Iurie Brașoveanu – Legământ

Iurie Brasoveanu

O piramidă înaltă surpată e de vânturi,
Căci veacuri dăinuiră în ale ei adâncuri.
E cupă de balsamuri cu lacrima de floare
Scăldată în nisipuri în nopțile cu soare.

Cândva o Zee blândă cu pletele în vânturi
Privea duios la stele și încânta pământuri.
Pe gingașele-i gene sclipeau mărgăritare
Din mări nețărmurite și bolți fără hotare.

Din înălțimi preasfinte veneau în nopți de vară
Lumini fermecătoare pe sânii de fecioară.
Era a lumii rază atâta de frumoasă,
O sărbătoare-a vieții și-a florilor crăiasă.

Printr-un miracol tainic copacii seculari
Învăluiau făptura-i cu miros de smirdari.
Albinele în zboruri din auriții faguri
Îi împleteau mărgele și-o-încoronau în lauri.

Și ape-ngălbenite și mările pustii
Privirea-i prefăcea în râuri argintii.
Și spinii ea-i uda cu apele albastre
Și-n flori îi preschimba și înfloreau în glastre.

Când noaptea se lăsa, ea se uita-n mirază
În care se vărsa o dulce, caldă rază,
La pieptul ei ținea o rară mireadă
Și lacu-i lumină ca totu-n jur să vadă.

Pe fruntea ei cădea o ploaie de agheasmă
Și somnul o-mbătă cu cosmica-i mireasmă.
În murmurul de șoapte cu rugăciuni ușoare
Își aștepta iubitul în visu-i să coboare.

Și el venea ca gândul în albele-i iatacuri
Îmbrățișându-i chipul cu flori din alte veacuri.
Din cerul cu miraje privirile lui calde
Puneau în triste brațe șiraguri de smaralde.

Din jurăminte-n lacrimi iubitului în noapte
Năștea credința sfântă pe viață și pe moarte.
Ei se-mbătau în doruri și-n miros de smicele
Și pieptul lor fierbinte era scăldat în stele.

În somnul ei din noapte făptura-i cea candidă
Înmărmurea pe piatră de rece piramidă.
Cum ziua-n noapte trece și-n zori se luminează
Trecu si somnul fetei cu-a lui amară pază.

Și boala o pălise și visul ei din viață
A fost furat de moartea cu aripi de gheață.
Ea adormise pașnic de-acum cu-n somn de veci
Ca iarăși să viseze sub lespezile reci.

De sus bolțile-albastre trezeau privirea-i stinsă
Și îi vorbeau în șoapte că Poarta li-i deschisă
Pentru credința-i sfântă pe viață și pe moarte
Ea va zbura prin veacuri în vis etern din noapte.

De-atunci furtuni și oameni au rătăcit prin vânturi
Cum vremea-n val preface și ceruri și pământuri.
Pustiuri s-au făcut din apele cu valuri
Și mări au apărut din pustiite maluri.

În spații visătoare e Zeea cea candidă,
În vreme tăinuită respiră-o piramidă,
Acolo unde viața-și primise jurământul
De veșnică credință dădea în flori cuvântul.

Castele și palate au tot umbrit pământuri,
Dar ce-a rămas din ele? Mari sihăstrii cu vânturi!
Iar cineva din veacuri renaște-n amintiri
Cu patimi spulberate-n prea tristele priviri.

În visul lui el vede cum lacrima cândva
Ținând în brațe-o Zee ce doar a lui era.
Tristețea-l stăpânește și ea nu are leac,
El chipul drag pictează la margine de veac.

Iubitul ca să-și vadă venit din amintiri
Din veacuri ea coboară-n furtuna de sclipiri,
Venind să se atingă de chipul pământesc
Cu dragostea-i nestinsă din ocean ceresc.

In somnul lui din noapte, pe-o muchie de pat
Coboară o femeie cu chip înlăcrimat.
Ea îl sărută-n grabă, căci sfintele lor clipe
Spre zori în veșnicie iar vor zbura pe aripe.

El o pictează-n versuri din tainice gândiri
Și viața ei trăiește în ale lui priviri
Din cupa de balsamuri cu lacrima de floare,
Dar în furtuni și ploaie, în nopți fără de soare.

Iar piramida înaltă născută din adâncuri,
A multor veacuri taină și umbră-a multor vânturi,
E tristă și surpată ca piatra de mormânt,
Dar cerul și pământul ea ține-n LEGĂMÂNT!