Mircea Druc: AGRESIUNEA MEDIATICĂ

 

Supremație informativă

În perioada 1989-1991, organele legitime ale RSSM au făcut tot posibilul pentru reajustare și conlucrare. Dar nu au reușit  să pună capăt proceselor distructive din raioanele de est și de sud ale republicii. Una din cauzele eșecului era supremația informativă a Centrului imperial. Providența apăsase pe un buton numit Perestroika. Mijloacele de comunicare în masă admiteau că deja nu mai sunt cenzurate de ideocrații statului-partid. Mai ales televiziunea, părea să devină tot mai demnă de încredere. Pe întreg cuprinsul Imperiului, aveau loc dezbateri publice. Se discuta aprins despre Glasnost. Despre deontologie profesională, echidistanță și obiectivitate. Despre imparțialitate și incoruptibilitate. Pentru națiunile captive începură să se întredeschidă ușile ferecate ale Libertății.  Personal, însă, mă situam printre cei mai sceptici consumatori de informație. Nu credeam că ar putea exista, în general, dar  mai ales în URSS, o mass-media imparțială. Împărtășeam o idee fixă: jurnaliștii, de regulă, se justifică cu fraza „obiectivitatea presei” și reduc orice problemă la confruntare.

Ales președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM, în mai 1990,  mai speram că vom evita provocările pe malul stâng al Nistrului. Guvernul Druc nu dorea decât să apere viața cetățenilor. Și, în unison cu celelalte colonii sovietice, să efectueze reformele imperios necesare. Însă, Centrul imperial torpila orice efort al Chișinăului de aplanare a discrepanțelor   printr-o stratagemă numită  „apărarea drepturilor rusofonilor”. Fiind controlate de anumite structuri statale și de clanuri, toate mijloacele de informare în masă primeau indicații în sensul – „turnați benzină pe foc”. Serviciile secrete se implicau  direct, cu elan și abnegație, la pregătirea informațional-psihologică a iminentelor „conflicte militare”. În republicile care aspirau la  suveranitate și independență, formatorii de opinie și agenții de influență aveau o misiune strict confidențială: să demareze sincron o cruciadă informativă.

Corespondenții speciali ai presei militare prezentau evenimentele drept  „confruntare  între  două părți egale şi ostile – Tiraspol și Comrat versus Chișinău”. Constatam stupefiat: ofițerii sovietici din districtul militar Odessa încurajau uzurpatorii noii conduceri de la Chișinău – o putere încă sovietică și absolut legitimă. Se dorea expres ca flăcările unui război ruso-moldovean să cuprindă întreg spațiul pruto-nistrean. Numeroși jurnaliști nici nu conștientizau cât de nocivi puteau fi. Alții, educați în spirit imperial, nu puteau să se comporte altfel. În 1990, cunoșteam câțiva ziariști, care contactau direct cu viitorii puciști de la Moscova. Însă, în cele trei zile din august 91 cât a durat rebeliunea, ei nu au reușit să se deconspire. Ulterior, s-au manifestat agresiv ca mercenari în războiului informațional-psihologic contra coloniilor separatiste. Așadar, industria minciunii, ca parte integrantă a complexului militat-industrial (ВПК) a jucat un rol decisiv la forfecarea RSSM și a altor  colonii sovietice.

Codul deontologic le cere jurnaliștilor să fie echidistanți, să evite conflictele de interes şi alte acțiuni, care ar putea prejudicia imaginea şi credibilitatea profesiei. În 1990, mă întrebam  intrigat: când, cine și cum a creat printre politicienii și elitele de la Moscova și Kiev „un lobby pro Tiraspol și Comrat” atât de puternic? Încercam și NOI să ne facem relații, însă nu prea  reușeam. Totuși, în presa de limbă rusă existau unele persoane oneste care promovau, în mod obiectiv, și un „adevăr al moldovenilor”. Pe acești oameni de bună credință, îi citez cu gratitudine ori de câte ori am ocazia… Acum, în 2021, mă întreb dacă lumea se preface sau e naivă crezând în  idoli din politică și mijloacele de informare în masă. Recent, la Chișinău, ONG-urile de media ne aminteau: „pentru un jurnalist integritatea morală este una dintre rigorile profesionale esențiale; acceptarea avantajelor afectează grav încrederea într-o presă liberă și independentă”.

Îngrijorarea publicului  a fost provocată de o cofondatoare a unui post de televiziune (TV8 –  din tată și mamă oligarhi, dar cu simulacru de canal independent) . O mărturie „inopinată, tardivă  și  regretabilă” a jurnalistei ar fi compromis, chipurile, prestigiul mijloacelor de comunicare în masă din Republica Moldova. Unii comentatori cred că e vorba  de o legendă tipică  în cadrul agresiunii mediatice și a războiului hibrid;  sau un modus operandi  al Rusiei: „jurnalistul disident, care a suferit de pe urma regimului”. Respectiva ziaristă, afirmă  atoateștiutorii, a fost crescută de FSB la Moscova și implantată la Chișinău, ca agent de influență”. Politologul  Dionis Cenușă  le sugerează  jurnaliștilor: „Chiar daca mulți dintre voi ați promovat partide politice câștigând prestigiu și bani, încă aveți timp să reveniți la datoria de jurnalist independent și imparțial”. Celor interesați de situația mass-mediei de la Chișinău le recomand opiniile pertinente  a două personalități politice basarabene – Ana Guțu și Valentin Dolganiuc (vezi  podul.ro).

Astăzi, pretutindeni în lume, tandemul „partide – mass-media”  acaparează viața politică, exercitând o influență primordială asupra opiniei publice. Ideologia și doctrinele sunt sacrificate de partide și mass-media în favoarea campaniilor electorale demagogice. Poporul votează mai curând formațiuni politice decât candidați. Aceștia, fiind ajutați de mașinăria partidelor, promovează diverse slogane, ca să îmbuneze electoratul. Mass-media  cu ajutorul informaticii, devine o veritabilă putere care  insistă să demonstreze că parlamentele şi guvernele sunt inadecvate. Din transmisiunile în direct masele rețin adeseori doar niște aspecte triviale sau  încăierările – la propriu – dintre aleșii  poporului. Reporterii vânează şi scot în evidență mediocritatea unor lideri politici, savurând infinitele dueluri dintre partide şi politicieni, ahtiați după voturi şi privilegii. Astfel, adevărul și falsitatea devin indiscernabile. Și  spectacolul se legitimează numai prin spectacol.  În culise, grupurile oligarhice, adesea mafiote, dezbat și decid  cine ar fi mai adecvat pentru rolul de executor al programelor de guvernare aproape identice.

Startul  falsității  

Declanșarea fazei latente a războiului ruso-român/moldovean am constatat-o încă în 1985. Evenimentele trăite m-au convins: faza rece (1989-1991) și faza fierbinte (1992) au fost  demarate și, în mare măsură, câștigate, de mass-media; în acest  proces, un rol aparte l-au avut experții în «cпецпропаганда», o parte integrantă a complexului militar-industrial (ВПК) al Imperiului sovietic. Cândva, ca ofițer rezervist (ВУС 6021), am făcut parte din această structură militară specifică –  batalionul «спецпропаганда» al Armatei a 14-a. Astăzi, propaganda specială, comparativ cu ce era atunci,  a evoluat spectaculos. În ultimele două  decenii,  pentru această armă circulă diverse denumiri – război informațional-psihologic, media minciuni, dezinformare, război cibernetic. Termenii englezi ai forțelor militare și civile angajate într-o propagandă specială, inteligentă, competenta și eficientă sunt PSYOP, PSYWAR și Ciberforce.  Rusia se află printre primele cinci țări cu cele mai dezvoltate Ciberforce – angajate în spionaj, atacuri cibernetice și război informațional. Structurile acesteia înregistrează mii de oameni, beneficiind de  alocații bugetare solide: aproximativ 300 milioane de dolari anual.  Parțial, din această categorie de armă fac parte „omuleții verzi” și războiul hibrid. 

Printre primii  jurnaliști, care  m-au abordat  în postura de președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM, a fost Aleksandr Kasatov, un corespondent al săptămânalului «Коммерсантъ». În peisajul mediatic al URSS, publicația aceasta, lansată la 9 decembrie 1989, se anunțase ca o premiantă în glasnost și obiectivitate. Tânărul ziarist, foarte amabil, m-a rugat să imprimăm la dictafon  un schimb de opinii,  ca să-l prezinte la redacție sub forma unui interviu. Pentru început, a dorit să comentez o știre cu titlul – „Moldavia – unica republică unde nu este garantată siguranța deputaților!”, – publicată de «Коммерсантъ» într-un număr recent. Inițial, nu mi-am dat seama că jurnalistul venise de la Centru cu o misiune specială și,  încercând să lămuresc didactic situația, m-am lansat într-un sincer și absolut inutil monolog:

„ – Deocamdată, nu am reușit să clarific ai cui sunt oamenii care „fac de gardă” în jurul clădirii Sovietului Suprem. Noul  guvern va restabili ordinea și în acest sector. Protestatarii de serviciu nu-i atacă numai pe cei din Tiraspol. Am fost îmbrâncit și eu, deputat ales pe listele FPM.  În parlament am cerut de la tribună ca miliția să facă ordine. În caz contrar, ne vom depune mandatele. Mai bine să-ți faci o stână, să paști caprele, undeva pe versanții Carpaților, decât să fii „deputat al norodului” și să suporți asemenea barbarie. Noua conducere a republicii face tot posibilul pentru protejarea cetățenilor, inclusiv a deputaților. Rămâne, totuși, o chestiune neclară… Deputații din raioanele din stânga Nistrului și din sudul republicii au un comportament foarte straniu, ca să nu-l numesc altfel. Apără vehement „secera și ciocanul” și altă  simbolistică perimată. Unii refuză categoric să participe, împreună cu  „aborigenii”, la procesul de transformare democratică. Parcă le-ar fi rușine că am nimerit în același vagon. La orice proiect de reformă  au  o singură replică: „Net, net, net!”  De aici, probabil, și reacția în stradă a unor protestatari mai radicali: „Faceți ce doriți, fraților, dar la voi acasă, în Rusia, în Ucraina!”.

Guvernul este pe cale de formare. Noul legislativ și noul executiv vor face tot ce le stă în putere pentru a îmbina doleanțele ambelor extreme. Vor respecta drepturile întregii populații, indiferent de naționalitate. Însă, așa numita „populație rusofonă”,  prin acțiunile sale, generează în permanență situații de conflict. Ar fi bine ca lumea, inclusiv aleșii poporului, să-și dea seama ce se petrece în toată Uniunea. Și  pe mapamond, nu numai în raionul, satul fiecăruia dintre noi. Comportamentul membrilor Interfrontului, din stânga și din dreapta Nistrului, îmi amintește de cele întâmplate în timpul destrămării sistemului colonial  britanic și francez. Mă refer la Apartheidul lui Ian Smith din Africa de Sud. Sau la mentalitatea ofițerilor francezi, care au încercat să-l asasineze pe generalul Charles de Gaulle fiindcă a admis independența Algeriei. Pe coasta mediteraneeană a acestei colonii ei  dețineau  mari latifundii vinicole și pomicole”.

„ – Ce o să faceți dacă argumentele nu vor avea efect? Va fi aplicată forța, constrângerea?”. 

 „ – Indiscutabil, nici legislativul, nici executivul, nimeni din conducerea republicii nu prevede o posibilă agravare a situației. Personal, nu-mi doresc să ajungem ca azerii și armenii în Carabahul de Munte. Îmi este frică de o situație similară cu cea din Liban; nu doresc o „beirutizare” a Tiraspolului, Chișinăului, Comratului. Moldovenii, în privința reformelor preconizate de Perestroika, vor merge neabătut, până la capăt, și mă pune în gardă faptul că așa zișii „rusofoni” nu-și dau seama de asta.  

Kasatov insista, urmărindu-și abil scopul.  Acum era sigur, probabil, că m-a prins în plasă:

„ – Există  sau nu tendința  de creștere a numărului de moldoveni  în aparatul de conducere a republicii?”

 Aveam la îndemână, pe raft, programul meu din campania  electorală. I-am citat punctul 9, referitor la această chestiune:Creșterea ponderii autohtonilor în sfera conducerii de la 49,8%, în prezent, până la, cel puțin 65%,  în viitorii cinci ani”;  intensificarea procesului de atracție  a tinerilor talente la formarea intelectualității, a unui Sistem Național Creator (savanților, oamenilor de artă, managerilor, medicilor, pedagogilor, specialiștilor din toate domeniile legate de economia inovațională și tehnologiile viitorului)”. Totodată, am  mai punctat:Moldovenii constituie  peste 65%,  dar nu  ocupă nici 50% din posturile de conducere pe verticală și orizontală. Comparativ cu alte republici, este cel mai mic indice la acest capitol. Cu toate acestea, eu pun pe primul loc meritocrația, nu etnocrația. În structurile guvernului voi promova competența profesională înainte de toate. După care, probabil, în viitorul apropriat, pentru funcțiile de conducere va conta cetățenia republicii și, în fine, cunoașterea limbii oficiale”. Apropo, cine a introdus și vehiculează  ostentativ acest termen diversionist – „rusofon”? Uite, discutăm aproape  de o oră în limba rusă. Ne înțelegem la perfecție, nu-i așa? Prin urmare, dumneata rus și eu român, ambii rusofoni. Majoritatea românilor basarabeni și nord-bucovineni sunt bilingvi. Muți intelectuali mai posedă una sau două limbi străine. Sincer, nu-i înțeleg pe așa zișii „rusolingvi” răzvrătiți.

I-am citat o știre din «Коммерсантъ»: „Pe 25 mai, Mircea Snegur, susținut de FPM, a primit din partea Sovietului Suprem împuterniciri extraordinare, în realitate o putere deplină. Atmosfera în republică  devine tot mai explozivă. La 24 mai, FPM a fost nevoit să facă o declarație publică în legătură cu amplificarea bruscă a unor stări de spirit antisemite”.  După care am pledat: „ – Domnule Kasatov, toată lumea cunoaște cum stau lucrurile în realitate. Pe Snegur, da, îl susține majoritatea deputaților. Aceștia, însă, sunt agrarienii și o bună parte a comuniștilor. Dar, ce ar putea însemna știrea că „FPM s-a văzut obligat să  adopte o declarație publică”?  Este, cred eu, o insinuare că această mișcare civică, similară cu fronturile populare din celelalte republici sovietice, menite să ajute Perestroika, ar fi implicată în proliferarea „unor  stări de spirit antisemite”. Am impresia că se vrea cu orice preț să ne încăierăm  și  aici ca la  Sumgait, Fergana, Suhumi și pe alte meleaguri. Că cineva la Moscova și Kiev arde de nerăbdare ca în  RSSM  să se producă o confruntare sângeroasă. Şi,  totodată, pe lângă  separatismul de la Tiraspol şi Comrat, mai inventează și  „antisemitismul la Chişinău”. Nu  e cazul,  acum,  să le mai atribuim românilor basarabeni și „antisemitismul”, pe lângă  neajunsurile lor  reale sau inventate”.

Am indicat  și alte inadvertențe, atât de frecvente în mass-media, evitând sintagma „minciuni  mediatice”. Mai aveam la dispoziție cincisprezece minute. Îmi părea  că-l lămuresc:

 „ – În Rusia, dar mai ales  în Ucraina,  în regiunile  Cernăuți și Odessa,  moldovenii  sunt percepuți ca niște ființe obediente. Cei din Principatul Moldovei aveau pe stemă un cap de bour. Ucrainenii țâfnoși spun că-i „cap de bou” și simbolizează „prostia moldovenilor”. Rușii aroganți, în bătaie de joc, zic: „mămăliga nu explodează”. Unii ne numesc „mioritici” și fac trimitere la ciobanul moldovean resemnat în fața a doi atacatori invidioși. E vorba de un personaj dramatic, descris în balada „Miorița” –  un  poem criptic, o perlă folclorică din arealul ancestral al românilor. Toate acestea nu sunt decât niște aspecte discutabile ale psihologiei poporului român. Iar în zilele noastre, cei care demonstrativ resping orice proiect de reformă propus de noul legislativ al RSSM, comit o gravă eroare… Dragă  domnule Kasatov, am să-ți  relatez o întâmplare tragică din satul meu natal. Poate fi interpretată ca o parabolă despre comportarea conaționalilor mei. Vasile Hăbășescu,  un coleg de școală, s-a stins de tânăr în  satul vecin Stolniceni, unde era  însurat cu o ruteană. Fratele său Ion se pregătea să plece la înmormântare. Dar mai întâi a făcut ordine în gospodărie. A hrănit orătăniile, câinele, pisica, după care a dus taurul la adăpat. La fântână, ca din senin, acesta s-a înfuriat, a tăbărât peste stăpânul său și l-a făcut una cu pământul. Părinții, nenorociți, și-au petrecut pe ultimul drum ambii feciori. Unul răpus de cancer, altul omorât de propria vită. Dezlănțuirea acesteia nu avusese  niciun motiv vizibil. Asasinul era un „buhai de prăsilă  considerat tare  blând de tot satul…  Dar chiar și boul, care lasă pe oricine să-i pună jugul, adună de-a lungul vieții un protest tacit și răbufnește inopinat contra stăpânilor atotputernici… Sper să înțelegeți de ce mă tem, când văd atâtea provocări și asemenea intransigență din partea „rușilor de profesie”.

Dacă nu-i place cuiva să locuiască împreună cu băștinașii, dacă refuză categoric să învețe limba oficială, poate să-și schimbe locul de trai. Eu, de exemplu, la începutul anilor 80, am abandonat Moscova fiindcă patrioții ruși reactualizaseră o celebră deviză din secolul trecut: «Россия для русских! Москва для москвичей!» („Rusia pentru ruși!  Moscova pentru moscoviți!”). Am înțeles aluzia. Mi-am dat seama încotro se îndreaptă lumea. Și atunci, familia mea a luat o decizie: ne întoarcem acasă, la Cernăuți… În februarie 1984, Combinatul de prelucrarea lemnului la care lucram,  m-a trimis pentru o lună la Leningrad, la un  curs de perfecționare în domeniul standardizării și controlul calității producției. Acolo am auzit aceleași lozinci, ca la Moscova. Ba mai mult, un lector ne-a șocat cu informația: „În oraș ar fi apărut o mișcare  fascistă clandestină… ”. Dumneata ești  jurnalist  de  profesie. Cred că știi mai multe decât mine. Chiar acum, când stăm de  vorbă,  în Valea Fergana au loc confruntări oribile între kirghizi și uzbeci. Sunt sigur: «Коммерсантъ» și-a trimis un corespondent la fața locului. Ai auzit, desigur, de revoltele studențești din 1986, la Iakutsk, cu lozincile «Якутия – для якутов!», «Долой русских!» („Yakutia pentru yakuți!”. „Jos cu rușii!”).  Și de protestele din decembrie, același an, de la Alma-Ata contra numirii unui rus în locul unui kazah în funcția de  prim secretar.  În 1987,  în Sumgait  au fost aduse trupe; s-a decretat starea de urgență.  De la fiică-mea, studentă la Tbilisi, am aflat amănunte cum a procedat armata, în 1988, cu demonstranții georgieni. Iar în mai 1988 au fost create fronturile populare  în Lituania, Letonia și Estonia”.

Mă mir și astăzi de credulitatea mea față de acel tânăr jurnalist moscovit care, aparent, susținea Perestroika. Săptămânalul «Коммерсантъ» voia să prezinte evenimentele din RSSM doar prin prisma gâștelor colhoznice internaționaliste. Unul dintre liderii proeminenți ai Interfront-ului, românofobul Petr Şornikov, deputat şi istoric, îl convingea pe corespondentul special al publicației moscovite: „Eu plecam cu ultimul  grup de deputați din Tiraspol.  În clipa când am  trecut de cordonul miliției,  au tăbărât peste noi vreo sută de oameni. În marea majoritate erau bărbați între 30-40 de ani. Îi întâlnesc frecvent  în preajma clădirii Sovietului Suprem, dar asemenea furie  n-am mai văzut. Ne insultau, ne scuipau. Pe Ana Volkova, care mergea în fața mea,  au înșfăcat-o de păr. Pe un alt deputat îl împingeau într-o gură de canalizare fără capac. Doisprezece deputați au fost nevoiți să se întoarcă  în clădirea Sovietului Suprem. Când mulțimea a rupt cordonul milițienilor și au blocat toate intrările, o parte dintre deputați  s-a ascuns la primul etaj. A fost chemat urgent batalionul forțelor speciale. Numai sub paza ofițerilor de la securitate, în mașini speciale, deputații au putut să plece pe la casele lor”. Întâmplarea  relatată s-ar fi petrecut înainte de alegerea mea în funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri. Am fost și eu în ziua aceea la Parlament dar n-am văzut  nimic  asemănător. În general, nu împărtășeam punctul de vedere al  deputaților interfrontiști: „Colegii studentului omorât intenționează să declare greva foamei  în una din piețele  centrale din Chișinău și noi nu am reușit să-i convingem ca să renunțe. Sângele vărsat ar putea să nu fie ultimul”. Evident, EI calificaseră a priori moartea unui student la Chișinău drept  „rezultat al conflictului interetnic” și  nu avea importanță  că a fost, de  fapt,  „o ceartă  între tineri  cu deznodământ  tragic”, conform concluziei organelor de anchetă.

Așadar, Aleksandr Kasatov,  a fost primul  jurnalist  rus care a dat startul agresiunii mediatice  în RSSM. Afirmația mea vizând decizia moldovenilor de a continua neabătut reformele democratice a servit drept semnal de atac în mass-media revanșardă de la Moscova. El a interpretat rolul unui scamator: a scos demonstrativ un iepure dintr-o  șapcă imperială; a creat din mers o legendă – „Mircea Druc și moldovenii sunt setoși de sânge!” Minciuna aceasta e vehiculată și astăzi în mass-media rusă și ucraineană.  Desigur, n-am crezut niciodată că a fost  în joc doar naivitatea tânărului ziarist Kasatov. Peste puțin timp, am înțeles de ce noua publicație centrală, care, chipurile, promova  glasnost  și economia de piață, a declanșat în presa de la Moscova, Tiraspol și  Chișinău o  campanie de demonizare a  noului guvern de la Chișinău. Ceva mai târziu, EI, aveau să-și expună  tranșant punctul de vedere. Și acesta, cu timpul,  s-a transformat în verdict: „Mircea Druc, ales prim-ministru în mai 1990, un fanatic unionist (adept al reunirii cu România) amenința deschis rusofonii, promițându-le că va transforma republica în Ulster, Nagornîi Karabah, Liban, dacă  se vor opune în continuare românizării…”

„Slogane cu ruși și evrei”

Venit de la Cernăuți, în decembrie 1989, mi-am dat seama că  multe  lucruri  au fost inventate special  pentru a justifica separatismul  și românofobia,  inclusiv așa zisele  pancarte și bannere cu  inscripția „Valiza – Gara – Rusia!” și „Rușii peste Nistru, iar evreii în Nistru!”. În tot cazul, după 25 mai 1990, data când am fost ales Președinte al Consiliului de Miniștri, era exclus ca asemenea perle infame să circule prin  RSSM. Spuneam asta deoarece știam prea bine care era  atitudinea liderilor unioniști basarabeni  și nord bucovineni față de evrei. Conducerea FPM condamna  orice excese. Cu certitudine, liderii Mișcării de renaștere națională  nu puteau fi antisemiți. De la Gheorghe Ghimpu am aflat cum au supraviețuit deținuții noștri politici în Gulag: s-au solidarizat, s-au unit cu deținuții politici evrei. De la Alexandru Șoltoianu și Alexandru Usatiuc-Bulgăr cunoșteam amănunte de conlucrare în clandestinitate cu evreii.

Infoagresiunea asupra Moldovei Sovietice o percepeam ca pe o acțiune a unui trust cerebral. O diversiune ingenioasă, gen «спецпропаганда», elaborată centralizat, și axată pe trei componente: patos revoluționar bolșevic, atmosferă panicardă și lirica realismului socialist. Jurnaliștii producători de mituri erau percepuți textual de către homo sovieticus, inocent şi credul: „Renașterea Rusiei începe de pe malurile Nistrului! Pridnestrovie – primul loc din Uniunea Sovietică unde populația rusofonă  știe să-şi apere drepturile!”  În toamna lui 1990, Comandamentul districtului militar Odessa, la indicațiile superiorilor de la Centru, a mobilizat specialiștii în dezinformare.  Misiunea de luptă: intensificarea propagandei contra conducerii RSSM, „contribuția creativă” la pregătirea psiho-informațională a populației pentru iminentul  război ruso-moldovean. Printre aceștia  sa aflau Xenia Mialo, născută  la 13 mai 1936, în orașul Râbnița, și  Efim Berșin, născut la 16 octombrie 1951, în orașul Tiraspol – ambii aspiranți  la „rolul de ideolog al separatiștilor”. Ca istoric, publicist, politolog, culturolog, activistă pe tărâm obștesc, „moldoveanca”  Xenia Mialo a rămas neclintită în convingerile sale. Citez în traducere din rusă: „Era clar, corpul războiului se formase deja. Chișinăul urma doar să-l însuflețească. Și această punere în practică a proiectului depindea de mișcarea unionistă, o forță care luase avânt în 1991. De planul reunirii cu România  se vorbea la cel mai înalt nivel. Astfel, încă în luna mai, Snegur, președintele RSSM, într-un interviu în  «Московские новости»  a declarat: „E de înțeles, unde sunt două state suverane, vorbitoare ale aceeași limbi, având aceeași rădăcină, nu poate fi altfel. Procesul a demarat și este ireversibil”. Iar în decembrie 91, Mircea Druc a devenit Președinte al „Consiliului Național al Reîntregirii”, constituit din parlamentari ai Moldaviei și României. Prim-ministru a devenit Valeriu Muravschi, de numele căruia  este legată declanșarea  unui război de proporții la Nistru”.

Pentru mine rămânea important să  știu  exact dacă  au  existat lozincile  acelea  cu ruși și evrei.  Și dacă au existat, cine și când le-a confecționat? Și unde au fost expuse? Într-adevăr, cineva a mărșăluit prin Chișinău cu enormități de acest gen? De-a lungul anilor, anume aceste lozinci au servit drept laitmotivul atacurilor românofobe și  antiunioniste. Tacit, am pornit atunci o investigație jurnalistică personală. Am întrebat discret veteranii FPM – nimeni nu știa nimic. Am răsfoit colecțiile de ziare rusești. Am vizionat  și ascultat imprimări video-audio și imagini de la mitinguri și marșuri. Incredibil, să nu fi anexat EI la dosarul nostru asemenea „probe”!? Intuiția, dar și pregătirea mea militară în domeniul «cпецпропаганда», m-au ajutat să identific sursa. 

Am căutat-o peste tot,  îndelung, metodic,  și am găsit-o la Moscova, în urătorul  grup de  jurnaliști:  А. Какоткин (Московские новости), Е. Бершин (Литературная газета), А. Харченко и Ю. Родионов (ИТАР-ТАСС), К. Светицкий (Собеседник), Э. Джафаров (Телерадиокомпания Останкино), А. Мнацаканян (Московский комсомолец), В. Утц и М. Чистяков (Труд).  Aceștia erau acuzați,  chiar și de colegii  din redacțiile unde lucrau, de „simpatii excesive  față de ПМР (Republica Moldovenească Pridnestrovie), de apărarea unui regim comunist, totalitar, de nerespectarea principiilor OSCE și a suveranității Republicii Moldova, internațional recunoscută”. Tot ei se declarau ferm convinși: „La Tiraspol  este un  regim  al „bunului  simț”, unicul în fosta Uniune Sovietică, care nu pune politica înaintea economicului și a problemelor sociale.  Între Chișinău și Tiraspol nu este conflict interetnic, ci  o confruntare a două ideologii. Prima  pune mai presus de toate  drepturile națiunii, a doua  proclamă  prioritatea drepturilor omului  asupra drepturilor națiunii”.

Persoana din  grupul  respectiv, care  a lansat minciuna mediatică  cu „sloganele moldovenilor cu ruși și evrei”, a fost Efim Berșin. Drept ilustrație, prezint câteva extrase din opusul său hibrid (nuvelă/document), intitulat «Дикое поле. Приднестровский разлом». Citez în traducere din rusă: „În 1989, a fost publicat proiectul „Legii despre funcționarea limbilor pe teritoriul RSSM”. Viața liniștită pe malul stâng  a fost aruncată în aer. Regiunea multinațională a simțit pericolul pe propria piele. La prima vedere, legea nu conținea nimic diferit de cele adoptate în  alte republici, legi care însoțeau „parada suveranității”. Limba moldovenească era declarată limbă de stat. Se acordau cinci  ani pentru studierea ei, după care toate interrelațiile din republică urmau să fie efectuate în limba așa zisei „națiuni băștinașe”. Dar nu punctul din lege a neliniștit, ci însuși faptul apariției sale. Era știut: aici nimeni  și niciodată nu a trăit după lege, ci după cum adie vântul. Iar vântul începuse să bată în altă direcție. Și temerile s-au adeverit vertiginos. La Chișinău, „moldoveneasca” a început  să fie numită „română” și trecută la grafia latină. Republica nu era pregătită pentru asemenea viraj. În școli și facultăți  a început panica, deoarece nu  erau nici manuale, nici specialiști, care să treacă într-un termen foarte scurt tot învățământul la alfabetul latin. Majoritatea absolută, pe care se ține limba moldovenească,  sunt țăranii, și aceștia  într-o clipită au devenit analfabeți.

Dar, după cum s-a clarificat, legiuitorii erau preocupați de alte lucruri.  De exemplu, o bună cunoștință de a mea, Svetlana Kalinina, o jurnalistă din Chișinău, cunoaște la perfecție și  moldoveneasca  și româna,  a fost primul redactor-șef,  care  și-a trecut ziarul la grafia latină. Dar nimic nu a salvat-o, a fost concediată. Pentru că era rusoaică.  Sub pretextul reformei și modificarea schemei de personal au început epurările pe criterii naționale. S-a ajuns la niște cazuri tragicomice. Fondatorul și conducătorul  circului din Chișinău, Alexandr  Sîrenin,  a fost concediat  fiindcă nu a putut face rost de bani pentru a schimba firma de neon. Dar pe cine îl mai putea preocupa dacă e scris „Circ”  cu chirilice sau cu litere latine, când în oraș au apărut cu totul alte firme. Troleibuzele  circulau cu  afișe: „Vă dăm cinci ani  nu ca  să învățați limba, ci ca să vă cărați de aici”.  Iar pe clădirea Sovietului Suprem, cu litere rusești de un metru, strălucea inscripția: «Русских — за Днестр!  Евреев — в Днестр!». Fantastic! Asta a putut să scrie, la Moscova, poetul, publicistul, prozatorul Efim Berșin, originar din Tiraspol!?  După ce i-am citit cartea am înțeles de ce Kirill Kovalgi, poet, prozator și critic literar, originar din Tașlâc, sudul Basarabiei, s-a eschivat, cum a putut, și nu i-a scris prefața. Mi-am dat seama de ce EI sunt supărați  și pe  filozoful, culturologul, scriitorul, eseistul Grigori Pomeranț , care, până la urmă, a prefațat-o… „Tezele  lui Berșin” sunt preluate frecvent de foarte multe publicații rusești. Acestea, cu diverse ocazii, relansează atacul mediatic asupra Republicii Moldova și României. Într-o recenzie elogioasă, Alexandr Tarasov, un controversat politolog/sociolog rus, ateu declarat și Homo sovieticus prin excelență, menționează, totuși, și o lacună: „Efim Berșin este prea blând cu fasciștii moldoveni, care neagă dreptul la autodeterminare a națiunii  pridnestroviene… ”

Îmi pare rău de un singur lucru: n-am  mai reușit să identific nici în Chișinău, nici  în republică, un redactor și un director, ambii concediați  din simplu motiv că „nu erau moldoveni”. Mă întreb: Ludmila Kalinina  și  Alexandr Sîrenin  sunt persoane reale? Aș fi vrut doar să-i rog să-mi arate cine și-a pus semnătura în cartea lor de muncă  și sub ce motivație. Aceasta era o procedură strictă, imposibil de ocolit. Cunosc foarte bine legislația sovietică a muncii, în vigoare și  obligatorie la acea dată. Pe Efim Berșin l-aș întreba unde era în perioada 1970-1975? Și dacă a auzit cum și de ce a fost concediat Ion Ungureanu, directorul teatrului „Luceafărul”? O doctorandă (pe nume Levința sau Căpățână, nu mai țin minte), a fost exmatriculată de la Politehnică. Motivul?  Un secretar de partid a văzut-o cum punea un buchețel de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare. După 1990, Leonid Busuioc, Aurel Marinciuc, Igor Cașu și  mulți alți autori, au relatat drama concediaților de la facultățile din RSSM: peste o sută de cadre didactice, printre care și umila mea persoană. Asta se întâmpla cu mult înainte de adoptarea „legislației lingvistice catastrofale” și „acapararea  puterii de FPM”.

Cu certitudine, Efim Berșin și eu, aveam cunoscuți și poate chiar prieteni comuni, la Moscova  și la Chișinău. Când eram șef de guvern, unii m-au contactat ca să punem țara la cale. . Să spună careva că nu am găsit limbă comună. În prima lună de guvernare, am avut discuții cu liderii minorităților naționale. Am acceptat candidaturile propuse de aceștia  pentru  diverse  structuri pe verticală și orizontală. Am susținut ideea intelectualilor găgăuzi de a deschide o universitate de stat la Comrat, dar nu cu predarea în rusă, ci în găgăuză/turcă. M-am angajat să obțin burse în România, sau în țările lor de origine, pentru ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari etc. Am decis: guvernul va interveni ca Universitatea de Stat să constituie  o catedră de ebraică (premieră absolută în URSS) și va inaugura  prima cursă aeriană directă Chișinău-Tel-Aviv. Voi reveni pe larg la acest subiect, în alt context. Aici precizez: am refuzat întotdeauna media-minciunile, chiar și atunci când ar fi fost în favoarea noastră, a unioniștilor basarabeni și nord-bucovineni, cu speranța și convingerea, că adevărul poate fi  cu mult mai util.

Să comparăm  mărturiile lui Efim Berșin cu mărturiile inginerului Leonid Klementovici, originar din  Râbnița,  fost student la Chișinău. Evocările acestui martor  ocular la evenimentele din acea perioadă confirmă, odată în plus, ceea ce, intuitiv și defensiv, susțineam, în fața jurnalistului de la «Коммерсантъ», în iunie 1990: „Am venit din Râbnița la Chișinău, în 1989, –  scrie, în rusește, Leonid Klementovici. – Mă simțeam pe deplin confortabil. În acea perioadă, RSSM reprezenta un câmp social omogen. Doar că pe străzi, vorba moldovenească se auzea tot mai frecvent… Locuiam în căminul studențesc, împreună cu cei veniți de prin alte părți. Majoritatea locatarilor din cămine erau băieți și fete din satele și orășelele Moldovei Sovietice. Mulți dintre ei vorbeau o rusă aproximativă. Ei bine, pe tot parcursul  studenției  nu-mi amintesc nici o bătaie, nici un scandal pe motiv național. Se întâmpla uneori să ne încăierăm, dar așa, niște reglări de conturi, ca intre  băieți. Din stânga Nistrului erau puțini studenți; absolvenții școlilor de acolo preferau să meargă să învețe la Tiraspol sau Odessa. Când aveam zile libere, plecam la Tiraspol, la prieteni, foști colegi de clasă, ca să petrecem împreună. Acolo se derula o cu totul altă situație. Din toamna lui 1990, atmosfera începe să se încingă. Apar diverse comitete de grevă, mișcări muncitorești. În popor circulă zvonuri despre persecuția rusofonilor. Și tot așa și tot mai multe insinuări de acest gen.

Venind acasă, la Râbnița, auzeam, ca și la Tiraspol, despre atrocitățile militarismului moldovenesc; despre uneltirile fasciștilor români; despre permanenta maltratare a rusofonilor. Asta debitau zilnic la difuzoare-radio, încă populare pe atunci. Știrile erau transmise cu vocea lui  Iuri Levitan, în stilul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Foile volante se publicau în presa locală, se discutau în colectivele de muncă, circulau ca bârfe și zvonuri prin piețe. Iar în faza fierbinte a conflictului, oamenii deveniseră extrem de încordați. Chiar și din Râbnița mea plecau foarte mulți, deși nu se observa nici un fel de mișcare în direcția acestei localități. Pe străzi umblau oameni ursuzi, îmbrăcați pe jumătate civil, jumătate militar, cu arme automate pe umăr. La Tiraspol, auzisem că la Chișinău naționaliștii moldoveni răcnesc într-una – «Чемодан – вокзал – Россия!» și «Русских за Днестр, а евреев в Днестр!». Țineam neapărat să-i văd pe cei care scandează așa ceva. Treceam zilnic prin Piața Marii Adunări Naționale dar niciodată nu am văzut pancarte cu astfel de  inscripții. Sau oameni care să strige asemenea lozinci. În tot acest timp, Chișinăul trăia o viață  normală,  nimic nu amintea de o situație excepțională și război”.

În 1990, priveam TV Centrală a URSS, canal-I. Recunosc, eram încântat de alura Tatianei Mitkova, prezentatoarea principală  a știrilor  la  (ТСН) ЦТ СССР. O față nouă printre jurnaliștii de la programele de știri ale televiziunii sovietice. Mitralia cuvintele precum crainicii din zilele noastre, ceva inedit pentru telespectatorii sovietici. Știam că Tatiana nu este o simplă prezentatoare a știrilor compilate de redactori. Ea selecta materialul și transmitea la știri ceea ce credea oportun. În 1990-1992, Tatiana Mitkova era indulgentă, sau chiar solidară, cu lituanienii, letonii și estonienii, dar necruțătoare cu moldovenii. În toamna anului 90, știrile din Moldova Sovietică începeau cu „Sângerosul premier Mircea Druc…” sau  „Călăul Republicii Găgăuze …” Iar corespondentul CNN la Moscova prelua  gratuit  aceste știri pentru telespectatorii din  lumea întreagă.

Mă aflam la Cimișlia, când un ofițer de poliție, rus de naționalitate, se indigna sincer: „Domnule Prim-ministru! De unde scoate Mitkova informațiile despre noi!? Acestea nu sunt știri, sunt minciuni ordinare! Se vede clar că nu este indiferentă față de dumneavoastră. Mă iertați, dar ce i-ați făcut?”  „Dragul meu, nimic nu i-am făcut!”. Un alt ofițer, aflat în preajma noastră, a replicat șiret: „Poate că de aceea și vă denigrează așa”.  Unii  presupuneau, că ar fi de pe la noi, din Basarabia, bulgăroaică, găgăuză, evreică. Alții că ar fi sponsorizată  de „clanul directorilor roșii” din stânga Nistrului. Altfel cum să-ți explici această atitudine preconcepută față de conducerea de la Chișinău!?  Tatiana Mitkova  nu e basarabeancă. S-a născut la Moscova,  în familia unui ofițer GRU sau KGB. A absolvit facultatea de jurnalism la MGU.  În ianuarie 1991,  ea a refuzat să dea citire unui comunicat oficial TASS, despre evenimentele de la Vilnius; peste puțin timp a fost  concediată și, ulterior, a colaborat cu ARD, compania germană de televiziune. După eșuarea puciului din august 91, revine la TV Ostankino. În aprilie 2014, a renunțat la medalia comemorativă lituaniană. A făcut-o demonstrativ, în semn de solidaritate cu Dmitri Kiselev, căruia i s-a retras  medalia respectivă de către președintele Lituaniei.  În 2014, a fost decorată de Putin „pentru elucidarea  obiectivă a evenimentelor din Crimeea” (decretul prezidențial nu este public).

În tentativa de a face față unui război informațional-psihologic, NOI rămâneam niște diletanți. EI, prin agentura lor profesionistă, informau și intoxicau zilnic structurile Centrului, inclusiv mass-media de la Moscova și Kiev. Iată o mostră de notă informativă expediată prin fax din Chișinău către șefii de la Moscova:

„Prima: Situația în Moldova, în esență, scapă de sub control.  Frontul Popular din Moldova dirijează în toate domeniile. Pentru a  putea garanta siguranța unităților noastre  din Republică sunt necesare măsuri din partea guvernului central. Dar, fără să le așteptăm, ar fi oportun să luăm propriile noastre măsuri, începând cu data de 31 octombrie. Este vorba că Frontul Popular a dat indicații detașamentelor de asalt  să se înarmeze din proprie inițiativă. În aceste formațiuni  rolul principal îl joacă foști soldați ai trupelor de desant și parașutism, precum și foști combatanți în Afganistan. Detașamentele au fost instruite special în Codri, iar acum sunt mobilizați în legătură cu acțiunea de represalii contra găgăuzilor. Atacând unitățile militare cu scopul de a captura armament, vor folosi tactica blocării cu mase mari de oameni  și deconectarea curentului electric. Ajungând pe poziții, atacatorii vor fi ghidați către depozitele de arme de soldații  moldoveni din  unitățile respective. Timpul acțiunilor  – odată cu lăsarea întunericului. Primele două procedee tactice sunt deja însușite și scopul de adormire a vigilenței a fost atins.

A doua: La Tiraspol, în primele zile ale lunii noiembrie, se anticipează evenimente politice,  care s-ar putea finaliza cu varianta românească.  Ministrul de interne I. Costaș  ține o mare rezervă  în raionul  Cimișlia, care poate fi strămutată  la Tiraspol.  E de prevăzut că în drumul  lor acești voluntari  vor ataca micile unități militare.

A treia: Situația rușilor în Moldova s-a deteriorat brusc după declarația lui Elțîn că Rusia  îi va primi pe toți refugiații. Aici, ca și în republicile baltice, rușii îl condamnă pe acest fățarnic, care prin semnarea tratatului cu Chișinăul și-a atins obiectivele sale politice  în contul petrolului, lemnului și metalului Rusiei. Naționaliștii locali din FPM, care au ocupat pozițiile cheie  în Sovietul Suprem și în Guvern,  îi cântă ditirambi lui Elțîn. Rușii declară că Elțîn încă nu înseamnă Rusia. Este lăudat doar  pentru faptul, că echipa sa a  impus supremația legilor republicane asupra legislației unionale. Nespus de mulțumit de aceasta se arată Mircea Druc – elev și discipol al lui G. H. Popov.

Ultima: Dacă e posibil, ajutați-mă să-mi schimb mașina, căci mi s-a rablagit complet înainte de plecarea în misiune.

Vă doresc succes  în lucru.

Cu sinceră stimă, A. Iurkin

Chișinău, 30 octombrie 1990”

Cunosc bine tactica descrisă de corespondentul ziarului «Красная Звезда», locotenent-colonelul Anatolii Iurkin (cred că l-am identificat corect) în depeșa sa către șefii din Moscova. Este exact stratagema pusă în aplicare de separatiștii de la Tiraspol. Un exemplu: cazacii și gardiștii înarmați înconjoară unitatea militară dislocată în satul Parcani. Trag focuri răzlețe și-i previn pe soldați că-i vor împușca, dacă opun rezistență. Mass-media rusă repetă și  astăzi felurite legende: cică „femeile din  garda specială a lui  Igor Smirnov”, i-au condus pe cazaci și gardiști. Chiar așa! Galina Andreeva, aghesmuită mereu, fără cunoștințe militare elementare, ocupă  o unitate a Armatei a 14-a. Îi forțează pe militarii de meserie „să deschidă larg ușile arsenalului”. În realitate operația era condusă de Iurii Kostenko, un etnic ucrainean, fost locotenent-colonel al Armatei Sovietice. Acesta îndeplinea nemijlocit ordinul lui Igor Smirnov. Apropo, și acest președinte autoproclamat se afla atunci la fața locului.

Ritorică imperială

Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, cetățenii Republicii Moldova au fost împărțiți în „patrioți-stataliști” și „dușmani-unioniști”. Mass-media, agențiile de presă ruse și ucrainene, mijloacele de comunicare în masă ale „Republicii Pridnestrovie” și „Republicii Găgăuze” au continuat propagarea  media minciunilor. Cu diverse ocazii, exponenții  Lumii  ruse și ideologii Pax Russica declanșează câte o campanie  denigratoare  a celor două state românești. Neverosimil, dar unii autori  tratează subiecte legate de România ca și cum Războiul a doilea Mondial abia s-a terminat. Iar la Bucureşti ar fi în plină desfășurare procesele organizate de către „eliberatorii sovietici” și executarea eroilor români, care au luptat contra invaziei Imperiului bolșevic. Campioni ai agresivității mediatice asupra  românilor sunt  „Regnum” și „Sputnik”. „Regnum”,  de la înființare și până astăzi, nu a publicat decât știri negative și analize tendențioase despre Republica Moldova și România. Drept ilustrație, –  câteva  titluri  de articole  publicate  de  „Regnum” în  luna septembrie 2021. Le traduc din rusă: „Moldavia  deja  ajunge  Țările  baltice în  privința  toleranței față de  nazism”; „Noii cetățenii ai Moldaviei vor fi educați de fasciștii români”; „O lecție pentru Rusia: autoritățile Moldaviei și consulul României  au dezvelit un monument  dedicat fasciștilor”.

Agenția „Regnum” a fost fondată în 2002 și, ulterior, a scos pui pe tot cuprinsul defunctei Uniuni Sovietice: portalul „Imperiu”, agenția „Rex”. Împreună, acestea reprezintă un nucleu semi ocult de brokeri ai puterii de la Kremlin, care  nu-și imaginează viitorul Rusiei decât ca Imperiu. De fapt, agenția continuă diversiunea inspirată de Centru în ajunul colapsului Uniunii Sovietice. O stratagemă de susținere a separatiștilor de la Tiraspol și Comrat, coordonată de Anatolii Lukianov, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Omul de legătură cu separatiștii și conducerea Districtului militar Odessa era Iurii Blohin, deputat în Sovietul Suprem al URSS din partea RSSM. Mai exact, din partea complexului militar-industrial sovietic. Unul dintre membri fondatori ai agenției „Regnum” este Modest Kolerov, un fost consilier al generalului Aleksandr Lebed. În 2005-2007, a deținut funcția de șef al Direcției președintelui Rusiei pentru relații interregionale și culturale. Ca stil și temperament, Kolerov amintește, în multe privințe, de Dmitri Rogozin. În septembrie 2012, Evghenii Şevciuk, așa zisul  președinte  l-a decorat cu ordinul „Дружба” al așa zisei  Republici Pridnestrovie. Din august 2012, este declarat persona non grata de către Letonia, având în vedere „pericolul pentru integritatea teritorială și securitatea economică”. Până la acea dată lui Kolerov i-a fost interzis accesul pe teritoriul Lituaniei, Estoniei și Georgiei.

In iulie 2021, Modest Kolerov,  „legendarul veteran al războiului  informațional-psihologic”, a organizat o masă rotundă  în Centrul  de presă  Regnum  cu tema  „Pridnestrovie astăzi și  mâine”. Iată, în rezumat, concluzia sa:  „Evenimentele  din 2 mai 2014 de la Odessa  simbolizează  faptul că drumul nostru  prin acest oraș  este închis.  Și ieșirea pridnestrovienilor  a devenit  de asemenea mai dificilă. Haosul în Ucraina  va dura încă mult timp  și aceasta înseamnă  că Rusia  nu mai poate să  intre efectiv în Pridnestrovie. În această situație  ar  fi bine  să le spunem fraților de acolo  că rămânem cu ei,  dar  nu există altă soluție decât un stat comun sub protectoratul Rusiei”. Recent, (la Tiraspol?), a fost lansat proiectul jurnalistic – mejdurecie.md,  gestionat  de Serghei Tkaci – un  mercenar  „moldovean”,  agent  de influență al Lumii Ruse. Acesta propagă ostentativ media minciunile despre Republica Moldova, România și Uniunea Europeană.

Pe aceeași platformă pro-imperiu a evoluat și Serghei Cerneahovski. Acesta, în 2009, înfiera cu mânie bolșevică guvernarea lui Voronin, care, chipurile, „și-ar fi făcut-o cu mâna ei”. Citez în traducere din rusă: Moliciunea comuniștilor în aprilie, nepregătiți sau indeciși să răspundă cu rafale de mitralieră, calice de lup, cu aruncătoare de flăcări. Așa, încât  protoplasma huliganică cu pașapoarte românești să se zvârcolească arzând  în piață, să alunece îngrozită, înecându-se  în sângele propriu, disperată şi fără de scăpare”. Сергей Черняховский. «Молдавия: рукотворная неудача». apn.ru 2009-08-04 (Serghei Cerneahovski. „Moldavia: un nenoroc făcut de om”). În 2012,  un grup de  ideologi vizionari printre care și  teribilistul Cerneahovski, au pus bazele „Clubului Izborsk”. Acesta este  considerat  drept  laborator de modernism” având extensiuni în fostele colonii sovietice, inclusiv în Republica Moldova. Una din preocupările sale  constă în  elaborarea unei noi doctrine – un liant între toate curentele stataliştilor ruși (de la socialiști şi patrioți sovietici până la monarhiști şi conservatori ortodocși). Unii observatori văd  o  legătură  ocultă  între acest „club neoficial al președintelui Putin”  și „Planul  de împărțire a Europei de Est între Germania și Rusia”. 

De-a lungul anilor, presa comuniștilor de la Chișinău vehicula „pericolul unui război civil” și „agresiunea României”. În campaniile electorale, într-un mod  primitiv, le băga mințile în cap alogenilor: „Rusofoni! Votați comuniștii că de nu, opoziția  vă unește mâine cu România!” Nu le vorbeau alegătorilor despre încălcarea legilor și corupția generalizată, despre salariile și pensiile mici, despre  prețurile în continuă creștere. Unica problemă  erau românii, care, din clipă în clipă, ar fi trecut Prutul, ca să facă ordine cu нагайка (cravașa). Deși aceasta nu a fost niciodată „unealta de muncă” a jandarmilor români, ci a cazacilor, pe care se ținea Imperiul țarist. EI încercă  să pună pe seama românilor basarabeni pogromurile din Chișinău, organizate de „sutele negre” întreținute de Ohranka – poliția secretă a Imperiul Rus. În prezent, românofobia și antiunionismul au devenit arma propagandistică principală a comuniștilor și socialiștilor.

 Cu certitudine, este imposibil ca un eveniment să fie „trăit” așa cum s-a produs în realitate. Războiul ruso-român/moldovean, rece și fierbinte,  declanșat încă  în 1985, este trecut  prin mai multe filtre, primul fiind  însăși participanții la  evenimentele din spațiul  pruto-nistrean. Al doilea filtru  îl reprezintă obiectivele camerelor de luat vederi, dacă reporterii au ajuns la fața locului. Urmează relatarea a ceea ce au înțeles primii martorii direcți, dacă aceștia au existat într-adevăr. Un rol aparte îl au studiourile de montaj și dictafoanele sau laptopurile, sateliții, „stilizarea” redactorilor, dacă se mai stilizează. Indiferent de mijlocul de comunicare în masă, în final importă emoțiile cauzate de eveniment, celor care-l trăiesc și îl difuzează. Un exemplu:  Victor Diukarev, deputat de Dubăsari, unul dintre artizanii  „Republicii Pridnestrovie”. Născut în regiunea Harkov, în 1944, el a venit în RSSM la începutul anilor 70.  Pe atunci,  zeci de intelectuali părăseau orașele basarabene  din cauza   persecuțiilor  regimului neostalinist. Citindu-i acum  evocările, (Дюкарев В. В. Приднестровье (прошлое, настоящее, будущее). Дубоссары 1989–1992 гг. За кулисами политики. – Тирасполь: Упрполиграфиздат ПМР, 2000. – 416 с.: 37 ил. – 3000 экз.) m-am convins: nu poate exista o realitate în alb și negru. Am fost colegi  în legislativul de la Chișinău (1990-1991). Cu tot respectul pentru solida carieră în domeniul agriculturi, omul de știință Diukarev nu-mi  inspira încredere. Motivul?  În  CV-ul său indica: „în afară de limbile rusă, ucraineană, germană, engleză mai posed româna și moldoveneasca”. Obiectivitatea informației depinde, în mare măsură, de biografia și cultura, religia și ideologia celor, care o prezintă publicului.

Îmi vine foarte greu să dau uitării anii 1989-1992, atacul mediatic (psiho-agresiunea imperiului  agonizant) și suferințele oamenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Nu e vorba de un  „conflict armat”, ci de un război ruso-moldovean/român  în toată regula, rece și fierbinte. În 1990-1991, NOI eram niște arbori înfloriți. Am crezut feciorelnic și ne-am deschis prematur în fața paselor de magie ale Zânei numite – „Democrația”. Luaserăm drept adierea primăverii un preludiu al înghețului imperial prognozat. Minciunile transmise în direct au însemnat mai mult decât un duș rece pentru NOI, unioniștii basarabeni și nord-bucovineni.  Pentru mine, personal, agresiunea mediatică și manipularea scandaloasă nu erau o surpriză neplăcută.  Erau o mare deziluzie, după care  mi-am  revenit  nespus de greu. Și am  rămas la estimarea din 1990-1992: mass-media nu are cum să fie imparțială.  Jurnalistul Victor Pițigoi constată că,  în prezent, tot mai  multă lume  își  dă seama zilnic că „minciunile nu mai sunt minciuni, sunt declarații politice; și dacă minciunile n-ar fi minciuni, ci adevăruri, cea mai frumoasă țară din lume ar fi fost România”. După părerea mea,  fără  mediaminciuni  la fel de frumoase ar fi  toate țările de pe mapamond, inclusiv  Rusia  și Ucraina …

E timpul să facem puțină ordine în cuvinte și în cuget.  Experții  „conclavului de la Izborsk”  au lansat  termenul  „socialism ortodox”, în tentativa de  asamblare a  celor  doi piloni de bază ai ideologiei lor – ortodoxia Bisericii Ruse şi nostalgia după  URSS, încurajată și cultivată de  Kremlin.  De aici și unul din  obiectivele  lor importante – formarea  unei noi agende  a mass-mediei Lumii Ruse. Rămâne de elucidat,   prin expertiză  academică, afinitățile și diferența dintre  următorii termeni: rusescul „socialism ortodox”, germanul „socialism național”, est-europeanul „comunism național” și vest-europeanul  „eurocomunism”.  Vezi o analiză la temă  de Iurie Rotaru –Cel mai titrat laborator de gândire al Rusiei: Clubul Valdai – un Sputnik pentru intelectuali”. LARICS, iulie 20, 2020).

Închei capitolul „Agresiune mediatică”  al cărții  „EI și NOI” și dialoghez  în gând cu bravii cavaleri ai cruciadei informațional-psihologice din 1989-1992  contra conducerii de la Chișinău  și a românilor în general: „ – Pe unde mai sunteți?  Câți ați mai rămas în viață?  Ce fac copii și nepoții voștri? Mai țineți minte „faza latentă” și „faza fierbinte” a războiului de la Nistru? Erați tare supărați pe NOI, că am trădat socialismul și URSS. Apropo, la voi, în  Federația Rusia,  sunteți tot de partea „roșilor”, ca atunci, sau ați trecut  de partea „albilor”? Cine sunt adevărații patrioți ai Rusiei: bolșevicii-internaționaliști sau alb-gardiștii naționaliști? Ce părere aveți despre „teroarea roșie” și „teroarea albă?” Cine, credeți, că avea dreptate  –  Armata Roșie sau Armata Albă? Ce credeți în prezent despre  „conflictul” nostru,  cel din  1992, și „conflictele” care au urmat și vor urma? Sunteți convinși  într-adevăr  că America se va prăbuși iar  Rusia imperială  va renaște? Cine are nevoie astăzi de jurnalism independent  și militant – acest adversar al  regimurilor autoritare?

Declar cu franchețe  că vă înțeleg,  că nu se putea proceda altfel… Așa a fost să fie. Atunci, voi, ca niște patrioți ai URSS, ați luptat pentru păstrarea Imperiului. Eu, însă, ca român basarabean/bucovinean, toată viața am luptat, cum am putut, și am sperat să-mi văd Patria reîntregită. Și am rămas cu vechea mea  convingere: „jurnalism independent” nu există.  Sau mai bine zis,  termenul este indefinibil, deoarece jurnalistul va depinde întotdeauna de ceva sau de cineva. Agresivitatea mediatică este codificată  în ADN-ul  mijloacelor de comunicare în masă. Acestea sunt niște „traficante de informație”  și au același modus operandi  ca  oarecare sector  al economiei private. Ele se  prezintă drept neutre și aseptice pentru a putea  să  domine  piața informativă. Astfel, își apără privilegiile și impunitatea. De aceea  nu mai sunt supărat pe „lipsa de obiectivitate” a gâștelor  internaționaliste  de la ferma colhozului «Дружба народов». Fiecare cu propriul adevăr. Așa dar, eu rămân încadrat în unghiul migrator al gâștelor sălbatice naționaliste, ghidat de legile Naturii. Timpul să ne vindece rănile sufletești, căci Istoria, cu siguranță,  ne va absolvi. În colecții de ziare și fotografii, în filme și imprimări audio-video redescopăr atâtea fețe și voci cunoscute: politicieni jurnaliști și jurnaliști politicieni, cazaci ruși/ucraineni și voluntari români basarabeni în tranșee, polițiști și gardiști, prieteni și dușmani. Cu siguranță, politica e politică  iar jurnalismul e jurnalism și am face bine să le restituim  demnitatea ambelor categorii”.

Mircea Druc,

septembrie 2021