Adrian Dinu Rachieru – Viaţa ca amintire

La o fugară cercetare retrospectivă, vom observa lesne că recolta de povestiri, legitimându-i o amânată intrare în lumea literară, pe care o propunea Veronica Balaj la debut, în volumul „cooperativizat” În căutarea timpului prezent (Ed. Facla, 1989), s-a văzut grabnic confirmată prin explozia editorială postdecembristă. Harnica prozatoare şi poetă, intrată într-un precipitat timp al recuperărilor, a tipărit, într-un ritm frenetic, un Jurnal de Timişoara (1990), dar şi Parisul fără mine (1992), chiar în versiune franceză, la o editură din Bruxelles, două romane (Sărbători amânate şi Vara himerelor) şi un volum de proză scurtă (Ploua la Troia, 1995), bine primite. Şi lista se lungeşte. Putem adăuga volumul de proză scurtă Puzzle veneţian (în 2008), Areopagus, în acelaşi an, reunind interviuri cu scriitori din diaspora, Piruetă pe catalige (poeme, 2010, în ediţie bilingvă română-germană, publicat şi la Budapesta), Exil de zi şi noapte, tot poeme, iarăşi în ediţie bilingvă, română-franceză, de astă dată (2010) şi, în fine, la Ierusalim, Scut iluzoriu (editura Zur-Ott, 2012). Ultimul titlu (deocamdată!) ar fi Cina lupilor, proaspăt apărut la editura ieşeană Cronica, prin grija poetului Valeriu Stancu, un roman consistent, meritând un popas analitic. Două constatări putem avansa, imediat. Întâi că d-na Veronica Balaj, poetă şi prozatoare, realizatoare de emisiuni radio-TV se mişcă dezinvolt în spaţiul mediatic, publicând ritmic, circulând în lume, beneficiind – graţie abilităţilor, inclusiv relaţionale – de numeroase traduceri. Apoi că vibraţia lirică şi alerteţea reportericească amprentează şi desfăşurările prozastice, impunând un ritm precipitat. Cazul recentului opus, încercând o radiografiere a unei epoci confuze, violente, vestind „noua zidire”, cum ar >>>

Ion Creangă – un etern paradox?

Intrigat de varietatea receptării, în timp, a operei lui Ion Creangă, Adrian Dinu Rachieru a elaborat un eseu atipic, spumos şi plin de savoare (Ion Creangă, spectacolul disimulării, Timişoara, Editura David Print, 2012), prin care încearcă a stabili un nou echilibru, imponderabil, în perceperea cât mai aproape de realitate a acesteia. Prin realitate, natural, înţelegem, întâi de toate, realitatea literară, universul adânc al ficţionalităţii, apt să strabată vremea pe deasupra tuturor legendelor şi anecdotelor ce s-au tot ţesut, încă din timpul vieţii marelui nostru clasic, pe seama sa şi a operei sale. >>>

Cimpo(i)etica de Adrian Dinu Rachieru

MIHAI CIMPOI – 70

Calator frenetic pe întinsurile românitatii, basarabeanul Mihai Cimpoi nu este doar ilustrul ambasador al unei Provincii. Nume de referinta în câmpul criticii, eminescologul de la Chisinau reprezinta, se stie, o autoritate, privind cu ochi avizat peisajul literar. Critic necomplexat, M. Cimpoi convinge prin detenta problematica si anvergura demonstratiilor, spulberând ipoteza decalajului (de care, nu fara argumente, se face mare taraboi). Barbat viguros, un munte de om cercetând cu aviditate bibliotecile, academicianul impresioneaza si prin rezistenta. El n-a cazut prizonierul seducatoarei boeme si trupu-i falnic n-a fost naruit de întrecerile bahice la care, cu sârg, participa guralivii congeneri. >>>

Marin Sorescu şi contracultura

La Sorescu maliţia ascunde şi protejează vulnerabilitatea fiinţei, fragilitatea „trestiei gânditoare”. Scutul ironic-parodic ne apără de comedia obiectelor, de propria noastră reificare; percepem „dulcea gângurire a lucrurilor”, diferenţa de nivel dintre ideal şi real. Scindat, Sorescu nu devine un dezabuzat.

Recent, într-un articol din Cultura, sub un titlu imprudent, derutant chiar (v. Contracultura lui Marin Sorescu, nr. 22/7 iunie 2012), Cosmin Borza punea în discuţie poetica soresciană, pornind de la Tinereţea lui Don Quijote, volumul din 1968 şi, mai ales, invocând celebra Postfaţă, pescuind acolo posibile „elemente de contracultură”. Subliniind, desigur, „cosmologia relativităţii”, rescrierea parodică, clivajul etc., şi conchizând că răspunsul sorescian nu putea fi decât „sceptic”. Dar, firesc, ne întrebăm: putea fi vorba de o contracultură în contextul unei societăţi opresive, ideologizată, îndoctrinată, supusă unui control capilar? Orice Dicţionar de Sociologie ne lămureşte: contracultura propune simboluri, norme, valori, moduri de viaţă în opoziţie cu cultura dominantă, ajungându-se chiar, dincolo de evaziune, marginalizare, conflict, ruptură, la criminalitate (contre-culture >>>

Adrian Dinu Rachieru- Cei doi Labiş

,,Clopote grave sunară trezirea /
Generaţiei noastre.
Tragem cugetarea afară din teacă.”

În splendidul poem „Despre Labiş, data viitoare”, încredinţat lui Adrian Păunescu şi publicat în revistă (Flacăra lui Adrian Păunescu, 15-21 octombrie 2010, p. 11), Ion Gheorghe, reactivat, vorbea despre „viaţa şi lucrarea” arcaşului Nicolae Labiş, acel tânăr Orpheu „petrecut nedrept de români” şi însoţit de o „invidie nebună”. Constatând că despre acest subiect merită „să tot scrii”. Totuşi, bardul de la Florica parcă ar cere o amânare, hotărând finalmente: „Mai departe despre Labiş, data viitoare, când ne vom întoarce cu toţii”.

>>>

Ioan Alexandru, un poet „transfigurat”

„Poetului i-a fost încredinţat /

Pustia s-o iubească şi străbată”

Un respect muzeal însoţeşte posteritatea lui Ioan Alexandru. Şi puţini vor fi fost cei care au deslegat în lirica de început a lui Ion (pe atunci) Alexandru semnele devenirii sale poeticeşti: de la tulbureala instinctuală şi frăgezimea sufletului adolescentin frământat de neastâmpărul vârstei, la pacea sacrală ce învăluie producţia imnică, crescută pe tipare ritualice. Forţa vizionară a poetului închega cândva tablouri terifiante, răscolite de un secret blestem; Infernul discutabil adâncea convulsiile unui suflet torturat, osândit la o existenţă inautentică, Alexandru fiind – s-a spus cu îndreptăţire – un blagian ce scormonea „depozitele ancestrale”, captând poruncile venite din străfunduri, atent la >>>

Adrian Dinu Rachieru- „Rădăcinile arheale“ şi „conştiinţa sfâşiată“

Cu aproape zece ani în urmă tipăream la Helicon-ul timişorean o masivă antologie dedicată Poeţilor din Bucovina. Era, indiscutabil, o carte necesară, aducând acasă şi pe cei de „dincolo“, uitaţi – vinovat – atâta vreme. Acum trudesc la un op (masiv şi el), propunând 101 profiluri (critice, negreşit) ale poeţilor basarabeni, venind – cu bucuria re-întâlnirilor – în Casa Mare a literaturii noastre. Vreau însă să atrag atenţia asupra unei chestiuni, de regulă, ocolită (diplomatic). Problema revizuirilor e vitală pentru această ofensivă recuperatoare şi exigentă. Ca şi altădată când, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că, după un secol de înstrăinare, >>>