare, şi model de analiză, şi îndemn la cercetare, şi încurajare şi sfidare a incertitudinilor. într-un cuvânt, această operă are, citîndu-1 pe prof. Eugeniu Coşeriu, „cădere în cultura şi în ştiinţa universală” (Fiinţă şi limbaj. Interviu cu Eugenio Coşeriu//Echinox,p.3). >>>

Vitalie Vlasov- Dumitru Irimia (Titi)

Am fost un pelerin de-a lungul şi de-a latul ţării, dar şi al tuturor ţinuturilor de aiurea, şi am făcut zeci de popasuri, în cătune năpădite de linişti sihastre, în oraşe invadate de vacarm şi de circulaţie infernală. Din toate aceste zăboviri am luat în desaga amintirilor imagini şi „imagini ” statornice, chipuri vii, atmosfera locului şi întâmplări care, după ani, rămân dragi sufletului. Un astfel de popas au fost Iaşii anilor 50 – 60, marcat încă, la vremea aceea, de umbrele războiului. Aşa, în toamna lui >>>

Dan Hăulică- Dumitru Irimia sau Morala si adevărul limbii

Plecat dintre noi la 3 iunie 2009, Dumitru Irimia ar fi împlinit la 21 octombrie 70 de ani.

ERA în el o exactitate esenţială, intransigentă, care dă fiecărui cuvînt un preţ aparte. Au invocat-o cei care, la căpătîiul său, mai deunăzi, şi-au luat rămas bun de la unul din întemeietorii studiilor de anvergură asupra limbajului eminescian, asupra moştenirii eminesciene. Li se devotase cu o rigoare nedomolită, punînd laolaltă informaţii filologice foarte acut specializate şi în acelaşi timp o dorinţă, deloc comună, de a depăşi tot ceea ce este finitudine stearpă, tot ce poate să aplatizeze cercetarea. Diogene Laerţiu, pomenit şi în Adela lui Ibrăileanu, tezaur de vivace anecdote, pretindea, despre Epicur, că s-a făcut filosof pentru că era nemulţumit de ceea ce i se părea insuficient în explicaţiile grămăticilor. Voia să ştie mai mult despre haosul la Hesiod, de pildă, şi filologii nu-i dădeau explicaţii satisfăcătoare. Filologia nu poate explica totul, dar trebuie să cate spre înălţimi, „care să dezmărginească”. Expresia, din vocabularul profesorului Irimia, traduce un demers

>>>

Grigore Ilisei – Fiinţă întru fiinţare: Dumitru Irimia


Dumitru Irimia era, în pofida aparentei fragilităţi trupeşti, de lujer legănat de vânt, o făptură puternică, de o dârzenie ce este emblematică seminţiei româneşti a oamenilor care au dus pe umerii lor istoria ţării. Traiectoria sa intelectuală, ştiinţifică, didactică, mărturiseşte cât de bogate sunt filoanele de simţire şi gândire ale neamului nostru, câte seve viguroase se zbat în adâncurile matricei sale, care aşteaptă spargerea zidului sonic, ieşirea la lumină, arătarea vitalităţii şi ascultarea rostirii. Lingvistul de marcă de mai târziu, finul interpret de mai apoi al straturilor de expresivitate al cuvântului, pe care a ştiut a-1 sonda până-n miez, în cel mai dinăuntru sens al său, provenea dintr-o familie modestă de truditori, însă oameni cu glagorie şi bună înţelegere a rosturilor pe pământ. Se adunase în asemenea pământeni o veche şi preţioasă înţelepciune, >>>