Primăvara – anotimpul speranței

Poezia este un spațiu celest, în care se mișcă o sumedenie de stele. Unele căzătoare, altele durabile, puține veșnice. În acest Univers, cititorul are uneori norocul să afle un adevăr esențial: într-o diversitate firească de caractere umane / creatoare, există și cazuri în care mai proaspetele condeie îi venerează pe înaintași. Spre deosebire de cei ce cred că lumea începe (și se termină) cu ei. ,,Treaba lor!” – cum se exprimase cândva un istoric literar, intrat și el din păcate în lumea uitării.

        Privind lucrurile din față, nu din profil, avem toate temeiurile să o considerăm pe Vavila Popovici drept un model de respect față de înaintași, dar și față de contemporanii demni de o asemenea considerație. Nu doar în poezia sa, dar și în eseurile publicate până în prezent, scriitoarea dă ample dovezi de apreciere a marilor personalități, literare-filosofice în primul rând. Nu numai citatele, ci, mai ales, atmosfera ideatic-sentimentală pe care o creează îl introduce pe cititor în universul mirific al creației autentice; lumea creată din nou, prin vibrarea cuvântului scris, cel ce capătă valențe magice.

        Voci de primăvară (bilingv), apărut recent, ,,Made în USA – Lulu Enterprises”, este cel de al 23-lea volum de poezie publicat de Vavila Popovici începând cu anul 1993. El este dedicat Primăverii – anotimpul renașterii naturii și speranțelor omului, întru împlinirea destinelor. Și nu întâmplător este așezat sub aura controversatului Alexandru Macedonski, cel care a strigat către oameni: ,,Veniți, privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit” și care a semănat, fie și melancolic, sămânța încrederii în viața tuturor anotimpurilor. În aceeași tonalitate, Vavila Popovici scrie: ,,Pământul exaltă. / Bucurie, Cora învie! / Flori, zâmbete, culoare. / Peste tot și toate aripa speranței – / plutitoare.” În viziunea autoarei, Primăvara nu e un anotimp oarecare, pentru că ,,fiorul blând al Primăverii” aduce o mulțime de fiori componenți: ,,aripile unui vânt”, ,,clinchetul frunzișoarelor de fagi”, ,,foșnetul senzual al crengilor de brad”, ,,veverițele sprintene acrobații făcând”, ,,păsări locuri pentru cuiburi căutând…” ,,…încă un timp fericit, Doamne, / dacă se poate!”

        În universul oarecum limitat la caracteristicele anotimpului omagiat, Vavila Popovici reușește să cuprindă Universul cel mare, Infinitul, în componentele sale terestre, dar cu deschidere celestă. ,,Țâșnesc din nou sevele Pământului. / Murmurul Primăverii vine din adâncuri, / o lumină caldă, tremurătoare – din ceruri, / ca o haină învelind sufletul pământului, / luminându-l, despovărându-l, bucurându-l…” Și mai departe: ,,Inima-și schimbă ritmul / și prin fereastra deschisă a zilei, / în aerul alb-străveziu, / plutește un gând colorat.” Și, în timp ce ,,Florile, copacii, sărută văzduhul (…) Iubirea mea respiră / prin vers și rugăciune”; ,,Gândurile se travestesc în speranțe”; ,,Aștept cerul să se deschidă”; ,,Privește afară cum înfloresc caișii / și ajută-mă, mamă, să găsesc / unele răspunsuri.”

        Ce fel de răspunsuri așteaptă Vavila Popovici? Multe. Și esențiale nu numai pentru omul creator: ,,Iubitul meu, / tu îmi trimiți dorul de scris…”; ,,Va veni și acea primăvară Neptuniană?”; ,,Unde ești Ștefan cel Mare? Unde e Moldova ta?”; ,,Un fluture aș vrea să fiu”; ,,Mă-ntreb unde sunt cei din lumea noastră?”; ,,Ne risipim, ne amestecăm, / nu mai suntem ce-am fost” – vine răspunsul, trist dar adevărat, pe care autoarea îl simte ca pe o povară pe care destinul i-a oferit-o, pentru că ,,suntem precum firele de iarbă, precum florile: / firavi și mulți, împodobind veșnic pământul.”

        Cum pe Pământ toate au un sfârșit, este normal ca și Primăvara să-și … dea duhul, dar nu oricum, ci în brațele Verii. Cu alte cuvinte, ea nu dispare cu desăvârșire, ci își continuă existența în alte straie. Vavila Popovici portretizează în acest fel momentul: ,,Aerul cristalin al dimineții / spălat de aripile îngerilor, / pământul răscolit respirând, / figurilor lui geometrice avide de lumină fiind, / vibrația frunzelor, a florilor, / cu timiditate dislocând aerul cald ce le-nconjoară, / toate vestesc trecerea primăverii în vară”. În fața acestei metamorfoze naturale, autoarea evită o posibilă disperare a structurilor umane mai slabe, îndemnându-ne cu caldă prietenie: ,,Să fim răbdători, / căci toate în lume își au vremea lor”.

        Era de așteptat ca autoarea acestor ,,Voci de primăvară” să poposească, pentru a sorbi din izvorul nesecat al inspirației unde proaspete, în anotimpul tuturor speranțelor. După ,,Noapte de iarnă”, ,,Nopți albe”, ,,Insomniile unei veri”, ,,Jurnalul unei veri”, ,,Simfonia Toamnei, ,,Tăcutele ierni”, era în firea lucrurilor să vină Primăvara. Și a venit, cu poeme / flori diafan parfumate și frumos colorate.

        Printre vocile Primăverii cărora Vavila Popovici le-a dat îndemn și aripi, ca într-o corală terestră cu aspirații celeste, în finalul acestui volum bine stătător sub privirile cititorilor autoarea a adăugat și un strigăt de luare-aminte: ,,Nu izgoniți poeții din cetate…” De ce această atenționare? Poeții știu de ce… Poate și cititorii, măcar unii din ei…

Scriitor Vasile Filip