Emilia Ţuţuianu: Mai săraci, mai trişti, mai lipsiţi de speranţă…

Lumea este o scenă, viaţa, un act… Ai venit, ai văzut … ai plecat! Poetul şi jurnalistul Lucian Pal a plecat dintre noi. Nobil în raţiune, înger în concepţie, model al omului desăvârşit, Lucian Pal a plecat dintre noi la fel de discret şi tăcut, aşa cum l-am cunoscut şi cum au avut fericirea  să îl cunoască toţi cei care i-au fost în preajmă. O personalitate remarcabilă, un poet desăvârşit, ce a conturat în versurile lui, aşa cum menţiona Hristu Candroveanu ,,imaginea omului contemporan, aceea de „trestie gânditoare“, de homo cogitans.”
Pal Lucian-Paul s-a născut la Roman, jud. Neamţ, în 8 iunie 1966.

Lucian Pal

A urmat Şcoala generală nr.3 şi Colegiul Naţional Roman – Vodă, absolvent 1984. A urmat Institutul Politehnic Iaşi – în timpul studenţiei participă la „Concursul literar pentru studenţi“ – organizat la revista ASTRA şi obţine premiul Coresi (1985). În 1986 obţine premiul I pentru poezie, publică poezii în revista Astra, Convorbiri literare şi colaborează ca reporter la Opinia studenţească. Din 1990 se lansează în publicistică, semnând articole, reportaje, în ziarele Acum, Evenimentul zilei. Este numit redactor adjunct la Evenimentul de seară, redactor şef adjunct (coordonator departament) la ziarul Naţional, director la Ziarul politic şi la săptămânalul Show politic, editor la ziarul La strada. Primeşte premiul pentru cel mai bun reportaj monden (revista Vip). A plecat în eternitate în 30 decembrie 2021.

Rămas bun Lucian Pal:
mâinile tale nasc flori
răspunzând unui sunet desprins din privire
pasăre trecând printr-un nor
izgonit de cuvinte
“ Portret – Lucian Pal

Mitul lui Sisif

dimineaţa suntem mai curaţi
(înainte de a se scurge nisipul din privire)
poate-i prea devreme pentru gânduri
poate-i prea devreme pentru cuvinte
sau poate-i prea târziu
lipseşte întotdeauna o pagină din memorie
ca şi cum ne-ar durea degetele –simţim-
de rostogolitul pietrei până în vârful inimii“

Desenând nelinişti

„călcând pe pământ mă regăsesc supărat
din frunză picură dinţi
mă apucă de degete şi nu simt decât
înlăuntrul de pe dinafară,
reaşezat, redăltuit altar al durerii
(coboară o rază de lună spre celălalt
când prevăd clipa cu ochi
sau prevăd clipa cu aripi
sau prevăd clipa cu inimi
unde mai întâi e departe)
*
sunt o invenţie a trecerii umbrei
desenând nelinişti mă caut

în partea albita de oase văd foame
de partea lovită a cărnii mă tem – suspendat
în clepsidra sărutului firului crud de nisip
cel rămas în adâncul privirii-
întinde mâna şi ia-mă de-aici pentru tine
(aud fremătând în adaos strigările
pentru cel care am fost
pentru cel care voi fi
rămân o invenţie a trecerii umbrei)
m-aşteaptă partea cealaltă…“

Corabia din noi

„iată –văd corabia din noi

văd în retortă spicul alb al materiei
vine din neant către neant va pleca
străbătând întâmplările noastre
cu ochii mai albi decât ploaia destinului lor

când glasul nostru nu strigă –aruncă pietre
spre urmele pasului ei
rămânând pe ţărm parţial dezvelit
de zbuciumul valului rupt de nisip
în mai multe

strâng lutul în mână şi forma o simt
sub pleoape învăţ să creez dintr-un zbor
răsuflarea tăcerii
-furată de vânt ea rămâne departe
lovită de ceaţa din noi”

Rememorãri

„doar mâna mea recunoaşte-nceputul
(zvâcnind în furtună reface un glob
din osul de fier aruncă ca un semn unei stele)
şi visul devine oglinda ferestrei
atâtor priviri aşezate în cerc
întru apărarea frunţii lucind de ninsoare

bradul încă mai arde
când mână mea şi olarul desenând pe o piatră
apasă lupul născut din atingerea formei”
(vol. Sunete şi semne, Ed.Litera, 1988)

Emilia Ţuţuianu

Publicitate