Titi Nechita – Drum printre amintiri

Deschid puțin geamul mașinii doar atât cât să simt adierea în timp ce ochii dau ocol orizontului din față până ce zăresc printre ogoare, în stânga șoselei, undeva peste calea ferată ce merge alături de ceva vreme, dealul de la Rugină, cap de sat și imaș pentru vite, ridicat nu prea mult deasupra orizontului ca o țintă în cătarea privirii, ce-și oglindea cândva înălțimea în iazul de la poale, către sat, atunci când soarele își trimetea întâiele raze ale dimineții dănțuind peste imașul verde și ostoindu-și arșița în limpezimea apei de sub culme.
Ei, dar deja mă însoțesc casele de-a stânga și de-a dreapta, semn că bidivii mei se grăbesc ca și mine de altfel, pentru că iată, am și intrat în comună. Frânez și cotesc ușor la stânga pe sub podul de piatră peste care își face apariția și trenul ce se îndreaptă către Pașcani, orașul de dincolo, de peste Siret ale cărui drumuri le-am colindat nu de puține ori, dar asta este altă poveste, asa că urc panta ușoară din dealul Lutăriei, iar când ajung pe culme, las drumul să-și continuie umbletul către satul Heleșteni, satul bunicilor mei dinspre mamă și eu o fac din nou la stânga pe ulița ce intră în sat.
Ca de fiecare dată când trec pe-aici revăd prin ungherele amintirilor căsuța veche a lui nea Mihai Hogea, dibaci ceasornicar în vremea copilariei mele, astăzi oale și ulcele, doar că atracția avea alt farmec și altă căutare în vremea plină de minunății.
Pe casa lui nea Mihai trona un soldățel în miniatură colorat în roșu cu epoleți precum cei de la roșiori și care la fiece adiere de vânt se rotea ridicandu-și câte-o mână de parcă știa că eu stam gură-cască de fiecare dată când treceam pe-acolo așteptând să-mi prezinte onorul. Era o jucărie minunată ce îmi punea nu de puține ori mintea la grea cumpănă, nepricepând eu nici-cum la acea vreme cum de se rotea și mă săluta așa de frumos de parcă cine știe ce persoană importantă eram.
Minte de copil și nimic altceva!
Trec și de astă dată cu bucuria amintirilor întipărită în suflet, alunec ușor pe lângă biserica nou construită și mai încetinesc doar în vârful dealului La Lesă, pe lângă casa lul Ion a lui Adam, unde drumul se răsfrânge precum ramurile unui copac bătrân și tăbăcit de atâta umblătură. Calea principală face la dreapta, netedă ca-n palmă o bună bucată până ce privirea se poticnește în acoperișurile roșcate ale caselor înnoite după revoluție, iar în stânga se grăbește să o ia la vale de parcă dau hoții și se pierde însoțită de salcâmii înfipți în malurile abrupte. Multe peripeții ar avea de povestit acest deal de-ar fi fost să aibă gură și mai cu seamă din cele petrecute în acele ierni bogate în nămeți când răsuna de chiotele celor veniți la săniuș!
Las acele amintiri după cum las și cele două ramuri ale drumului cu ale lor și-mi iau avânt pe ulicioara ce se deschide în față și năvălește peste mine cu tot colbul amintirilor petrecute mai ieri și care s-au dus de parcă n-ar fi fost.
O ulicioară ca atâtea altele întâlnite în satele noastre, însoțită de casele presărate de-o parte și de alta, ce se întinde molcom către inima satului, dar care adună în cei cinci-șase sute de metri cât are până la răscruce un întreg univers. La colțul uliței, casa Parascăi și a lui nea Ion Haliga cu gardul de scânduri aplecat spre adormire și apoi urcând ușor mă opresc în poartă la nea Costică Rotaru (Pușchiu) să schimbăm o vorbă ca de fiecare dată când pasul mă poartă spre casa părintească.
– Bună ziua și să trăiesti, nea Costică, îi zic aproape din mers, lăsând în jos geamul mașinii și punâmd frâie motorului pentru a ne înțelege mai bine.
– Bună, bună, îmi răspunde omul bucuros de revedere.
– Ce faci? Ai mai venit pe la mama oleacă?
– Sigur, nea Costică, nu se poate altfel!
– E bine, Titișor, mă alintă el și continuăm minute bune vorbind despre unele și altele fără prea mare importanță, dar bucuroși de vorbă.
Îi dau apoi binețe de rămas bun și opresc la câțiva metri mai în față, lânga poarta ce mă așteaptă mereu cu aceeași plecăciune adusă de vreme și din dosul căreia mă întâmpină gălăgioasă din legătoare, Laica, o cățelușă tânără și neastâmpărată în stare să participe cu brio la concursul de sărituri și fel de fel de zbânțuieli, bucuroasă nevoie mare că mă vede. Știe ea vezi bine că mereu vin cu ceva bun și pentru ea, drept urmare o strig pe nume să se liniștească în timp ce încui mașina!
Dau să intru în ogradă, dar mai zăbovesc puțin cu privirea de-a lungul uliței, întorcând pentru o clipă câteva file dintr-o carte parcă citită mai demult. Revăd și acum ceata zdravănă de copii neastâmpărați ce își manifestau bucuria tinereții puțin mai la deal, în mijlocul drumului, fără nici-o grijă decât doar cea a jocului în care erau antrenați. Îmi răsar în minte toți vecinii și prietenii mei din acea vreme și nu mint când vă spun că ne adunam la vreo optâsprezece-douzeci de șturlubatici atunci când mai scăpam și noi de corvoada treburilor de pe lângă gospodării, pe la vreo sărbătoare ori poate când ne vedeam ieșiți de sub oborocul părinților.
Iată-i pe Gică și Titi (Adrian) cu cele doua surioare zis și ai lui (Sprinceană), vecinii mei de peste drum, Manuela, fata lui nea Ghiță Ciobanu, Milica lui nea Ion Haliga din deal, apoi cele trei fete ale lui nea Costică (Pușchiu), Gica, Coca și Lili (Bobocica), Viorica și Maricica Ungureanu, Costică și Ileana (Spătăriței), Lică și Geta Mocanu zis (Butacu) din răscrucea drumului, iar de pe ulița ce pornea la vale din capul drumului se adunau gloatei, Gica lui Nea Mihai Gavril zis și (Procurorul) și nu în ultimul rând frații și surorile Cojocarița de lângă toloacă, George, Lili, Jan prietenul și colegul meu de grădiniță și școală primară și sora lor mai mica, Mariana, dintre care bine înțeles că nu putea lipsi un boț cu ochi, ușor pistruiat, și nu mai nalt de câteva șcheoape bune, adicătelea subsemnatul. Ba alteori încă se mai adunau frații Petrică și Dan Moisuc, frații Cojocaru zis și ai lui Căuș, Costel (Gagarin) și Dan, surorile Doina și Mariana Mocanu, frații și surorile Maghercă, o armată numai bună de pus pe fugă orice dihonie din sat.
Cam asta era întreaga ceată de pe ulita mea ce se aduna în capul drumului sau pe toloaca din fața casei prietenului Jan, unde jocul de-a țările, fugărita, de-a ascunselea și câte altele de-ale copilăriei ce făceau deliciul întâlnirilor până seara târziu când se mai ivea câte unul dintre părinți întrebându-ne dacă mai avem casă ori dacă nu ne ajunge halca (hârjoana) pentru acea zi, de parcă noi stăteam să ținem socoteala! I-am amintit aici după nume și porecle de parcă-i aud pe fiecare și le văd chipurile ștrengare și fără de griji, gata oricând de noi aventuri, jocuri și năzbâtii specifice acelei vârste când sufletele noastre erau doar bucurie și când toate erau ale noastre, iar lumea ne era la picioare.
Acum imaginea își pierde ușor din consistență și deschid poarta să intru în ogradă cu bucuria zugrăvită pe chip, unde mama, Maria lui Matei, Matei fiind numele de fată a mamei, sau Maria lui Petru, tatăl meu plecat din păcate de multă vreme la cele veșnice, mă așteaptă deja nerăbdătoare că nu mai ajungeam, că doar văzuse mașina parcată de multișor. Dar eu încă mai zăbovesc în fața porții câteva clipe ce-i par mamei o veșnicie, cu gândurile rătăcite în alte vremuri ce îmi măcină ființa precum moara cea nouă construită în Lutărie.
Mă trezește din visare mama, femeie aprigă la privire și acum la cei peste optzeci și șase de ani, chiar dacă nu-i decât o mână de om căreia trecerea anilor iau mai încetinit mersul și i-au mai micșorat din lungimea vederii.
– Hai ce faci, mai vii azi, îi aud parcă prin vis vocea, care la fel mă striga și altădată de pe drumuri de pe la joacă. Ba îmi amintesc cum nu de puține ori o auzeam tocmai de pe toloacă când fluiera după mine, și vrând nevrând lăsam mingea și jocurile prietenilor mei și o tuleam prin grădina unor vecini, peste gard și îndată mă arătam din dosul casei, ca și cum nici că fusesem plecat de pe-acolo.
Acum, cu chipu-i obosit de bătrânețe mă așteaptă bucuroasă că mai are cu cine schimba o vorbă, că de-ar ajuta-o mai mult picioarele și-ar găsi ea mai des tovarașe de sporovăială prin vecini. Și-apoi nu vă gândiți că scap doar așa cu vorba, nici pomeneală, că treburile, mai ales pe la țară nu stau să te aștepte și nici că se sfârșesc cu una cu două. Așa că printre întrebările despre nepoate și strănepoate, mama mereu are de strecurat câte o indicație clară și precisă pentru mine ce nu suportă amânare și cere neapărată rezolvare.
Așa că mulțumind-ui cerului că încă mai sunt copil, printre vorbe și povești mai pun la locul lor pe ici pe colo și unele treburi de pe lângă casă pentru ai ușura munca. Și-apoi să nu vă închipuiți cumva că aș putea să mă abat de la cele dispuse ce se cer a fi făcute doar așa cum vrea ea și nici-cum altfel, să mă credeți pe cuvânt că nu-i ușor a schimba unele obiceiuri adânc înrădăcinate în firea mamei.
Mă conformez cât de cât și mai în glumă, mai bombănind, ziua trece fără ca măcar să am timp de gândire, ci doar mă întreb, când soarele-i coborât de multișor sub coline, dacă am reușit să fac ceva, că de privesc în urmă mai că nu se vede nimic, iar despre mama nici nu mai zic, pentru că ea mereu mai găsește ceva de făcut. Vorba e că trebuie de fiecare dată să mă înarmez cu răbdare și să caut ai face pe plac ca măcar așa să-i aduc mulțămire pentru răbdarea ce a avut-o la rându-i cu mine când nu eram decât un copil nici mai cuminte dar nici mai obraznic decât toți ceilalți de o vârstă cu mine la acea vreme de mult trecută.
Anii s-au dus așa și se duc rând pe rând cu bune și rele, că de-ar fi fost altfel, n-ar mai fi știut omul când și după ce să se veselească, iar eu gândesc acum că multe sunt rostuite așa cum trebuie, doar omul să-și găsească pacea pentru a trăi fiecare clipă cu ale ei fără grija zilei de ieri pentru că oricum nu mai poate schimba nimic, chiar dacă ar vrea, ca și vorba care odată rostită nu o mai poți lua înapoi și fără gândurile zilei de mâine, că nici prea multe planuri nu te ajută și nici nu ai garanția că se vor împlini întru-totul. Ba aș spune că ai putea fi mult mai fericit și multumit doar cu grijile și împlinirile zilei de azi, pentru că chiar și într-o clipă poți trăi bucuria întregii vieți mai ales dacă ești în pace și bună-înțelegere cu cei din jur!
Iatămă-s cu voie, fără voie și mare filosof într-ale vieții, pornit într-o dimineață însorită de toamnă să colind cu gândul prin noianul amintirilor de odinioară care-mi tot dau ghes de fiecare dată când îmi îndrept pașii către casa părintească, către petecul acela de pământ bătătorit al ogrăzii și către vechea uliță ori toloaca din care încă mai răzbat parcă chiotele și strigătele de veselie ale prietenilor mei din copilărie plini de neastâmpăr cum le șade bine la toți cei ajunși la acea vârstă de neuitat.
Ei, dar după câte bag seama, cocoșii și-au încheiat cam de multișor cântările zilei, iar noaptea își scoate deja umbrele de prin cotloanele gospodăriei liniștind forfota de peste zi. Bolta ce ne acoperă ca un ceaun răsturnat peste mămăligă se răsfață printre sclipirile de stele, coborând tot mai aproape de pământul ce și-a liniștit zumzetul zilei de parcă undeva s-a dat un semn, iar totul a căpătat acum un alt farmec. Doar mama încă mai sporovăiește de-ale ei, fără a ține seama prea mult la cele din jur. Eu mă așez într-un colț, pe o băncuță, să-mi trag sufletul după osteneala zilei și să-mi liniștesc gândurile care au alergat în cele câteva ore mai mult decât mine pe toate drumurile și cărările copilăriei stâmpărându-mi inima de toate căutările.