Ioan Miclău-Gepianu: SUB ZODIACUL MIORIȚEI

 

Portret
(versiune nouă)

Peste-un fir de iarbă verde,
Și un rai cu râuri multe,
Cerul albătriu își prinde,
Zarea sa din pânze scumpe!

Zâmbet sfânt al libertății,
Ingrijind o căprioară,
Vis prea drag singurătății,
Unde geniul coboară!
*
Portarii Europei

Neamul ăsta dur ca piatra,
Nu-l mișcară nici vulcanii,
Nici n-o să-i potoapă vatra
Veacurile și dușmanii!

Știu românii, și prea bine,
Din istoria cea grea,
Ce-nsemna vorba: ”vecine”,
Iar nu ești din strada mea!”

EL, Portarul Europei?
Ce din Dunăre și Ron
Își hrănea tulpina vieții,
Și de Dac, dar și de Om?

EL Portarul Europei?
Creanga asta românească,
După-nțelepciunea vorbei:
”E născută să trăiască!”

Astfel dragi europeni,
N-aveți cum a striga-n lume,
Că sunteți cumva mai demni,
Ca Portarul ce își pune,

A lui viață la strâmtoare,
Ca să aibă lumea mare,
Zile lungi de sărbătoare,
Nobilind cu sumeție,
Pe cutare sau cutare!
*
Doina poeziei noastre!

Așezând gândirea punte,
Iar eu veșnic călător,
Cu un deget pus la frunte,
M-am lăsat furat de dor!

Peste negura pustiei,
Pe-unde dorul tainic trece,
Iar icoana veșniciei
E-un altar solemn și rece,

Am văzut chipul Fecioarei,
Lăcrimând cu ochi de sânge,
Părea chipul căprioarei,
A poeziei ce plânge!

Doina poeziei noastre,
E o fată de la munte,
Un simbol, un basm de oaste,
Un popor cu naltă frunte!

Dar scrutând privirea minții,
Deslușii a noastră Doină,
Ce scrâșnea mușcând cu dinții,
Buza-i vânătă și moină!

Indignat de-a ei tristețe,
Din condei făcu-i o armă,
Iar din ochi săgeți mărețe,
Gura goarnă de alarmă!

Și zburlit ca fiara neagră,
Cu-a ei coamă ridicată,
Vreau să sfâșiu lumea-ntreagă
Pentru zâmbetu-i cel cată!

Doar a noastră Doină-i sfântă,
Precum vatra-n care crește,
Al ei glas spre ceruri cântă,
Și iubire prevestește!

Atunci, cum să fie tristă,
Doina noastră românească?
O! Carpatică artistă,
Dulce gură – ardelenească!

Codrul tău e rai de basme,
Cerul cor de lumi senine,
Codrul cu miori bârsane
Juvaeruri pentru tine!
Doina noastră-i Duhul însuși,
Ce-n a neamului piept bate,
Norii-n vânt suflarea ducă-și,
Însă Doina ne e frate!

Când ea-i tristă și noi suntem,
Limba noastră-i melodie,
Glas cântat cu doruri, sprinten,
Și de Doina cea mlădie!

Prinsă-n hora cea de zâne,
De-au acest Pământ comoară,
Doina ta, brave Române,
Niciodată n-o să moară!

Lasă-i zâmbetul pe buze,
Iar pe trup a noastră ie,
Și-ai să vezi cum între Muze,
E-o regină, diafana – Poezie!

N-o sili-n rochii streine,
Ci-n conduri de Consânziene
Ea se simte foarte bine,
Ochii stele printre arcuite gene!

Doina poeziei noastre,
E o fată de la munte,
Un simbol, un basm de oaste,
Un popor cu naltă frunte!

Ioan Miclău-Gepianu- 2018