O viaţă de Om şi un nume: Boris David

Daris BasarabInterviu de Emilia Ţuţuianu
,,Ismailul răpit rămâne pentru mine parte din România Mare”

Născut în anul 1929 (10 mai) în oraşul de pe malul Dunării, Ismail, din România Mare, Boris David (Daris Basarab, pseudonim literar) este invitatul meu în a ne destăinui fapte, întâmplări, realizări, dintr-o interesantă şi exemplară viaţă de om. În anul 1941, aflându-se sub ocupaţie sovietică, familia sa scapă dintr-o coloană de deportaţi şi ia drumul pribegiei: Boris avea 12 ani. Un lung şi istovitor periplu prin oraşe din România începe în primăvara lui 1944 odată cu spargerea frontului pe Nistru, la nici 15 ani împliniți : Călăraşi, Râmnicu Sărat, Beiuş, se încheie în Cetatea Episcopală a oraşului de pe Crişul Repede, unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Urmează studiile la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea, apoi Universitatea Politehnică din Timişoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. A lucrat la Compania Naţională a Uraniului ca inginer chimist începând cu anul 1954; în instituţie s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive, realizând o serie de invenţii şi inovaţii (împreună cu un colectiv de cercetători) şi numeroase lucrări de specialitate, comunicări ştiinţifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecţiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) şi Mozambic (1977-1978). În paralel, a continuat visul din adolescenţă, scriind poezie şi proză, publicând sub pseudonimul Daris Basarab. Ca editor, am avut privilegiul să îi cunosc scrierile, care m-au ajutat să înţeleg că viaţa, pentru domnia sa, nu se măsoară în ani ci în lecţii însuşite şi misiuni îndeplinite. Iubitorii de carte l-au cunoscut foarte bine în diaspora, iar mai apoi s-a remarcat ,,şovăielnic” şi în România, cu deosebire în paginile revistei Melidonium. Timiditate? Nu, nu cred! Mai degrabă o prudenţă în a ne împărtăşi sentimente şi gânduri, care, aşa cum îmi spunea odată, s-au constituit într-un piedestal pe care a gravat adânc: prietenia, ,,lucru sfânt!”
Între un scriitor şi poporul său există o legătură indisolubilă, o întrepătrundere; aş spune chiar că există o osmoză, pe care scriitorul o transpune în scrierile sale. Autor al volumelor: Povod, Ed. Semne, Bucureşti, 2004; Ecvestra, Ed. Conphys, Bucureşti, 2007; Dor de ducă, Ed. Muşatinia 2014, (autobiografic); Rugul creaţiei – Nicolae Otto Kruch, Ed. Muşatinia, 2014, (dedicat sculptorului Nicolae Otto Kruch); Postume vii, Ed. Muşatinia, 2014, (volum de versuri, un omagiu adus poetei Mariana Gurza), îi confirmă talentul scriitoricesc.
Încerc să pătrund în universul lui Boris David printr-un dialog de cunoaştere şi evaluare a unui drum parcurs într-o viaţă de om.Boris David (pseudonim literar Daris Basarab)

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, spune-mi te rog de unde această dragoste pentru cuvântul scris?

Boris David: Adolescent fiind, elev la Emanuil Gojdu în Oradea, în încercarea mea de a dărâma cumva zidul invizibil, dar real, pe care l-am întâlnit în privirile şi atitudinile colegilor, care mă defineau ca ,,basarabeanul”, m-am aruncat, cu capul puţin plecat, în tot felul de activităţi. Sport de toate felurile, de la atletism, la înot sau baschet, la cercurile de băieţi şi fete bine conturate în viaţa jururilor organizate de părinţii fetelor, la turnee de şah, la excursii prin Apuseni, din toate câte puţin, ca în cântecul lui Julio Eglesias ,,Soy un trujan, soy un señor”. Am reuşit a fi acceptat ca ,,băiat de comitet”. Împins de fratele meu mai mare, am prins gust şi pentru muzica simfonică, participând la concertele organizate la Catedrala Romano – Catolică. Prima întâlnire a fost cu Simfonia a 8-a, Neterminata lui Schubert. Am cântat în corul operetei ,,Pericola” de Offenbach. Se contura în mine un fel de bas-bariton. Într-o zi m-am pomenit luat pe după umăr de noul coleg venit de la Arad, Titus Popovici. Locuiam pe aceeaşi stradă, a Castanilor, o adevărată alee. Am plecat acasă împreună, vorbea mult, am aflat că scrie, m-a invitat la el. Avea o cameră la mansardă, văruită impecabil, având pe pereţi citate şi panseuri personale, scrise într-o dezordine lucie, cu cărbune. Mi-a spus să nu mă sperii, că dacă mă bântuie vreo idee, o va mâzgăli pe loc. L-a întrebarea dacă scriu, am dat din cap a negaţie, mi-a propus să-mi citească ceva proaspăt, am acceptat şi m-am făcut comod într-un fel de fotoliu uşor incomod. Citea lent, nu mai era precipitat, trăgea cu ochiul spre mine, zâmbind uneori. O poveste inspirată din viaţa de la palatul regal de la Săvârşin. Aşa am aflat, cam pe nepusă masă, pentru acele vremuri, că era ,,regalist”. Mi-a plăcut povestirea, mi-a plăcut forma de exprimare cursivă. La acea vreme citeam tot ce-mi cădea în mână şi visam să scriu poezii. Au urmat alte vizite, am înţeles că mă prefera în locul celor cu care se ,,înhăitase”, vorba lui, într-un Cenaclu Literar, printre care se număra şi viitorul scriitor Mircea Zaciu.

Emilia Ţuţuianu: Posibil să fi descoperit în tine un discret şi bun ascultător…?

Boris David: Da, ştiam să ascult şi cu timpul, nu numai că l-am admirat, pur şi simplu l-am adulat. Îl consideram genial, judecând după cum se descurca, de la limbi străine, la matematică. Un erudit în adevăratul sens al cuvântului, lucru neobişnuit pentru un adolescent. Am început să scriu şi eu versuri, pentru mine, doar pentru mine, dar nici nu mi-a trecut prin cap că aş putea să i le arăt. Nici n-aş fi putut s-o fac, deoarece, mereu nemulţumit, rupeam tot ce scriam. O încurajare, totuşi, am primit, de la un prieten de la atletism, Mircea Popescu, mare amator de lectură, cu o bibliotecă formidabilă, a unchiului său, căruia, nici acum nu ştiu de ce, i-am citit o ,,mărturisire” amoroasă. A fost singurul care a aflat de preocupările mele literare în faşă şi singurul care m-a încurajat.

Emilia Ţuţuianu: După terminarea liceului ce a urmat?

Boris David: Titus a plecat la Litere, eu, urmând pragmatismul vremurilor şi împins de sărăcie, am ajuns la Politehnică. Am continuat să scriu pentru mine, şi, mai ales să rup.
Da, Emilia dragă, Titus, fără să bănuiască, m-a împins spre această ,,dragoste pentru cuvântul scris”. Poate că, în subconştient a fost şi marea dragoste pentru poezie a mamei mele, îndrăgostită de Puşchin şi Lermontov, din care îmi recita ţinându-mă strâns în braţe, uitând cât de puţin înţelegeam eu în limba rusă. Muzica versurilor şi căldura vocii mi-au rămas în suflet.

Emilia Ţuţuianu: Ai amintit despre mama ta… te rog să ne povesteşti despre locul tău de obârşie şi copilăria ta la malul Dunării, dintr-o ţară care odinioară se chema România Mare…Cum a fost copilăria ta ?

Boris David: În sufletul meu, Ţara mea a rămas tot România Mare, iar oraşul natal, Ismail, vechiul sat dunărean Smil, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în Cetatea Ismail, aşezat pe malul Dunării, pe Braţul Chilia, face parte din acea parte a Sudului Basarabiei, atât de râvnită de domnitorii Basarabi, de turci, de ruşi, pentru drumul deschis spre mare de măreţul fluviu. Dar Delta, monument al naturii, atracţie ce nu poate fi descrisă în cuvinte ?! Prin 1929, Ismail era deja un port important în drumul spre mare, cu o populaţie de cca. 30.000 de suflete, din care românii reprezentau cam 30%, alături de o structură etnică eterogenă: ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani – într-o armonie etnică greu de înţeles astăzi. Aşa ceva n-am mai întâlnit decât în Banat, după refugiu. Când vine vorba de amintiri din copilărie, împart spectrul larg al aducerilor aminte în două, de la sublim la infernal. Anul 1940, prin ultimatumul dat de Uniunea Sovietică, a pus capăt, într-un mod brutal, copilăriei mele fericite. Da, copilăria mea a încetat la 11 ani. O familie mare, cu patru copii, a oferit mezinului, Prâslea pentru tata, Bob pentru ceilalţi, răsfăţul fără margini. Până şi Ludmila, cu patru ani mai mare, răsfăţata tatii – mă enerva cum se tot căţăra în braţele lui – mi-a cedat locul râvnit, transformându-mă într-un fel de păpuşă. Rezultatul nu putea fi altul. Din cuminte şi timid, am devenit cam încăpăţânat. Cuminte, necuminte, am reuşit, totuşi, să ajung şi pe malul Dunării, pe plaja de sub râpa mănăstirii, şi cum-necum, să învăţ să înot. Mă mai ajuta şi idolul meu George, de-o seamă cu Ludmila, pe care îl admir şi-l iubesc şi azi, la cei 89 de ani ai lui. Totul era frumos, chit că era joaca din curte cu verişoara Varvara care mă învăţa doar prostii, ce să-i faci ?!, apanajul veşnicului feminin, sau cu cel mai iubit dintre câini, Corb, un ciobănesc superb, pe care-l călăream, când spre spaima vecinilor, mai scăpam şi pe stradă, în urmărirea pisicilor. Nu eram un curajos, dar Corb mă învăţa să fiu.
Petrecerile părinţilor, organizate de marile sărbători împreună cu alte două familii, care durau câte două-trei zile, pe rând la fiecare, când împreună cu Ludmila aşteptam cu nerăbdare plecarea musafirilor pentru a putea sorbi cu nesaţ restul de băutură lăsată cu neglijenţă prin pahare, sau plecările cu lotcile pe Dunăre, dincolo, la Plaur, sau şi mai bine, la Periprava, iar de acolo, pe canale, spre rezervaţiile celor două Merheiuri, Mic şi Mare, Paradis al păsărilor. Cel mai mult mă fascinau pelicanii, pentru anvergura aripilor, în căutarea cărora, şi peste mulţi ani, plecam cu ai mei, sau singur, pentru plăcerea de a dormi în cort şi a mânca la lipoveni.

Emilia Ţuţuianu: Fantezie, inventivitate şi poftă de libertate… dar cam singur-singurel… aşa au fost toate vacanţele?!

Boris David: Da, singur! ,,Ai mei” adică Doamnele mele, Marga şi Cris, nu agreau nici ţânţarii, nici lipsa unei camere de baie. Ori, Delta la hotel, e ca o masă la lipoveni, fără uhaua făcută din apa Dunării. Ce greu este să spui ceva despre copilărie şi să nu cuprinzi totul! În vacanţă mergeam şi la ţară, la bunicul, Nea Ştefan Nemţeanul, la Sărăria, emigraţi din Moldova din dreapta Prutului, la promisiunile ţarului Alexandru I. Stră-străbunicul meu a fost popă la Piatra, oraş pe care l-am vizitat doar o dată. Mi-a plăcut şi mi-a rămas în suflet. Poate, cine ştie?!.. ne vom întâlni într-o zi acolo, dacă or mai fi zile… Răsfăţul de la Ismail era ceva minor. Îmi amintesc cu multă căldură în suflet de bunica, de colţunaşii făcuţi cu atâta pricepere de mâinile ei… de nopţile când mă întorceam cu harabaua de la cosit, cu hăţurile în mână, bunicul cu ai săi cai cumpăraţi pe sprânceană de la nemţii de la Șaba, unchii şi mătuşile mele lăudându-se cu ,,ruda de la oraş”, cu verişoarele şi verii mei ,,de la ţară”, gata să-mi intre în voie, de zilele petrecute pe malul mării la Tuzla, cu nu mai ştiu ce…
Da, am avut o copilărie de basm, cum am mai spus. Cum puteam bănui eu ce avea să vie?! Apariţia ,,din senin” a trupelor sovietice fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă flori, ostaşi cu chipuri de om şi nu de draci, cum ne aşteptam noi copiii să vedem, la felul cum gândim astăzi, a fost o Hiroşima a Basarabiei, dar cu o explozie ,,retard”, ca să folosesc o expresie farmaceutică.
De aici a început infernul copilăriei mele pe care l-am descris cu durere în suflet în primul meu roman Povod. Sunt momente pe care şi azi mă feresc să le relatez – coloana deportării din care am scăpat împreună cu părinţii şi cu Ludmi printr-o minune. Ne-a mitraliat aviaţia română semănând moartea şi împrăştiindu-i pe calmucii călare care ne încadrau. O regretabilă confuzie. Basarabeni nevinovaţi au murit de mâna fraţilor lor români. Noi am scăpat…

Emilia Ţuţuianu: Ce amintiri păstrezi în memorie la momentul plecării din Basarabia natală?

Boris David: Teamă, într-o atmosferă de haos. Sintagma ,,Pohod na Sibir” era pe buzele tuturor. Administraţia românească nu a luat nici un fel de măsuri pentru evacuarea populaţiei. Au plecat ,,organizat” doar vârfurile. Panica a cuprins satele printre ţăranii înstăriţi. În oraş, intelectualii, în special profesorii şi preoţii, ca şi foştii ofiţeri albi scăpaţi de urgia revoluţiei bolşevice, s-au adunat în faţa Soborului, al cărui clopot cunoscut ca ,,Bolişoi”, pe care îl auzeau şi cei din Tulcea, a început să sune fără oprire. Erau şi naivi care sperau că ,,trădarea celor de la Bucureşti” va fi ,,reparată” de Germania, că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin era de fapt un simulacru, parte din strategia politicii germane. Singura cale de plecare era Dunărea. Situaţia din port nu promitea mare lucru. Cursa vaporului cu zbaturi, ,,România Mare”, nu putea asigura îmbarcarea decât a unui mic număr de pasageri, trăgând după ei bagaje multe, greu de manipulat. Și toate acestea de Sfintele Sărbători ale Paştelui, din aprilie 1944, tata era pe front, fratele pe front, singurul bărbat, George ! Mama, Ludmi şi eu, cu o valiză cu ceva haine şi un sac plin cu cozonaci. O idee salvatoare a lui George şi cu toate riscurile asumate, ne-am îmbarcat pe vapor pentru direcţia contrară, spre Chilia, în întâmpinarea ruşilor! A mers! Ne-am întors cu aceeaşi cursă, fără să mai coborâm şi am continuat drumul spre Tulcea. În ultima telegramă de la tata, eram avizaţi că se retrage cu unitatea militară la Călăraşi. Apoi cu trenul până la Feteşti, important nod de cale ferată, cu vagoanele împinse pe o linie moartă de aşteptare şi un bombardament ca în filme. Aviaţia americană a smuls şinele de cale ferată, le-a încovoiat şi înălţat spre cer, a distrus vagoane şi a împrăştiat morţii. Totul s-a liniştit, dar nu şi sufletele noastre înspăimântate. Mama ne mângâia şi ne îndemna să ne rugăm împreună. Era călită din zilele revoluţiei bolşevice când a înfruntat teama şi disperarea pe străzile Odessei. Culmea ironiei, dacă ironie aş putea s-o numesc, tata era şi el în gara din Feteşti, în vagoane, ca şi noi, în drum spre Călăraşi, unde ne-am regăsit răvăşiţi. La cei 15 ani, am simţit că mă despărţisem pentru totdeauna de copilărie, de oraşul meu iubit, de râpa de sub mănăstire. Din păcate s-a adeverit…

Emilia Ţuţuianu: Din condeiul publicistic al tribunului Basarabiei româneşti, Vasile Ţepordei, am cunoscut şi am simţit cum bate inima pământului, am cunoscut sufletul, nevoile, durerea şi frumuseţea locurilor şi a oamenilor. În volumul Dor de ducă (n.n. Editura Muşatinia, 2014) ai scris că ,,o singură dorinţă” ai înecat-o în suspine, aceea de a hoinări prin Basarabia şi că ar fi fost prea dureros să afirmi că ai hoinărit prin Ucraina sau Republica Moldova. Ce ne poţi spune despre anii tinereţii şi sosirea în România, despre studiile liceale la un liceu cu tradiţie din Oradea…

Boris David: În cartea mea de identitate scrie negru pe alb, la locul de naştere, Ucraina, Ismail. Ostentativ, când am de completat datele personale, eu trec Ismail, Basarabia. Nu pot altfel. M-am născut în 1929, în România, în România Mare! N-am fost, încă, admonestat, cu toate că se spune că încalc legea… Pentru mine, Republica Moldova, Ucraina, sunt făcăturile diabolice ale lui Stalin prin care a urmărit să şteargă raptul comis. Şi felul în care a împărţit Basarabia şi Bucovina între Moldova şi Ucraina, dând Ucrainei sudul Basarabiei cu Gurile Dunării şi Nordul Bucovinei, iar Moldovei Transnistria care nu a aparţinut niciodată României, Moldovei sau Basarabiei. Avem români acolo, ca şi în alte părţi ale lumii, dar nu şi drepturi teritoriale. În schimb complicaţii peste complicaţii.
Dar să revin la întrebare. După refugiu, căutând un loc mai liniştit, mai sigur, pentru statutul nostru de fugari din Uniunea Sovietică, am încercat la Călăraşi, la Râmnicu Sărat, unde am făcut un an la Liceul Regele Ferdinand, la Beiuş şi în final la Oradea. Pe tot parcursul am fost urmăriţi şi ademeniţi de comisii mixte de ,,repatriere”, formate din ,,civili” sovietici şi ,,civilii” români. Ideea naivă de a ajunge cât mai departe de graniţa cu Basarabia, ne-a salvat într-un fel nesperat. Episcopul ortodox Nicolae l-a încadrat pe tatăl meu în funcţia de Şef al Serviciului Arhive, funcţie pe care a deţinut-o şi la Ismail în cadrul Episcopiei Ismailului şi Cetăţii Albe. Ceea ce a făcut însă peste aşteptări episcopul Nicolae, a fost un gest de curaj, de sfinţenie sufletească, dându-ne o locuinţă chiar în Palatul Episcopal, o adevărată cetate în plin centrul oraşului. S-a întâmplat în 1945 când, Nicolae Popoviciu se mai bucura de oarecare respect din partea autorităţilor locale. Cu timpul lucrurile s-au mai limpezit puţin, pentru noi vreau să spun, dar nu şi pentru cel care ne salvase. L-au urmărit, l-au destituit, l-au arestat, l-au trimis la o mănăstire. Vremurile erau grele pentru refugiaţi ca noi, sufeream, la început, de sărăcia care ne apăsa, mereu cu gândul la vremurile bune de acasă; am mai dat ceva meditaţii unui copil la matematică şi română ca să-mi pot cumpăra un pantalon, o bluză; încet, încet, am scăpat de complexe, am pătruns în cercuri de băieţi şi fete, mi-am făcut mulţi prieteni şi prietene, eram acceptat în familiile ,,bune”, dansam bine, înalt cu plete, atât cât mă lăsau la liceu… şi câte şi mai câte…
Visam să devin scriitor, poet liric, cum îmi spuneam, să merg la Litere, mă îndrăgosteam uşor dar şi mă retrăgeam repede, mânat cumva de preocuparea de a avea ,,material” de inspiraţie. Nu zâmbi, aşa gândeam atunci…

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, candoarea şi optimismul te caracterizează şi acum… când ai acceptat ,,înfrângerea”, când ai renunţat să mergi la Litere?

Boris David: Privind puţin înapoi, încerc un regret faţă de meteahna nemulţumitului de sine însuşi, care mă împingea la distrugerea ,,operei mele literare”. Mi-amintesc de multe frânturi din poeziile mele lirice, pe sărite cumva şi trebuie să recunosc că m-am mai plagiat din când în când, prelucrând în scris teme vechi în posturi noi. Nu, nu m-am dus la Litere. Pragmatismul la modă în acele vremuri, m-a împins la Politehnică, la Chimie Industrială. Făcusem parte din Cercul ştiinţific de Fizică şi Chimie, organizat de fantasticul profesor Oşorhan, inginer de profesie, dar întors de pe front cu niscai probleme de sănătate. Din cercul lui ne-am dus opt elevi şi am intrat toţi, plus o fată de la Liceul Oltea Doamna, despre care s-ar putea să mai aduc vorba, cu voia ta…

Emilia Ţuţuianu: Prin anii 1918-1920, Basarabia era singura provincie care avea un procent mare de analfabeţi. Pe fundalul socio-politic de atunci s-au făcut mari eforturi pentru ca lucrurile să-şi schimbe atât sensul cât şi mersul. Cărturari, preoţi, puţinii intelectuali care existau încercau să schimbe ceva în viaţa societăţii care mergea de-a-ndoaselea. Dacă ar trebui să fac o comparaţie aş spune că Dostoievski, în romanul Idiotul, surprinde excepţional prototipul omului din acea perioadă, mă refer la descrierea prinţului Mîşkin. Ca să supravieţuieşti trebuia să fii fals, mincinos şi făţarnic. Mă gândeam, citind cărţile tale, că opţiunea ta de a studia într-un domeniu tehnic te-a salvat de neajunsurile societăţii în care te aflai. Ai urmat studii universitare de chimie. Ce te-a determinat să alegi acest domeniu şi cât de greu a fost să ajungi acolo unde ţi-ai propus, dat fiind faptul că refugiaţii basarabeni aveau un statut mai…special?

Boris David: Faptul că între anii 1918 şi 1920, statisticile arătau că ,,Basarabia era singura provincie care avea un procent mare de analfabeţi” rămâne de răscolit şi interpretat puţin prin arhivele vremii. Întotdeauna, ca de altfel şi azi, statisticile au răspuns unor comenzi care ţinteau şi o fac şi în prezent, unor interese politice de moment. Ştim bine că nici în ,,viaţa la ţară” din celelalte provincii româneşti ale Vechiului Regat, situaţia nu era roză. Dar, să nu uităm că în scrierile unui Nistor, sau Iorga, nu găsim un asemenea mod de abordare, ei fiind şi oameni de ştiinţă, şi oameni politici. Imediat după Revoluţia din Octombrie, Basarabia a fost locul de refugiu al celor scăpaţi de urgia revoluţionarilor, profesori, preoţi, ofiţeri albi. Alături de preoţii români ai locului, prin Episcopiile reactivate, prin existenţa unui învăţământ teologic de înaltă clasă la Chişinău, cu toţii au format o adevărată frăţie luptând pentru o viaţă liberă, liberă de teama bolşevismului acaparator, bun urmaş al imperialismului ţarist. Politica de denigrare a Basarabiei şi a basarabenilor nu s-a referit doar la perioada amintită, aminte-mi aduc de lucrarea lui Geo Bogza, Basarabia ţară de pământ, publicată în 1939, dar bazată pe observaţiile făcute în 1934, bine rumegate. Caracterul denigrator, ieftin aş spune, m-a făcut să reacţionez, dând o replică, târzie, tristă, pe care am întitulat-o ,,Basarabie, ţară râvnită, ţară sfârtecată”. Mi-am amintit deunăzi de acea revoltă a mea şi fără să vreau m-am oprit la zilele noastre, la Carmen Avram. Prin ,,documentarele” televizate se străduie să prezinte doar ,,răul cel mai rău” de la noi de acasă, lansate cu mândrie pe piaţa filmului apusean, care apreciază asemenea ,,informaţii preţioase”, răsplătindu-le cu premii, sau măcar nominalizări. Pentru mine ,,scopul personal scuză mijloacele”, nu diferă mult. Alte vremuri, aceeaşi atitudine discutabilă, ca şi în Parlamentul European unde, unii europarlamentari români, denigrează ţara care i-a trimis, pe şleau.
Dar să revin la Mîşkin, la principiile lui de viaţă. Da, s-au aplicat pe scară largă în perioada noastră comunistă. Să fii fals, mincinos, făţarnic, faţă de sistem, faţă de crezul tău, faţă chiar şi de prieteni. Au fost destui care au făcut artă din asta. Şi eu am fost victima a doi-trei ,,prieteni” şi, vreau să spun, dezamăgirea este dureroasă. Cel mai flagrant a fost modelul pe care l-am folosit în Povod pentru a-l contura pe doctoral Mircev. Şi la noi s-au spălat creiere, şi chiar sub nasul meu, la Ştei, fost Petru Groza… Totul e să afli la timp!

Emilia Ţuţuianu: Totul e văzut de cel care-i totul…

Boris David: Da, dragă prietenă, opţiunea de a lăsa baltă visul meu de literat a fost dictată de pragmatism, de mizeria economică în care mă scăldam. Se cereau ingineri, se construiau fabrici, se încuraja cercetarea tehnologică şi tehnică. Mi-a plăcut la facultate unde m-am aplecat cu precădere spre aparate şi instalaţii, spre electrochimie. Orele de laborator m-au atras, în detrimentul unor discipline care implicau toceală. M-am ferit de chimia organică şi am ales ,,tehnologia anorganică” în care mi-am pus sufletul. M-am înţeles bine cu academicianul Drăgulescu, cu Vasile Cocheci de la Tehnologia Anorganică şi cu Facsko de la Electrochimie.
N-aveam timp chiar de toate fiind prins de ,,vraja” întâlnită chiar la intrarea la facultate.

Emilia Ţuţuianu: Legile iubirii au puterea să rupă nu numai pe cele ale prieteniei dar şi pe cele divine… Aşa ai cunoscut-o pe soţia ta?

Boris David: Într-un moment în care numai la noi cunoştinţe nu mă gândeam… Aşa cum spuneam, în toamna lui 1949 mi-am încercat norocul la Politehnica Timişoara. Tot de la Oradea, de la Liceul Oltea Doamna, ne-a însoţit şi Margareta-Ana Kruch. Într-un părculeţ oarecare, împreună cu nedespărţitul meu prieten Orest şi alţi câţiva din gaşca lui Oşorhan, eminent profesor de chimie şi fizică, inginer chimist la bază, care ne considera ,,băieţii lui”, ne amuzam, destul de gălăgios, ca să mai ascundem din emoţiile care ne stăpâneau. Pe o bancă singuratică, retrasă vreau să spun, colega noastră de la Oltea răsfoia de zor un caiet cu notiţe. Cum stătea cu nasul în caiet, nu i-am putut desluşi chipul şi ca atare nu am zăbovit cu privirea. La un moment dat s-a rezemat de speteaza băncii şi a rămas cu privirea aţintită spre cer. Am rămas cam blocat şi fără a muta privirea, l-am întrebat pe Orest… ,,Ce zici frate ? Cine e ?!”…,,Asta-i bună! Eşti prieten cu frate-său şi mă întrebi cine e… e sora lui Niki Kruch…Te sfătuiesc s-o uiţi înainte de a o cunoaşte… Element model, încuiată, tocilară, se scaldă în note de zece…Tu n-o cunoşti dar ea te cunoaşte cu siguranţă… Las-o… în plata Domnului, priceput?!”

Emilia Ţuţuianu: Se pare că nu ai ţinut cont de sfaturile prietenilor? Ce te-a determinat totuşi să o cunoşti pe Margareta?

Boris David: Ei, s-a întâmplat să nu pricep şi la prima ocazie am abordat-o, direct, în stilul meu, profitând de existenţa unui subiect comun, fratele ei. Mi-am dat seama că îl adora, dar avea ceva rezerve cu privire la firea lui năbădăioasă. A fost un început bun. Eu chiar ţineam mult la puştiul ,,minune”; la cerere i-am făcut ,,lipitura” cu micuţa Ela Sós, viitoarea campioană la săritura în înălţime; de la Babi, adică Margareta, am aflat că la liceu Ela o curta spunându-i chiar ,,sărut mâna”. Oradea era la picioarele celor doi. Frumoşi foc, plăcuţi la abordare, îndrăgostiţi incurabili. Treaba asta ne-a apropiat, la cantină împreună, pe străzi şi prin parcuri împreună, cu servietele nelipsite, la manifestaţiile sportive împreună, dar, şi a fost un dar important, în grupe diferite. Ne ştiau studenţii Politehnicii, ne ştiau profesorii, ne ştiau şi trecătorii, cred, ne ştiau şi admiratorii ei de la distanţă, era o epocă de fair play, fiind însoţită mereu, se respecta evidenţa strigătoare la cer. Când Marga s-a gândit să facă handbal, prin exemplu personal, eu am renunţat la baschet. Pe atunci Timişoara era fruncea mondială a handbalului, cu componenţi unul şi unul, exemplare vreau să spun, iar băieţii doreau şi ei o echipă feminină. Împreună-împreună, dar să accept riscurile unui neavenit urmărind antrenamentele de pe tuşă, când toată lumea ne ştia în tandem !? Şi am rămas împreună spre exasperarea unchiului la care stătea. Nu mă cunoştea, dar mă judeca după plete. Împreună, dar cu amendamente. Nu, tu, declaraţii, nu, tu, gesturi libertine ! Faţă de cei din ,,tribună” eram erou, ceea ce-mi pica bine, dar în sinea mea începeam să fiu un nedumerit. Cel mai mult mă intriga ,,răbdarea” de care dădeam dovadă. Nu mă recunoşteam. O singură dată am dat-o în bară. În practică la Câmpia Turzii, unde Marga nu m-a însoţit, alegând Aradul, la unchiul său, m-am lăsat ademenit de o puştoaică, o unguroaică, care la despărţire mi-a dat o poză cu inscripţia ,,Piţigoiul tău scump şi drag”. În vacanţă la Oradea, putea să fie altfel?!, i-am relatat întâmplări din luna de practică. Ei, asta a fost lovitura de graţie. Supărarea a ţinut până-n toamnă, până la reluarea cursurilor. La cantină am stat alături, cam tăcuţi, e adevărat, apoi am pornit-o pe jos, ca-n vremuri bune, am ocolit explicaţiile şi ne-am aşezat pe o bancă din Parcul Trandafirilor. Nimeni n-a sesizat nimic, ceva colegi cu care am fost la practică, mustăceau discret, cred că din solidaritate cu ’fajta’ noastră bărbătească. A fost singurul incident, de acest gen, pe tot parcursul studenţiei. Am început să fiu sigur pe mine dând însă dovadă de mai multă înţelepciune şi răbdare. Şi bine am făcut. Totuşi îmi puneam întrebarea… până când?!…Până când vom sta cuminţi în băncile noastre?!

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, mărturiseşte-ne cum a evoluat prietenia voastră…

Boris David: Un răspuns a venit într-o zi cu furtună. Eram în Parcul Trandafirilor, la un spectacol de operă în aer liber. Rigoletto cu Goangă şi Bădescu. Furtuna a pornit din senin, dar la momentul potrivit. Începuse cvartetul la geamul speluncii. Totul ca în libret. Şi nu o furtună oarecare. Fulgera, tuna, ploua. Nici o mişcare de retragere. Goangă tuna mai ceva ca tunetul iar de după geam se auzea vocea inegalabilă a lui Bădescu. Nu se poate descrie. Marga s-a lipit de mine şi la o descărcare luminoasă i-am surprins privirea. Sărutul a venit de la sine iar lacrimile ploii erau de bucurie. În clipa aceea am realizat că vom rămâne împreună. Şi am rămas. Ploaia ca ploaie, sărutul ca primul sărut, dar scena de pomină s-a întâmplat într-o zi însorită, în drum spre Pădurea Verde. Depăşind oraşul am luat-o pe scurtătură, pe un larg maidan, printre blocurile unui spital, care sper că nu mai există. Prea era dărăpănat, cumva, la capătul mahalalei. Nu prea era prietenoasă priveliştea dar noi ţinteam Pădurea Verde. Ţinându-ne de mână, am luat-o la fugă şi fără niciun consens, ne-am oprit, a ţintit la gura mea, m-a luat pe după gât, am prins-o în braţe şi nu ne-am oprit decât atunci când am auzit aplauze. Ferestrele spitalului erau înţesate de bolnavi, zâmbitori, calzi. Le-am făcut câteva semne de mulţumire şi am luat-o agale spre pădurea care ne aştepta. Era sărutul marii confirmări, era întruchiparea nestânjenirii, era strigătul nostru de iubire. O mică revenire la un ,,dar” părăsit mai sus.

Emilia Ţuţuianu: Aşadar eraţi doi îndrăgostiţi şi în acelaşi timp colegi de studii. Cum apăreaţi în ochii prietenilor şi cunoscuţilor?

Boris David: Am mai spus că eram şi în atenţia unor profesori, iar noi făceam parte din grupe diferite. Înaintea oricărui examen Marga era în alertă. Cum noi nu renunţam la plimbări prelungite, cu o zi înainte de examen intra în panică, şi ce panică! Eu mai puţin panicard dar şi mai puţin ambiţios, având examenul luat, cum-necum, şi problemele cât de cât lămurite, mă apucam s-o liniştesc, adică să învăţ cu ea. Ea se prezenta la excepţional, iar profesorul de tehnologie, printre întrebări, îi punea şi o întrebare suplimentară: ,,Boris nu învaţă cu tine?!”… ,,Ba da, dar el dă înaintea mea şi apoi îmi explică”…Totuşi, la o sesiune din vara lui 1953, s-a întâmplat cum s-a întâmplat şi am luat şi eu note maxime, o singură dată în toată studenţia, şi ca o consecinţă fericită m-am ales cu o gratificaţie de semestru. Zis şi făcut. Am luat verighete, uşoare, dar verighete, am invitat-o la un restaurant sub Podul de pe Bega, am comandat o cină a-ntâia şi ne-am logodit. A rămas surprinsă, dar încântată. Era seara lui 29 septembrie 1953. Totul părea minunat, dar a doua zi am văzut-o la facultate fără verighetă. ,,?”…,,Mi-e ruşine de colegi, să mă mai obişnuiesc…”…N-a ţinut prea mult. Într-o zi la cantină, a sosit mătuşa ei de la Oradea. De fericire Babutzi, aşa-i spuneau ai ei, s-a aruncat la gâtul mătuşii. Cerberul, eu stăteam mai la o parte, i-a prins mâna şi a rămas fără grai. ,,Ce-i asta, Babutzi, dragă, ce-i cu inelul ăsta?!”…,,Tuşi dragă, m-am logodit cu Boris, am vorbit eu cu Mami despre el. Uite-l acolo…” ,,Care?!, ăla cu părul?!, Doamne, Doamne! Mama ta ştie?! Unchiul Andrei ştie?!…” ,,Încă nu…” ,,Dar Andrei ce a păzit?! La Oradea nu s-ar fi întâmplat aşa ceva!” ,,Păi la Oradea eram încă elevă!…” ,,Istenem, Istenem!…Trebuie să merg la Sântana, să vorbesc cu Iţuş… şi la Oradea, la părinţii lui, cum ai spus?!, Boris?!…Da, Da!”…

Emilia Ţuţuianu: Iubirea romantică a tinereţilor să înţeleg că s-a transformat într-o căsătorie? Cât a cântărit trecutul tău de basarabean auto exilat în vestul României?

Boris David: Când în 1954 am anunţat căsătoria, accepţiunea a venit în unanimitate. Trebuie să recunosc că am reuşit să fiu un ginere iubit, iar Marga adorată de ai mei. În plus, prietenia mea cu Nicolae-Otto, ajuns iubit de toată lumea, a contribuit în mare măsură la consolidarea statutului meu de ,,OK”. E drept că aveam amândoi multe aspiraţii comune, multe dureri din trecut, eu ,,fugit de sovietici”, scăpat dintr-o coloană de deportare şi urmărit pentru ,,recuperare”, ea, urmărită pentru tatăl ei, plecat cu armata germană, prizonier în Franţa şi înmormântat în Germania de Vest la Düsseldorf. Dar aveam ceva foarte important… gustul pentru profesie, dragostea pentru muzica simfonică şi de operă, pentru lectură, pentru teatru. Şi mai important, dorinţa de-a avea un copil.

Emilia Ţuţuianu: Aşa s-a născut Cristina-Paula David, singurul tău copil…

Boris David: Da, copilul a venit greu, abia în 1958, pe 4 iunie, dar cu atâtea noi bucurii ce nu pot fi descrise în cuvinte. Când m-am dus la spitalul din Nucet – Băiţa, doctorul, un haios, ca de altfel toţi prietenii mei medici, şi au fost destui, mi-a adus-o pe Cristina-Paula, nume pe care le-am ales şi impus eu, ţinând-o de degetele picioarelor, cu corpul atârnând în jos, spunând, de parcă era opera lui, ,,ţi-am adus o damă bine… uite ce picioare lungi are!” Habar n-am ce am simţit. Eu, cu replicile parcă gata pregătite, am tăcut chitic…,,Ce nu-ţi place, omule?” ,,Ba da, ba da!…mulţumesc!” Nici că puteam spune ceva mai din suflet. A fost un copil minunat. Frumuşică foc, s-a lipit de mine spre disperarea soacrei şi mirarea nedisimulată a Margaretei. Toată lumea spunea că o stric cu ,,aşa” educaţie. Când a crescut şi venea de la grădiniţă striga din uşă ,,unde-i tati?”…Replica soacrei venea prompt…,,Tu mamă nu ai?”…Urma spontan un ,,hâ…” A mai crescut puţin, au început plimbările în doi… o învăţam ,,de toate”. La şapte ani i-am propus o excursie în Apuseni, la Scărişoara. ,,Vin şi ele?!” ..,,Care ele?” ,,Ei… mama şi Mami” ,,Nuuu! Numai noi doi” ,,Ce bine!”…A fost poate cea mai frumoasă excursie ,,în doi” din viaţa mea. Am ,,locuit” în maşină, am dormit pe lângă lizierele pădurilor, am urcat per pedes la gheţar, am gătit împreună… Ne-am întors la Deva, la Cetatea Huniazilor, am vizitat, ne-am minunat, am plecat pentru o noapte de odihnă pe malul lacului Cinciş, la o cabană-hotel foarte primitoare, cu cina la ,,restaurant” spre satisfacţia Cristinei, de fapt ,,Kitty”, cum semna ea când a învăţat s-o facă. Priveliştea nocturnă a lacului în lumina lunii şi a reflectoarelor era fermecătoare. Atunci am priceput că va hoinări ca şi mine, şi nu m-am înşelat.

Emilia Ţuţuianu: Mărturiseşte-ne câte ceva despre fiica ta Cristina. A moştenit şi ea dorul de ducă al tatălui?

Boris David: Este o călătoare neobosită, înarmată cu o memorie de invidiat, moştenită de la Marga, îndrăgostită de istorie şi geografie, îndrăgostită de Anglia, de Franţa, de Spania şi, nu putea fi altfel, de Italia. A făcut Politehnica, la Chimie Industrială, a făcut masteratul în Canada, dar ce folos?! Iubeşte arta obsesiv, iubeşte Europa, nu se simte în largul ei în Canada. Este o fire extrem de critică, cu cine o fi semănând?!, mă întreb şi eu retoric. În perioada liceului eram prietenul căutat de prietenii ei. După evenimentele din ,,Piaţa Universităţii”, căsătorită cu un artist-arhitect dizident, a ales în 1990, plecarea din ţară. Au plecat în ajunul sosirii minerilor în Bucureşti. I-am înţeles, i-am încurajat, i-am ajutat, punând un ocean între noi. În anul 2009, dornici să petreacă o lună de zile prin Europa lor iubită, au renunţat la România. Marga nu era într-o formă grozavă. Dorea să-i vadă. Am inventat ,,surpriza” de pe site-ul meu. Ştiam unde vor poposi în final, Nisa, ştiam data şi hotelul, am aranjat totul pentru a-i surprinde, camera în acelaşi hotel, o oră convenabilă pentru sosire, un lucru n-am aranjat neavând timp, o asigurare medicală. Am plecat la risc cu o susţinere fără rezerve din partea Margaretei. Am reuşit, Marga s-a descurcat nesperat, eu am prins curaj şi am petrecut zece zile de vis pe malul Mediteranei, o superbă croazieră pe mare, o plimbare la Monaco, la Monte Carlo. Cea care s-a îmbolnăvit a fost Kitty şi am renunţat la restul planificat pe Mediterană. Marga era fericită, eu în largul meu pe o mare superbă, mai frumoasă ca cea din Algeria, mai frumoasă ca cea din Egipt sau Grecia. Era normal, eram împreună. Visam să mai repetăm ,,surprizele”, dar ,,n-a mai fost să fie”. Oare ce plătim în nereuşitele care ne bântuie? Cel de-al Doilea Război Mondial stârnit de Germania Nazistă?! Ocupaţia Sovietică şi instalarea comunismului la noi?! Noua Ordine Mondială care se infiltrează în vieţile noastre obligându-ne să ne supunem necondiţionat acestei noi forme de colonizare mascată?!…Cred toate la un loc! Rezultatul?! O dezbinare incredibilă între oameni care, în fond, n-ar avea nimic de împărţit… Când mai intru câteodată într-o biserică romano-catolică, aud din amvon un ,,Pax Vobiscum!” cum răsună neconvingător. Nu pot comenta… Marga este o romano-catolică convinsă, iar eu, diplomat de circumstanţă.

Emilia Ţuţuianu: Aş vrea să revenim un pic la anii de studenţie, la perioada în care încercai, tânăr fiind, să-ţi defineşti propriul drum… alături de soţia ta.

Boris David: Am mers umăr la umăr, vorba ceea, ne ştiau şi băncile, şi pomii din parcuri. De profesori, nu mai vorbesc. Aş putea scrie un roman, dar nu cred că m-ar lăsa. Pe şantier, tot cu ea, am intrat şi la propriu, şi la figurat, în ceea ce avea să devină prima mea carte de vizită profesională – Spectroscopia. Citeam, descifram aparatura nou sosită, noaptea mă prindea în laborator, învăţam din mers. Rezultatele au avut efect, recunoaştere, Ordinul muncii…A fost o gafă a celor de la direcţie, nefiind membru de partid, nu puteam fi decorat. Era să uit, directorul era şi el basarabean şi Boris pe deasupra! Puţin scandal la partid, o adeziune pentru ,,candidat membru de partid”, oferită, bună doar de semnat, şi am fost lăsat în pace, pentru o vreme. Transferat la Bucureşti, am fost dat afară, după o poveste nostimă, care nu are loc aici. Am preluat şefia secţiei de laboratoare din Ştei de la Partea Sovietică, la prima reacţie a noului ministru al Departamentului Metale Rare, ing. Puiu Mănescu, fost component al echipei de Volei a Politehnicii Timişoara, care nu a mai suportat prezenţa sovieticilor la conducerea unor obiective. Şi m-a băgat în belea cu toate consecinţele previzibile. Când ne-a văzut la faţă, ne-a recunoscut, de fapt a recunoscut-o pe ea. Nu era de mirare, în Timişoara ne cunoşteau şi trecătorii neavizaţi. Încet, încet, m-am apucat de tehnologia elementelor radioactive, în perspectiva prelucrării minereurilor radioactive într-o uzină românească. S-a adeverit, cu greu, dar s-a adeverit. Eu în cercetare tehnologică, cum am visat, ministrul Mănescu, simplu inginer la Filipeştii de Pădure. A fost el patriot român, dar l-au învins sovieticii de la Sovrom Kvarţit.

Emilia Ţuţuianu: Un tezaur de fapte, tipuri umane, aspiraţii de viitor sunt primenite din generaţie în generaţie pentru a fi restituite şi consemnate într-o carte – Dor de ducă – în care ne vorbeşti despre prietenii tăi din tinereţe şi experienţele profesionale. Te rog să ne povesteşti câte ceva despre atmosfera societăţii româneşti a anilor 1950-1960? Cât de greu şi de uşor a fost. Ce ne poţi spune despre experienţa ta de inginer chimist în anii României comuniste?

Boris David: De fapt, în cele spuse deja, am conturat atmosfera în care, tineri absolvenţi, am purces la desăvârşirea ,,profesioniştilor” din noi, mâncaţi pe dinăuntru de convingeri personale, afişând supunere faţă de sistemul care ne promitea sarea şi marea. La facultate ne-am descurcat cum am putut, ea ca preparator la Catedra de Tehnologie a lui Cocheci, eu în colectivul de cercetare al aceluiaşi profesor. Lucram de zor, bucurându-mă de încrederea lui. Aveam cheile cabinetului său şi a laboratorului lui personal, lucram şi nopţile, când o lăsam pe Marga să se odihnească. Ea nici nu trebuia să se obosească prea mult fiind susţinută de rezultatele de la examene. La terminarea anului IV, Cocheci ne-a propus pe amândoi asistenţi la catedră. Cu dosarele care ne însoţeau, părea o utopie, lucru care s-a şi adeverit. Verdictul tovarăşului Ijac de la cadre a fost sec: ,,au ceva negru la dosar”…Cocheci nu s-a lăsat şi a apelat la naşul său, profesorul Murgulescu, ministru, om de ştiinţă arhicunoscut. Răspunsul lui a fost pe măsura vremurilor: ,,Dragă Vasile, în materie de cadre nu am nici o putere…”. După peripeţii la minister, la cererea mea şi la intervenţia Directorului General Tarasov de la proaspăt înfiinţata societate Sovrom Kvarţit, am ajuns la Ştei, nucleul activităţii incipiente în domeniul uraniului românesc. Eram la doi paşi de fantasticul zăcământ de uraniu de la Băiţa Bihor. De ce spun fantastic? Acest zăcământ a salvat poziţia Uniunii Sovietice pe eşichierul luptei în întrecerea nucleară. Conţinutul în uraniu nu se măsura în câteva zecimi de procent, care asigurau exploatarea curentă pe plan mondial, ci în procente întregi. Sovieticii au ridicat modestul sat Ştei, la nivel de oraş, construind în ritm drăcesc, pe banii noştri, blocuri de locuit, viluţe tip german pe care le-am mai întâlnit şi prin Africa, spitale, şcoli, sală modernă de sport, bazin de înot, terenuri de sport performante, cinematograf, magazine… Noi am luat-o încet de la baracă inundabilă pe malul Crişului Negru, la cameră în apartament comun şi în final, la apartament. N-a fost uşor, dar, tineri fără copil, cu prieteni unul şi unul, am supravieţuit şocului iniţial şi ne-am asigurat o carieră într-un domeniu nesperat. Era perioada 1954-1960, când muncind fără preget, dar şi distrându-ne copios – sport, poker, motocicletă, hoinăreli – ne-am consolidat familia prin apariţia Cristinei şi am visat la o viaţă mai bună, într-o zonă mai puţin expusă, mă refer la radiaţii, şi mai aproape de binefacerile culturii – teatre, concerte , operă. Eram amândoi ahtiaţi după aşa ceva şi ne mulţumeam colecţionând discuri. Atunci a apărut în viaţa noastră inegalabilul Herlea…

Emilia Ţuţuianu: Baritonul român Nicolae Herlea…?

Boris David: Da, Nicolae Herlea, după mine, era cea mai frumoasă voce de bariton din lumea acelor vremuri. Am prins un film cu Paiaţe de Leoncavallo cu formidabilul Tito Gobi, sau Rigoletto a lui Verdi cu Gigli. Au mai intervenit unele delegaţii la Bucureşti, de obicei singur, când mă întorceam plin de cadouri de la Romarta, de pe Calea Victoriei. La un moment dat făcând mofturi, şeful m-a ademenit cu Marga, am stat câteva zile bune într-o garsonieră a companiei de pe strada Tokio, eu cu munca de inginer dar şi de translator, ea cu cumpărăturile de ,lux. Pasiunea noastră pentru meseria aleasă ne-a salvat de multe necazuri ,neprevăzute în acele vremuri. Am fost apreciaţi şi respectaţi şi la nevoie apăraţi de supliciul dosarelor negre. Şi la Timişoara am rămas în memoria celor care ne-au apreciat. Cocheci mi-a trimis un exemplar dintr-o lucrare ştiinţifică publicată, pe post de coautor. Era finalizarea lucrării de cercetare la care am lucrat ca student şi pe care am susţinut-o la licenţă. Recunosc că am fost foarte măgulit. De asemenea relaţia cu Facsko a continuat pe linie de electrochimie, mai ales după ce a fost adus la Ştei pe post de consilier de Puiu Mănescu. Acum era însoţit de soţia sa Lelia, fosta campioană naţională la scrimă, colegă de facultate şi bună prietenă, cu care făceam parte din grupul vesel de la cucurigu, din amfiteatrul facultăţii. Împreună cu profesorul universitar Mihailovici, adus consilier tot de Puiu Mănescu, familia Facsko a încercat să ne corupă să jucăm bridge. Încercarea a eşuat, eu fiind adeptul şahului şi al pokerului. Mi-aduc aminte de încântarea cu care, intrând în laborator, Facsko a privit o miniatură a instalaţiei electrochimice cu electrod vibrator, o invenţie pe care o experimenta undeva pe la Baia Mare. O făcusem din curiozitate, folosind piese disparate aflate în laborator: buzer de sonerie, agitator magnetic, electrod din platină. Instalaţia funcţiona iar el se uita ca un copil la o jucărie.
Da, plătiţi mai bine decât colegii din alte domenii, am putut să uităm perioada de foame cumplită a anilor 50, să muncim mâncând şi să mâncăm muncind, să ne asigurăm un standard de viaţă decent, să visăm. Eu mai găseam ceva timp liber ca să mai notez şi niscai versuri, în secret, ferindu-mi opera literară de interpretări fanteziste…

Emilia Ţuţuianu: Toate cărţile tale sunt semnate cu pseudonimul Daris Basarab… Panteonul literar dăruit de tine aparţine acestui popor sau aparţine mai mult trecutului, este o dedicaţie în care ai adunat toate frământările tale, ca într-un legământ de încredere cu prezentul şi viitorul în care ai crezut? Când ai început să scrii şi ce te-a determinat să alegi acest mod de a te cunoaşte şi împărtăşi oamenilor din trăirile tale?

Boris David: Mă întorc la prietenia mea cu Titus Popovici, cel din adolescenţă. În serile petrecute în mansarda lui de pe Strada Castanilor, peste drum de unde locuiam eu, într-o zi, când i-am răspuns printr-o mişcare a capului că nu scriu, bănuind, poate, că nu acesta era răspunsul real, mi-a sugerat să folosesc un pseudonim, de exemplu o combinaţie între David şi Boris, folosind începutul şi sfârşitul celor două nume. Am zâmbit încurcat şi l-am întrebat de ce nu apelează el la un pseudonim. ,,Măi, m-am gândit, dar n-am găsit nimic potrivit…poate îmi sugerezi ceva…” Ajuns acasă am scris pe o foaie, cu litere de o şchioapă combinaţia sugerată – Daris. Şi restul ?, m-am întrebat. Apoi am adăugat – Basarab. Şi aşa a rămas în gând, ca o speranţă la ce avea să vină, să ajung să scriu, pe bune. De scris am tot scris versuri de un lirism adolescentin, cu veşnica reţinere doar pentru mine, fără nici o încercare de a ataca proza.

Emilia Ţuţuianu:Ce fapte deosebite şi experienţe inedite te-au marcat în continuare?

Boris David: Anii au trecut, am ajuns în Africa dragostea mea, am devenit şi mai sentimental sub influenţa mediului, a cerului diferit de al nostru, al apei oceanului, diferită de apa mării noastre, de flora şi fauna, diferite şi ele de ce aveam acasă. Au fost momente sublime, mă desfătam cu singurătatea atât de dorită încă din copilărie. Eram, totuşi, sociabil cu lumea nouă, diferită şi ea, dar au apărut şi momente de apăsare, de dor de casă, de ai mei. Această stare neobişnuită m-a împins la renunţarea vieţii mele şi m-am apucat să păstrez manuscrisele, ba, mai mult, am început să le adaug la scrisorile trimise acasă. Surpriza a fost mare, am primit încurajări, m-am simţit descătuşat şi am continuat. Am avut şi remuşcări legate de ideea năstruşnică, acum aşa mi s-a părut, de a rupe gândurile aşternute altădată pentru nimeni. Proza zăcea încă în faşă, dar fără o determinare care să mă convingă. Ştiam că scriam uşor, dar erau rapoarte de cercetare seci, chiar dacă conţineau frânturi importante din sufletul meu.

Emilia Ţuţuianu: Cum ai ajuns să scrii despre locurile copilăriei, despre Basarabia?

Boris David: Şi pentru că ai mai pomenit de Dor de Ducă, un dor ce străbătea deseori din versurile mele, am început să sufăr din ce în ce mai mult de un mistuitor dor de casă, de adevărata mea casă, de Ismail, de Dunăre, de Basarabia mea sfârtecată. Aşa mi-am adus aminte de acel ,,Pohod na Sibir” al copilăriei mele, de ce a urmat, de suferinţele îndurate de ai mei, de marele rapt. Cu gândul la vorbele lui tata, spuse la supărare când întâmpina încăpăţânarea calului care nu se lăsa condus de hăţuri, dar nici măcar de căpăstru. Atunci am auzit cuvântul ,,Povod”, acel a duce calul de căpăstru şi dintr-un imbold nedefinit încă, am scris mare pe o foaie imaculată: ,,Daris Basarab…POVOD…roman…Bucureşti 2000”. Şi a început să curgă. Vedeam totul atât de clar, încât nici nu mi-a trecut prin gând să fac un plan, să mă gândesc la personaje, la cadrul de desfăşurare. Şi bine am făcut. Am scris fără oprire, n-am avut paragrafe, am mers pe capitole, într-un stil pe care l-am numit în cascadă, spre disperarea viitorului meu prieten Mihai Rădulescu. A apreciat conţinutul, dar nu şi forma de prezentare. I-am făcut hatârul şi am ,,paragrafiat-o” pentru site. Cartea, originalul, a rămas mărturie a năstruşnicului meu stil în cascadă.

Emilia Ţuţuianu: Fiecare om are de parcurs un ,,traseu” în viaţă şi nu de puţine ori acest traseu este plin de ,,obstacole” care îl marchează sufleteşte. În tinereţe vedeai viaţa ca pe un viitor nesfârşit. Cu timpul ai constatat că viaţa de fapt nu este decât un moment foarte scurt, o ,,picătură între momentul acesta care bate şi celălalt”. Să fie dorul de ducă măsura compensatorie a acestei constatări? De unde dorul de ducă spre alte zări şi cum ai reuşit să menţii o pasiune, aceea de a călători?

Boris David: Apropo de traseul în viaţă, mânat de ce spunea mama referitor la soarta crudă care ne-a împins din spate, acceptând adolescenţa aşa cum s-a desfăşurat şi prin implicarea mea, din dorinţa de a scăpa de complexele basarabeanului ajuns la facultate, surprins oarecum de perspectiva unui viitor senin, am luat în braţe cuvântul destin. În felul meu rezolvasem temerea care mă însoţea gândind la viitor. Destinul o luase pe o cale liberă, pentru un vinovat fără vină, liberă pentru visare, pentru zbor. Şi cum în noua mea accepţiune despre caracterul implacabil al destinului, destinul a mai făcut un pas, care avea să-mi schimbe şi viaţa şi felul meu de a fi.

Emilia Ţuţuianu: Cum se împăcau romantismul şi libertatea pe care destinul ţi le hărăziseră, cu sentimentalismul poetului din tine?

Boris David: Nu, nu s-a amestecat în sentimentalismul meu bolnăvicios, în dragostea mea pentru frumos, pentru visarea, chiar utopică, dar fără margini şi printre altele, mi-a adus în faţă frumosul. Legat de scurtimea vieţii şi mai ales de acea scânteiere de timp care desparte această viaţă scurtă de imensitatea celeilalte vieţi, între un strop de bine şi un ocean de speranţă nedefinită, ce pot spune?! Mereu, mai ales în clipele mele labile, puneam întrebarea ,,Dacă aş şti ce e dincolo…”, de unde nimeni nu s-a întors să ne avertizeze, la care mai toate credinţele fac apel pe post de încurajare, dar pe un ton de ,,crede şi nu cerceta!”, trăgeam o concluzie fără echivoc pentru mine: Dacă aş putea, aş reface viaţa mea trăită, în bis şi ,,De-aceea n-o spun ca Esenin//Că moartea nu e ceva nou//Aş da-o pe-o ţâră de viaţă//şi-n oameni să aflu ecou”. Tema am prezentat-o în mai multe rânduri, în versuri, stârnind uneori nedumerire. Şi astăzi Marga respinge orice încercare de dialog pe acest subiect.
Tema, totuşi, există. Noi am creat credinţele, noi am creat Divinităţile, după chipul nostru şi asemănarea cu noi; noi am creat Lumile de Apoi, într-o formă, puţin spus, supra idealizată şi noi suntem cei care suportă consecinţele. Asta nu înseamnă că sunt un necredincios, un Toma, cum mi-a spus intrigată o prietenă. I-am răspuns în vers, ,,Eu cred din nevoia de-a crede//E-un fel de poruncă din mine//Din sufletu-mi plin de-ndoială//ţâşneşte nevoia de Tine…”, fără s-o pot convinge, sau s-o pun, măcar, pe gânduri. Repet, eu am iubit şi iubesc viaţa ca în invitaţia mea ,,Mă cheamă marea//Nu vrei să mergem amândoi?!//Chiar de-o fi toamnă, iarnă-n toi//Să-i simt suflarea.” Am iubit şi iubesc oamenii, fără niciun fel de discriminare. Chiar şi din versul citat, reiese că vreau pe cineva în preajmă. Par un incorijibil, dar asta întră în stilul shakespearian speculat de Mihai Rădulescu în a sa lucrare Shakespeare, un psiholog modern, acceptată pentru doctorat de Marea noastră Buşulenga şi respinsă de comisia politică. Ce căuta la doctorat un deţinut politic?! Am şi eu o poveste cu doctoratul, dar nu e momentul. Aşa e, încerc din răsputeri „să nu par ceea ce sunt…”

Emilia Ţuţuianu: Ce ne poţi spune despre călătoriile tale în Africa, oamenii pe care i-ai cunoscut şi tot ce îţi aminteşti despre anii aceia, experienţe deosebite pentru cineva trăitor în lagărul comunist..

Boris David: Of…! E o întrebare la care îţi pot răspunde cu plăcere dar şi greu. La mijloc e dragoste!… La mijloc e altceva. La mijloc e visul unchiului Alex împlinit, e realizarea visului meu de ducă. În primul rând Africa mea e puţin eterogenă. Ce are Algeria cu Tanzania, sau cu Mozambic, sau, în general, ce au între ele?! O diversitate în unitate, privind aşezarea geografic-geologică, şi o diversitate geopolitică de amalgam. Mi-a plăcut în totalitate, după ce am gustat plăcerea individuală în parte. Cum să compari Sahara şi Hoggarul algerian, cu malul indian al Tanzaniei şi al Mozambicului?! Prima reprezintă aventura călătorului, celelalte două, răsfăţul oceanului, al plajelor interminabile şi inegalabile. Şi oamenii, ca să revin la întrebare. Cu suflete mari, în culori diferite. De la albul magrebian, la tuciuriul tuareg, de la castaniul mozambican, la negrul tanzanian. Frumuseţi diferite, pentru noi europenii, care mai avem şi noi culori creolate, plăcute ochiului, dar ne entuziasmăm în faţa frumuseţii femeilor metise. Nu glumesc. Într-o seară, la un elegant restaurant din Dar Es Salaam, într-o atmosferă specifică unui local de noapte, cu orgă de lumini brăzdând fondul roşu al salonului, m-am pomenit urmărind, fără jenă, două perechi dansând printre mese. Nu eram un copil să nu mai fi văzut femei frumoase, dar cele două partenere de dans, m-au fascinat pur şi simplu. Privirile mele au rămas ca magnetizate până când, una din doamnele cu care eram la cină, m-a tras de mânecă, fără menajamente. Da, viaţa este frumoasă şi prin frumuseţile pe care le întâlneşti la tot pasul. Iubesc această viaţă. Întors la campus, am notat un gând, în vers liric ,,Iubirea e în întreaga-mi fiinţă//E clocot, e lună, e soare//Iubirea e muza ce-n chipu-ţi//E-o lume de basm dătătoare”. Curios, Tanzania şi Mozambicul, în drumul lor spre emancipare, erau curtate, la concurenţă, de ţări ca Uniunea Sovietică sau China, care investeau în construcţii, în special căi ferate, sau în acţiuni de dirijare vădită înspre implementarea comunismului acaparator. Nu au reuşit mare lucru, ţările în cauză fiind atente la orice tendinţă de subjugare economică. Era şi normal, după experienţa câştigată în timpul regimurilor coloniale. Doreau libertatea mult visată, trimiteau localnici la specializare în Europa, în ţări capitaliste, pe termene scurte, şi la întoarcere, cu răbdare înţeleaptă, îi plasau în administraţie, în posturi de conducere. Pe bursele acordate de unele ţări din Estul Europei trimiteau la şcolarizare, dar anii petrecuţi îi făceau pe mulţi să nu se grăbească cu întoarcerea. Exemplul celor care au studiat în România este grăitor.

Emilia Ţuţuianu: Ai avut ocazia să întâlneşti oameni speciali, ai legat prietenii…

Boris David: Da, am întâlnit oameni deosebiţi, printre care încă mulţi rămaşi din rândul coloniştilor alungaţi, care s-au adaptat noilor cerinţe şi au slujit competent instituţiile noilor state. O situaţie curioasă am întâlnit în Mozambic. Spre stupoarea mea am aflat că portughezii care au condus treburile coloniei, să nu uităm că au stăpânit această ţara minunată timp de cinci secole, erau consideraţi în Portugalia ca fiind portughezi de categoria a II-a, având nevoie de aprobări speciale pentru a merge în ţara lor de baştină. Este adevărat că mulţi dintre ei erau membrii unor familii mixte, dar de aici şi până a pierde drepturile cetăţeneşti dobândite prin naştere sau moştenite de la părinţi, a fost o cale lungă a neînţelegerii din partea mea. Printre cei rămaşi şi folosiţi cu încredere pe vechile funcţii, am avut plăcerea să cunosc doi oameni deosebiţi. Directorul General la ,,Direção de Geologia e Minas”, Rui Santos Garcia, originar din Lisabona, inginer geofizician, excelent profesionist, vorbitor fluent de franceză şi engleză, devenit bun amic. Expert în exploatări minere, António Francisco Dâmaso, metis, inginer cu studii la Lisabona, un colaborator de prim rang, devenit prieten peste noapte, partener în călătoriile prin centrele de exploatare a unor zăcăminte unice în lume pentru conţinutul lor de niobiu şi tantal, de pietre preţioase şi semipreţioase, de asbest şi altele. Sunt două nume de prieteni deosebiţi, în compania cărora am petrecut ore şi zile de neuitat. Am întâlnit şi specialişti din ţări prietene, geologul bulgar Anton, doctorul bulgar Tchakârov, familia franceză de medici, Paula şi Pietro, geofizicianul german Cristian şi alţii, colaboratori, parteneri de tenis, de mici excursii pe plajele oceanului. Şi un nume de român, de fapt o familie, ambasadorul României Mircea Zara, istoric, spre deosebire de ambasadorul croitor de la Dar Es Salaam, erudit, amator de tenis, cu doamna şi fetiţa lor de 15 ani, Oana, care s-a lipit de mine şi de Marga. Da, am cunoscut oameni adevăraţi, m-am bucurat de prietenia lor şi de o colaborare profesională excelentă. Am întâlnit şi români care nu ne-au făcut cinste, un fel de politruci, a căror nume nu merită a fi amintite.

Emilia Ţuţuianu: Ce părere ai despre sistemul comunist în comparaţie cu perioada regalităţii, cum te-ai adaptat atunci noului sistem social impus de la Răsărit?

Boris David: Aş putea spune, înghiţind în sec, că n-am auzit de vreun basarabean, refugiat din faţa puhoiului sovietic, să se fi adaptat la noul sistem. A, că înspăimântaţi de cele păţite acasă, au intrat într-o muţenie excesivă, ocolind chiar şi relaţiile cu semenii lor refugiaţi, asta-i altceva. Teama de comisiile de repatriere, ademenirea cu recompense băneşti, ameninţarea directă, i-au făcut să adopte principiile de comportament ale lui Mîşkin: fals, minciună, făţărnicie. Era noul modus vivendi pentru supravieţuire. Cine face astăzi pe eroul atribuindu-şi merite de dizident, nu face decât să aplice şi astăzi principiile amintite. Că le-a aplicat atunci şi le neagă astăzi, nu-i nimic deosebit, dar dacă le-a aplicat atunci de nevoie, iar astăzi minte construindu-şi o platformă falsă de ,,erou”, poate păcăli inutil pe oricine, dar nu pe basarabeni. Am plecat din Basarabia traumatizat de teamă, de amintirea acelui ,,Pohod na Sibir”, iar teama copilului de atunci a rămas în mintea şi sufletul meu şi la maturitate când am înţeles principalul obiectiv, supravieţuirea. Da, la capătul adolescenţei, am bravat şi eu alături de colegii mei participând în noaptea de revelion a anului 1947, în curtea liceului Gojdu, în faţa locuinţei directorului, a părintelui Catană, la manifestaţia de sprijin a monarhiei, cerând, nici mai mult, nici mai puţin, decât întoarcerea pe tron a regelui Mihai I. Atunci, Titus Popovici a ţinut discursul, într-o manieră magistrală, într-un ropot de aplauze. Înţelepciunea directorului şi a profesorului de istorie Dinu Constantin, ne-au scutit de un mare dezastru. Ne-am retras în ordine pe la casele noastre. Totuşi, doi dintre noi, Miron Baciu, fiu de popă, şi Gusty But, pui de neamţ, au dispărut pentru vreo şapte ani. Titus a scăpat fiind fiu de ceferist, ceea ce l-a pus în gardă şi s-a molcomit, cum însuşi a spus-o. După angajare, având la mână patalamaua semnată de Tarasov la Bucureşti, când a smuls acordul ministrului Sorin, spaima absolvenţilor, atitudinea comuniştilor români locali, mă refer la Ştei, a fost de acceptare a noastră, cu tot cu dosarele noastre negre. Atitudinea noastră, cei cu musca pe căciulă, a fost cuminţenie în vorbire şi multă muncă pe linie profesională. Lăsaţi în pace, am transformat laboratorul în casă, centru de instruire, de cercetare, muncind pe rupte, fără limite de program.
Am reuşit, am primit recunoaştere, încredere şi linişte. Prin reţinere autoimpusă, am ocolit disputele de opinii şi am înghiţit speranţa într-o revenire la ce a fost. Ceea ce aflam pe surse cum se spune azi, nu rareori ne îngrozea. Încă în anii petrecuţi la Ştei, circulau zvonuri alarmante referitoare la implicarea Spitalului de Boli Nervoase într-un proces de spălare a creierelor. Mai târziu, ascultând vocile Europei la radio, am rămas cutremurat – bunul nostru prieten, medic neurolog, ajuns la Oradea Şeful Spitalului de Neurologie, coordona întreaga activitate a celor din spitalul de la Ştei, cum se spune astăzi, cu punct şi virgulă. A fost un şoc, deziluzie puţin spus, greu de suportat pierderea unuia din bunii noştri prieteni. Viaţa mi-a mai servit şi alte astfel de exemple, care au zdruncinat credinţa mea oarbă în prietenie şi în acel naiv calificativ dat prieteniei – ,,Lucru Sfânt”.

Emilia Ţuţuianu: Din scrierile tale am observat că prieteni de notorietate din ţară au fost în preajma ta. Ce personalităţi şi oameni de valoare ai cunoscut… ce rol au jucat în devenirea ta, vorbeşte-ne şi despre prieteniile tale…

Boris David: Apropo de prietenie, ai văzut că pe parcursul acestei discuţii am anticipat puţin întrebarea amintind nume şi legături care au influenţat cursul vieţii mele, a noastre, căci marşam în tandem, în bine, în rău, cum se întâmplă inerent. Anii de facultate m-au, ne-au adus pe orbita unor nume sonore, precum academician Coriolan Drăgulescu, profesor universitar Vasile Cocheci, profesor universitar Gheorghe Facsko. Prezenţa lor apreciativă m-a ajutat, mi-a indus încrederea. Alături de aceste nume trebuie să amintesc de colegi deveniţi prieteni de încredere cum au fost ing. Gheorghe Dalea, apreciat om de afaceri, prieten încă de pe băncile liceului, care mi-a trimis la editură romanul Povod, fără a-l citi, pe încredere, şi l-a citit într-o noapte după apariţie, gest care l-a entuziasmat pe marele meu prieten, profesorul, luptătorul anticomunist, deţinut politic, scriitorul de anvergură Mihai Rădulescu. Nu pot ignora frumoasa prietenie cu profesorul universitar Ilie Julean, de la Politehnica Timişoara şi mai presus de toţi, cu cel care a fost mândria Facultăţii de Chimie Industrială, matematician de excepţie, unul din stâlpii cercetării în domeniul Chimiei Fizice, Dr. inginer chimist, fizician, Nicolae Bonciocat. Coleg persecutat încă de pe băncile facultăţii, apreciat de marele Murgulescu, trimis de acesta în Statele Unite, la Profesorul Bokris, faima electrochimiei mondiale, a refuzat o catedră oferită după cele nouă luni de colaborare, neputându-se acomoda cu Vestul Sălbatic. S-a întors să mai ducă în spate un rucsac de umilinţe, dar vorba lui, erau ale casei. Studenţi fiind, înscriindu-se şi la Facultatea de Fizică, a încercat să mă ademenească şi pe mine. Fără convingere, am acceptat să ne pregătim împreună, într-o mansardă dintr-o vilă părăsită de pe lângă abatorul din Timişoara. Doream să fac matematica cu el. S-a pregătit, a întins pe masa de lucru – o masă mare de sufragerie, de pe vremuri – o mulţime de lucrări de matematică şi a început ,,meditaţia”. Cu un deget urmărea formulele şi textele explicative, iar cu vocea lui excepţională de bariton ataca prologul din Paiaţe invitându-mă să-l urmez. Am început cu aria lui Filip din Don Carlos, mândru de gravitatea vocii mele de bas-bariton. Spre deosebire de el care-şi cultivase vocea cu profesionişti, eu eram acoperit de o îndelungată experienţă dobândită în baie. Ce-a ieşit? Nimic! Ne-am mai întâlnit în mansardă şi am continuat să ne lăudăm reciproc. Cântam şi ariile de tenor. Da, am avut prieteni, oameni deosebiţi, fără interese meschine la mijloc, doar afinitate sufletească. Eram, cumva, sclavul unei idei fixe – acea cu prietenia lucru sfânt. Am şi plătit pentru nesăbuinţă.
Terenul de tenis a adus în jurul meu oameni deosebiţi, cu pregătiri şi preocupări total diferite, şi mai tineri şi mai bătrâni. Parteneri ca doctorul Marin Mavru, sau profesorul, doctorul Burghele, marele nostru ortoped, care ne-a scos din multe încurcături, inginerul Toma Anghelache, Director General şi Ministru al Departamentului pentru Metale rare şi Radioactive, doctorul chirurg Ion Gaiţ, care într-o zi de 1 aprilie, râzând, m-a operat de hernie inghinală şi m-a trimis după trei săptămâni pe teren, neavând partener de joc. Dar fosta extremă de la Poli Timişoara, Glisici, dar marele şi primul nostru campion naţional de tenis, Gogu Viziru, care mi-a aruncat demonstrativ racheta mea de tenis Slazenger, din lemn, obligându-mă să-mi cumpăr un Head à la Agassi şi mi-a dat cu dedicaţie patru din cărţile sale, scrise, sau dictate, dintre care una cu un titlu sugestiv – Lob peste timp?
Dar Generalul?!, fost şef al Statului Major al Armatei, Ion Gheorghe, care ne-a înlesnit accesul în fosta sală a lui Ceauşescu, de pe lacul Floreasca, ajunsă în mâna ,,unui” Năstase, fratele lui Ilie, prin concesionare.. Pentru nişte amatori, condiţiile erau peste aşteptări, mai ales pentru sezonul de iarnă. Dar unde n-am jucat?! Nu mă pot plânge, nici de condiţii, nici de parteneri. Nu eram ambiţios, jucam pentru plăcere şi nu pentru câştig, şi asta place adversarilor. Era să-i uit pe profesorul, doctorul ORL, Sorin Sarafoleanu, onorat de mine cu titlul de ,,Domn de Timişoara”, şi fiul său, Codruţ, demn urmaş al tatălui la ORL, cu care, făcând pereche, am pierdut un meci la Sarafoleanu senior, în pereche cu nu mai ştiu cine. Culmea, atunci am încercat să joc la câştig. Şi acum sunt convins că nu au meritat victoria, dar aşa-i în tenis…
Dragă Emilia, cred că este un subiect care pentru mine n-ar avea sfârşit dacă nu m-aş teme că am să abordez şi latura micilor-mari decepţii legate de ceea ce a însemnat pentru mine prietenia. Au fost şi au venit de unde mă aşteptam mai puţin, de la prieteni vechi sau noi. Este prea plăcut să pot vorbi cu tine, ca să risc să întunec cerul nostru senin.

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris mai crezi în onoare? Marele filosof Socrate şi-a sacrificat viaţa pentru demnitate – este cutremurătoare atitudinea marelui filosof care a ales demnitatea în schimbul vieţii. Acesta a fost conceptul său despre viaţă şi aşa a înţeles să şi-o apere. La noi în ţară, acum, ca şi din totdeauna, se dau toate pe una. Virtutea este doar teorie. În politică ce să mai spunem… de acolo s-a scurs orice picătură de demnitate. În locul virtuţii tronează principiul ,,scopul scuză mijlocele”. Adesea am impresia că atât în cultura laică cât şi creştină a apărut ceva complet rupt de societatea în care trăim. Când citeşti Cartea Sfântă şi priveşti apoi în jurul tău, parcă trăieşti situaţia celor trei coconi din Sinaxar, treziţi din somnul din peşteră după sute de ani de adormire… S-a scris mult, se scrie mult, dar nimic nu se schimbă în mentalitatea oamenilor. Nu de puţine ori am văzut cum cel de lângă noi, azi zice ,,da” şi mâine zice ,,ba” în aceeaşi problemă. Sau azi susţine că este ,,alb” la ceea ce ieri argumenta că este ,,negru”… Fără pic de ruşine. Adică evită ruşinea doar pentru a dobândi ,,onoarea” şi pentru a-şi apăra pielea. Am cunoscut oameni care au riscat mult pentru a-şi menţine postul pe care nu-l meritau, fiind plantaţi politic într-o funcţie. Demn-nedemn, virtute-înjosire, toate caracterizează societatea de azi. Când cineva compromite o instituţie care are un scop sfânt, cum mai poate fi definit? şi asta se întâmplă la o distanţă de timp de sute de ani de la straşnica pildă dată de mare Socrate… ,,O tempora, o mores”.

Boris David: Onoare ? Oare acest cuvânt mai ocupă un loc prin DEX ? În primul rând să mă uit în DOOM. Da, există, cu o paranteză pentru probitate. M-am dus să văd şi cum era definit în vechiul meu DEX. Aproape un sfert de pagină mare, scris mărunt ca să încapă definiţia şi link-urile adiacente, despre integritate morală, probitate, corectitudine, demnitate, cinste, toate pentru un cuvânt.
Şi asta în 1975, când deja, toate astea erau o ,,rara avis” la care nu mai visa nimeni, când principiile de viaţă ale lui Mâşkin erau asimilate cu sârguinţă. Pentru acea perioadă, putem spune azi în cor, ,,ăsta a fost comunismul şi pace”…Dar ce am făcut după, după revoluţie, nu, hai să fim cinstiţi, după deturnarea revoluţiei, când tovarăşul Iliescu, cel autointitulat ,,sărac, dar cinstit”, deci pe linia definiţiei, a închis ochii, nu, a încurajat, naşterea baronilor, a hoţilor, pentru a asigura forţa economică a partidului, pe atunci cam unic, a baroniadei, cum i s-a mai spus, bazată pe îmbogăţirea ilicită. Cred că în înţelegerea primitivă a sintagmei lui Machiavelli, dacă la asta se gândesc cei ce se acoperă cu ea, atunci ar trebui să se teamă de sensul traducerii, deseori comentat, şi anume: comiterea unor fapte reprobabile, în unele situaţii poate fi justificată, dar moral, niciodată scuzată. Spui că ,,virtutea este doar teorie, mai ales în politică…” Mie nu mi-a plăcut niciodată acest cuvânt. Eu am apreciat o derivaţie, virtuozitate, pe care, cum este şi cazul, am aplicat-o virtuoşilor din lumea artelor, a interpreţilor instrumentişti, unde măsura aplicării este dată de măiestria lor evidentă, palpabilă. Că se foloseşte, de multe ori necontrolat, este o altă treabă, ceva ca şi cu ,,maestre”, acordat prea uşor, uneori chiar la sugestia voalată a ,,maeştrilor” în cauză. Când virtutea vizează latura morală a individului şi este însuşită de un imoral sau chiar atribuită, nu rareori, unor indivizi lipsiţi de onestitate, termenii Onoare, Virtute, îşi pierd sensul consfinţit în dicţionare şi libertatea de a circula în societate, necontrolat, din gură în gură.

Emilia Ţuţuianu: Cum vezi conflictul dintre generaţii? Cum te simţi ca pui de basarabean dezrădăcinat de locurile de baştină?

Boris David: Aşa cum l-am simţit pe pielea mea de adolescent, pe pielea mea de tată cu copil adolescent. Acum, la bătrâneţe, urmărind ce se petrece în jurul meu, încep să mă sperii de perspectivele acestor relaţii dintre copii şi părinţi, dintre copii şi bunici, în viitorul apropiat. Primul imbold a fost de a răspunde prin no comment, acest subterfugiu care ascunde ce?! Un slalom care te poate absolvi, sau descalifica, sau, simplu, o probă voalată de laşitate. Problema este prea importantă şi există, vorba românului, de când lumea. Ceea ce îmi conferă un mic avantaj în a răspunde, este legat de amintirea anilor de adolescenţă şi de incipientă tinereţe, când văd, supărător de clar propria mea atitudine faţă de părinţi, faţă de care port şi acum pe umerii aplecaţi, remuşcarea. E adevărat că, nu-mi amintesc să fi ridicat nici măcar o dată vocea la părinţii mei. Era rodul educaţiei primite de la ei? Era consecinţa greutăţilor prin care a trecut întreaga mea familie, greutăţi la învingerea cărora am participat – nolens volens – ca un copil care-şi idolatriza părinţii încercând să-i imite? Era prematura maturizare dictată de noile circumstanţe? Sau teama moştenită de a răni pe cineva fără de vină, teamă care m-a călăuzit în anii mei de formare ca bărbat?! Toate la un loc, dar asta nu înseamnă că pot fi dat de exemplu. M-au răsfăţat, m-au apărat, m-au susţinut. Şi totuşi, au fost destule momente în care i-am contrazis, nu cu voce tare, dar cu un ton sentenţios, situaţii în care am uitat că sunt aşteptat la masă, la ceva pregătit pentru mine special, că am întârziat fără să-i liniştesc cu un telefon lăsându-i să se frământe pentru siguranţa mea, etc. Şi astea făceau şi fac parte din ceea ce numim conflictul dintre generaţii. Ceea ce nu înţeleg, în general, odraslele în creştere, este că nu există o limită de vârstă pentru încadrarea copiilor în sfânta categorie de ,,copii”. În sufletul părinţilor, doar la moarte se încheie, pentru ei, relaţia părinţi-copii, iar pentru copiii rămaşi, aplecaţi în faţa mormintelor părinţilor, această relaţie, copii-părinţi, ar trebui să persiste. Conflictul între generaţii, nu este o simplă sintagmă, este o realitate, care curge din generaţie în generaţie, sub influenţa unei ,,gravitaţii” nedefinite încă, dar scoasă la iveală de factorul ştiinţific al progresului tehnic şi tehnologic, al revoluţiei continui a vieţii sociale, participării crescânde la tehnicitate a factorului uman. Şi aici stă şi o parte din răspunsul la întrebare, a participării factorului uman ,,tânăr”, pe care îl admirăm, îl susţinem, dar, rămaşi în urmă, ne simţim uneori, chiar des poate, frustraţi şi, din răsputeri încercăm să rămânem în rând cu ei. Există însă şi situaţii, în care, succesele părinţilor, obţinute în tinereţe, sau chiar la o vârstă înaintată, ridică un zid, între generaţii, o atitudine de frustrare a tinerilor, manifestată sub masca ironiei sau, chiar, a dispreţului. N-am fost scutit nici eu de situaţii în care, distanţa, ca să nu-i spun oceanul, o dezrădăcinare cu efecte mascate ale orgoliului, o neîmplinire a viselor tot atât de frumoase pe cât de utopice, iau o formă care se încadrează cu brio în acest atât de controversat ,,conflict între generaţii”.

Emilia Ţuţuianu: Ce părere ai despre tinerii care pleacă şi nu mai revin în ţară?

Boris David: Problema copiilor care pleacă şi nu mai revin în ţară, plecând de la situaţia de la noi, care nu ne place, dar nu-i dăm de cap, este legată, ne place sau nu, de educaţie, de caracterul persoanelor în cauză, de şansa întâlnită, de capacitatea de adaptare a fiecăruia, de succesele materiale realizate. Un succes material nu înseamnă că ai adunat un sac, doi, de valută, căci în asta se măsoară, şi-l iei cu tine în avion şi-l valorifici acasă. Orice succes realizat, indiferent de meridian, este legat de factori locali, de obligaţii, de propria iniţiativă. Sacii cu valută nu-i găseşti pur şi simplu, trudeşti pentru ei. A, că factorul sentimental joacă un rol deosebit, că este intrinsec legat de patriotism, de dragostea sau grija pentru cei rămaşi acasă, este cu totul altceva. Aici individul în cauză trebuie intervievat şi cea ce faceţi cu prietenul nostru, deosebitul prieten, Dimitrie Grama, este un exemplu mai mult decât elocvent, iar Revista Melidonium, jos clopul ardeleanului de împrumut cum am fost eu, face o adevărată muncă patriotică, în cel mai pur sens al cuvântului.
Puiul de basarabean dezrădăcinat cum sunt eu, suferă şi suferă nu de ieri, de azi, ci din clipa în care a pierdut copilăria, din clipa în care a cunoscut adevărata faţă a comunismului. Ce a putut simţi un copil de 12 ani într-o coloană de deportare în drum spre Siberia nu poate fi descris cu ajutorul cuvintelor. Chiar de lacrimi nu mai curg, ele inundă sufletul, iar sufletul alimentează memoria.
La început, privit cu neîncredere, uneori cu milă, ,,sărmanul” basarabean, cu răbdare, cu sprijinul părinţilor, prin muncă şi multă încăpăţânare, a dărâmat zidul neîncrederii, a răzbit şi, zic eu, a demonstrat cât de român este.

Emilia Ţuţuianu: Ce amintiri te mai leagă de Basarabia copilăriei, acea ţară râvnită, ţară sfârtecată cum o numeşti în cărţile tale?

Boris David: Oricum, nu cele consemnate de Geo Bogza, într-un stil, sau fel, poate, deloc românesc. Bogza n-a văzut sau n-a urmărit decât răul, grotescul, sfânta mizerie. Am mai spus-o parcă, cu respingere privesc astăzi ceva asemănător. Avem o armată de investigatori-creatori, care caută cu sârguinţă răul, mizeria, nu pentru a ne atrage nouă atenţia asupra necazurilor care ne înconjoară, ci pentru a specula mila şi bunăvoinţa vestului cinematografic şi a obţine premii denigratoare sau cel puţin nominalizări. Şi nu sunt singurii… Români ,,aleşi” care ne denigrează ţara, în loc s-o apere, chiar în Parlamentul European, din care cu onoare facem parte. Da, amintirile mele din copilărie, legate de Basarabia, chiar dacă se referă la doar două judeţe, Ismail şi Cetatea Albă, sunt tot atât de frumoase precum cele povestite de refugiaţii basarabeni şi bucovineni de prin toate judeţele Basarabiei şi Bucovinei. Bineînţeles că ale mele vor fi întotdeauna mai frumoase şi cum ar putea fi altfel când eu vorbesc despre bunăstare, despre Dunăre, despre ieşirea la Mare, despre Deltă, despre minunatele lacuri aşezate ca într-un şirag pe malul Braţului Chilia, despre diferitele etnii trăind în armonie. Am pomenit de bunăstare. Chiar era. Oameni gospodari, pământ al recoltelor bogate, gospodării pline de animale şi păsări, familii mari asociate prin rudenie lucrând pământul împreună, dar bucurându-se de autonomie deplină faţă de capul familiei. Dar toate acestea le judec, cu vârsta pe care o am acum, iar despre copilăria şi vacanţele pe care le aşteptam cu sufletul la gură, pregătindu-mi personal ,,bagajele” cu săptămâni de zile înainte, am păstrat amintiri ce nu se pot şterge. Păi să ajungi în braţele bunicului, a toate ştiutorul şi făcătorul, cu cai de rasă cumpăraţi de la nemţii din Șaba sau Leipzig, colonişti şi ei, ademeniţi de Alexandru I, ca şi noi, moldovenii de dincoace de Prut, să pleci cu harabaua alungită ca să cuprindă mai mult din recolta cosită, cu doi cai sănătoşi la tracţiune şi unul de rezervă, în spatele căruţei, cu mine la hăţuri, pregătit mereu să-mi fie îndeplinite toate mofturile, să mai ai şi statut de şcolit la oraş, înconjurat de dragostea verilor mândri de un aşa cocon, ce să mai spun? E prea obositor pentru un om bătrân să păstreze în memorie o astfel de copilărie ireală. Dar ieşirile la Liman, sau la Mare, La Tuzla? Să nu te grăbeşti să te întorci la Ismail cu toată chemarea Dunării de sub Râpa Mănăstirii?! Cred că spune mai mult decât ceea ce aveam de povestit după întoarcere, stârnind invidia copiilor de clasă, de joacă. Da, copilăria mea fericită rămâne ca cea mai sublimă parte a parcursului meu prin viaţă. Şi toate acestea s-au prăbuşit ca la cutremur, cutremurul unui rapt politic, al alungării de pe pământurile natale, cu un bunic, nea Ştefan – Nemţeanul, fără mormânt, zăcând undeva pe drumul pohodului, pe pământ străin, fără cruce, cu un glonţ în ceafă.

Emilia Ţuţuianu: Ai publicat şi poezie. ,,Du hast mir wie mit himmlischem Gefieder / Am heissen Tag die Stirne sanft gekühlt” Mă ai pe mine ca cu penaj ceresc/ În zilele calde uşor fruntea e răcită” spunea Goethe – cum ai ales calea poeziei sau poate cum te-a ales poezia, dragă Boris?

Boris David: Cred că atracţia pentru frumos, în general, şi pentru chipurile gingaşe care se învârteau în jurul nostru, al băieţilor, în particular. În plus, cum am mai spus-o parcă, muzicalitatea poeziilor recitate de mama, cu mine în braţe. Când eram mic, nu-mi plăcea să recit, nici să învăţ poezii. Dar pe la 16 ani, când mi s-a năzărit să ,,fac” şi eu poezii, de dragoste, bineînţeles, tot auzind pe la ,,literaţii” din cercul meu de influenţă, de plagiat, mi-am propus nici să nu mai citesc poezii ca să nu cad în păcat. De scris, însă, am continuat să scriu, pe ascuns, să ,,inventez” fraze tip, bune de plasat la ocazie, nu plagiate, ci personale. De teama că foile m-ar putea deconspira, le rupeam. Cu toată îmbătrânirea memoriei şi azi recitesc în gând din versurile care nu au fost niciodată dedicate unei persoane anume. Mi-e dor de această înţelepciune, vorbesc de dedicaţii, dar regret distrugerea primelor mele zvâcniri literare. O singură dedicaţie, la bătrâneţe, care, izvorâtă dintr-o frumoasă prietenie, unică cum i-am spus, s-a terminat din păcate în coadă de peşte. Au fost momente când mă tenta să-i citesc şi eu ceva lui Titus, dar renunţam pe loc, din acel respect, cam exagerat îmi pare astăzi, faţă de cel pe care îl admiram fără rezerve. Şi bine am făcut. Cine ştie ce atitudine ar fi luat amicul meu faţă de mine, cu trecerea timpului?! Făcând lobul peste ani, vorba lui Gogu Viziru, pot să mă felicit. Prin întoarcerea ploieşteană făcută de Titus, prin aservirea sa faţă de sistem, pentru o viaţă mai bună, l-am pierdut, sau el m-a pierdut, de fapt a pierdut doi dintr-un foc, pe mine trădându-şi crezul din adolescenţă şi pe prietenul lui, profesorul de istorie Dinu Constantin, când, pentru a colora puţin romanul Străinul, l-a folosit drept model pentru un personaj caricatural, cu un ,,ot” în faţă. Iartă-mă, ţi-am spus că uit că nu suntem la taclale, la o cafea, cu toate că m-ar încânta, şi o iau razna. Aşa au început scrierile mele în versuri, mai mult de reporter decât de poet în devenire, poezii care semnalau, de fapt, trăiri personale reale, dar nu numai, căci eram un neobosit observator a celor ce se întâmplau în jurul meu prezentându-le la persoana întâia.

Emilia Ţuţuianu: Cum au reacţionat prietenii faţă de preocupările tale poetice?

Boris David: Când, mult mai târziu au intrat pe mâna curioşilor, apropiaţi sau critici neutri, au apărut şi inerentele întrebări, cu despre ce?, sau despre cine?, sau cui ?erau adresate. Răspunsurile mele erau cotate ca fiind enigmatice, iar zâmbetul cu care le însoţeam, accentua şi mai mult curiozitatea. Aşa am ajuns să mă simt un fel de ,,vinovat fără vină” şi să suport stoic consecinţele stigmatului.
La un moment dat, sătul de atenţia cu care eram urmărit şi apoi caracterizat prieteneşte, am răbufnit, dar tot în lumea mea ascunsă am aruncat toată furia mea prin versuri, în acea poezie imposibil de publicat, ,,M-au luat…”, pe care, din neatenţie am scăpat-o în site, într-unul din ciclurile Amalgamului. Nu ştiu ce mi-a venit şi, deunăzi, i-am citit-o Margaretei, care cu exclamaţii ca vai!, sau nuuu..!, m-a sfătuit s-o şterg. Cum de site se ocupă tânărul meu prieten Florin, creatorul site-ului, i-am citit-o şi lui. La cei 23 de ani ai lui, a avut o reacţie total diferită de a Omei, cum îi spune Margaretei. Casa noastră a răsunat de hohote de râs provocate de încântare. Şi acum mă întreb dacă trebuie sau nu s-o elimin din creaţia mea literară, existând, totuşi, păreri total opuse. Uite-aşa m-am strecurat eu cu versurile mele şi mă-ntreb retoric, un termen la modă ca şi cu punct şi virgulă, a avut sau nu vreun rost?! Răspunsul a venit prompt, din cuget şi simţire: da, a avut un rost! Mi-a dat cea de a doua sau a nu ştiu câta şansă, după ce destinul m-a hărăzit cu rele, distribuite selectiv pe etapele de vârstă. Am reuşit să umplu timpul rămas liber după o pensionare politică prematură… Eu eram de pensionat la 60 de ani?! Nu! Eram plin de vervă, în mijlocul radiaţiilor de care mă îndrăgostisem, în loc să mă tem de ele.

Emilia Ţuţuianu: Printre pasiunile tale se numără şi tenisul, poţi să ne destăinui câte ceva despre frumuseţea acestui sport şi despre cum te-a cucerit?

Boris David: Am încercat din toate câte puţin, iarăşi vorba lui Iglesias. Am încercat atletismul cu marele campion decatlonist Kiss, un fel de tată, nu antrenor, după felul cum avea grija noastră,pentru proba de garduri; am mers la înot cu minunatul antrenor Micki Bácsi pentru liber şi spate; am mers, împreună cu doi colegi, Orest şi Liviu, la baschet sub conducerea lui Katiala Nagy, fratele pivotului României Liviu Nagy, prieten bun, de altfel, cu mine. Da, din toate câte puţin, fără nici o intenţie pentru sportul de performanţă. Prin amiciţia cu Sanyi Beretzki, campion naţional la înot la liber, am intrat într-un cerc restrâns de amatori de ping-pong. Beretzki era imbatabil. Nu mă angajam în nimic, prea avid de libertatea de mişcare. La facultate am început cu volei şi cu baschet, dar cum foamea din acei ani nu putea fi compensată cu ceva ciocolată primită la antrenamente, asta pe de o parte, şi apariţia intempestivă a muzei, chiar de la examenul de admitere, pe de altă parte, a pus capăt bunelor intenţii. De tenis, la Timişoara, nu se prea făcea caz. Jucam deseori ping-pong cu muza, pe care am convins-o să abandoneze ideea cu handbalul, la mare modă. N-o puteam lăsa pe mâna unor arătoşi, îmbătaţi de aplauze, dornici să aibă pentru însoţire şi o echipă feminină. Să nu uităm, pe atunci handbalul timişorean era de talie mondială, iar ,,artiştii” reprezentau un pericol real pentru simplii amatori. Pentru reuşită, mă felicit chiar şi acum. A fost frumos, dar fără tenis.

Emilia Ţuţuianu: Să înţeleg că tenisul a ocupat un loc special pentru tine? Povesteşte-ne despre pasiunea ta pentru acest sport.

Tenisul a început pe şantierul de la Ştei. Sovieticii au făcut, pe lângă o sală de sport şi un bazin de înot, şi teren de tenis. Au început ei să joace, ne-am alăturat lor şi am prins drag. Un sport individual extraordinar, îl joci cu adversarul în faţă, pe cont propriu. Că se poate juca şi la dublu, extrem de spectaculos mai ales la dublu mixt, este altceva. Dar confruntarea la simplu aduce a şah. Mi-am procurat ceva echipament, dar am început cu o rachetă din lemn, aşa era în toată lumea, veche, dezechilibrată, cu un racordaj din fir de nylon de pescuit, dependent la întindere de temperatură de afară, adusă de acasă de Marga. Cum nu mai jucasem, mă făleam cu ea fără să-mi dau seama ce catastrofal jucam. Pofta era însă stârnită, mai ales după ce fosta extremă de la Poli Timişoara, topograf şi mare amator de tenis, Djoka Glisic, l-a adus pentru demonstraţie pe Ţiriac! A început goana după echipament, după rachetă şi mingi englezeşti, tenişi de pe la noi şi tot ce ni se sugera pentru a progresa în noua pasiune. Transferul la Bucureşti a însemnat înscrierea la Club, jocul pe terenuri profesioniste, parteneri pe măsură printr-o selecţie la faţa locului, echipe, ambiţii, rivalităţi. Epoca rachetelor din lemn, chiar dacă erau Dunlop sau Slazenger, era pe sfârşite. Rachetele grele, de cca. 400 de grame nu-şi mai găseau amatori şi nici cumpărători. Cele noi, din aluminiu sau, cu timpul, din grafit combinat cu titan sau magneziu, sau Dumnezeu mai ştie din ce, superbe, echilibrate, învârtindu-se în jurul a 300 de grame, aduse de jucătorii profesionişti, erau si rare şi scumpe. Nu exista însă preţ pentru aşa ceva, ca in dragoste, de altfel… Am progresat, mi-am făcut parteneri-prieteni, am atras-o pe Marga, am participat la toate marele confruntări ale naţionalei, am suferit alături de Năstase-Ţiriac, ştiam toate clasamentele, învăţasem să caracterizăm un mare jucător. Ce era la judecata noastră ! De fapt România intrase în topul clasamentelor, lupta de la egal la egal cu stăpânii tenisului mondial. Ilie era unanim recunoscut drept marele artist al tenisului, am participat la trei finale de Cupa Davis, ce mai ?! Marga, ştiind totul despre tenis, dar neparticipând efectiv, mă menaja. Aveam programul meu, ştia pe unde dispăream, nu dorea, încă, să încerce marea cu degetul, se mulţumea cu plăcerea afişată de mine. Mă descurcam binişor pentru un amator, am plecat în Africa, am jucat tenis şi în Tanzania şi în Mozambic şi, visul oricărui amator, am adus o cupă acasă, câştigată nu oricum, ci în faţa Margaretei. Marele blond devenise ,,Năstase de Moçambique”. Familia ambasadorului, ignorând faptul că partenerul meu era un portughez din Africa de Sud, a venit in corpore să mă aplaude. A fost superb!
La întoarcere am reluat tenisul pe terenurile de la Operă, până când, într-o duminică de august 1989, am găsit vestiarele devastate, oficial, de o echipă a securităţii, care cu sârguinţă pregătea securitatea zonei. Eram peste drum de ,,cazemata” lui Ceauşescu, pe Ştirbei Vodă, unde de 23 august urma să aibă loc defilarea, în faţa balconului. Scena mi-a lăsat un gust amar. A urmat o mutare la Baza Tineretului, cu terenuri de tenis şi bazin de înot, de pe Kiseleff şi o reluare, în draci, a preocupărilor sportive. Condiţiile din incinta bazei fiind excepţionale şi când a împlinit 63 de ani am convins-o să încerce. A fost de bun augur. A mers strună, mândră de aptitudinile pe care, zicea ea, le-a irosit renunţând la handbal. ,,Aveam o foarte puternică lovitură la poartă…” ,,Vezi să n-o experimentezi şi aici, terenul fiind cam limitat în lungime”. Am introdus o zi e săptămână pentru jocul la dublu, şi mi-am rezervat două pentru mine, pentru confruntările între bărbaţi. A progresat mult. Cam pe vremea aceea, jucând pe terenurile concesionate de Gogu Viziru la Steaua, Gogu, mi-a sugerat să-mi arunc racheta şi să cumpăr una adevărată. Am aruncat Slazenger-ul de lemn, superb dar greu, am cumpărat un Head la modă, unul de 300 de grame şi cum orice aveam îi plăcea şi ei, am mai cumpărat unul şi ei. Efectul a fost pe măsură. Au dispărut durerile din cot, epicondilul cum îi spuneam, a crescut nivelul jocului, Marga şi-a îmbunătăţit lovitura de dreapta obţinând puncte preţioase în faţa unor adversari ambiţioşi, care nu prea uzau de fair play în faţa doamnelor. A fost o soluţie extraordinară pentru petrecerea timpului liber. Dar, cum toate se termină pe neaşteptate, Marga, jos pălăria dragi femei, la duş, în condiţii excepţionale, n-a renunţat la nimic din tabieturi: jos papucii de baie, jet de apă la refuz, tot felul de smârcuri lunecoase şi o trântă ca la carte. O fractură la încheietura mâinii stângi, repetate tentative de reparaţie la urgenţă, complicaţii, suferinţă şi, inerent renunţarea. O perioadă de recuperare lungă şi, ce era să fac, am intrat şi eu în jocul tandemurilor şi am renunţat. Ca să nu fie atât de simplu, probleme şi la mine, vârsta nu iartă şi, iată-mă, stând cuminte la televizor, pentru a-mi plânge de milă. Plânge şi ea, dar asta nu-mi usucă lacrimile…

Emilia Ţuţuianu: Ce ar trebui să facă cineva ca să depăşească un moment critic?

Boris David: Of… La 85 de ani, am adunat destule ,,momente critice” şi nu ştiu dacă încercând o mediere a lor, aş putea ajunge la o definiţie cuprinzătoare a stării sufleteşti care te cuprinde. Cauze diferite, pot provoca stări diferite. Diversitatea cauzală, să mă întrerupi dacă psihologul din tine se izbeşte de ageamiul din mine, este nedefinit de mare şi atunci trebuie, cu toată gravitatea situaţiei, să devii analitic. În primul rând, momentul critic este urmarea unui ,,cutremur” recent sau este o reacţie întârziată la ceva rămas în subconştient, aparţinând unui cutremur lăsat de izbelişte, cu sau fără bună ştiinţă şi manifestat, fără intervenţia subiectului, pe principiul fizic al remanenţei, ca cea magnetică, să zicem. Pare o aiureală viziunea mea dar, fără să vreau, sunt sclavul vechii mele profesii, de inginer de cercetare. Ar fi trebuit să-ţi pun eu această întrebare. De ce?! Pentru că în vasta mea experienţă de viaţă nu am reuşit să ies din impas şi poate chiar din cauza structurii mele sentimentale labile. Iar căpoşenia mea proverbială m-a împiedicat să cer ajutorul cuiva, neutru, înţelept.
Da, mă întorc la caracterul ultra analitic al soluţiei căutate, la descifrarea nepărtinitoare a cauzei, la încercarea de înlăturare a acesteia pentru a împiedica din capul locului, într-un viitor, apropiat sau depărtat, apariţia ,,fenomenului” remanenţei, al refulării subconştientului. Nu ştiu, cred că am luat-o razna. Când se întâmpla să-i scriu o scrisoare Margaretei, viitoarea mea soacră, mamă grijulie, cenzurând conţinutul epistolei, o întreba: „Ce-s cu năzbâtiile astea din care omul nu pricepe nimic?!”… Mama, nu înţelegea scriitura mea, unchiul de la Timişoara, nu suporta pletele mele. A trebuit să trag de unul singur şi… am reuşit.

Emilia Ţuţuianu: Cum priveşti o restaurare a monarhiei?

Boris David: Timişoara a deschis calea pe care Bucureştiul lui Iliescu a închis-o, cu sprijinul lui Gorbaciov şi complicitatea SUS, tacită, dar tot la Malta împlinită, culmea ironiei, ca în 1943. Poate că sunt subiectiv, dar memoria mă duce la anii copilăriei mele fericite. Am să-l parafrazez pe Dimitrie, spunând: Locul meu de vecie este Ismail, pentru că mie mi-au spus alţii dinaintea mea ca acolo şi numai acolo este Paradisul, locul copilăriei mele fericite. Ismailul răpit rămâne pentru mine parte din România Mare.

Emilia Ţuţuianu: Cum vezi, cum îţi doreşti viitorul României?

Boris David: Îngrozit, uneori. Dacă baleiez amintirile celor petrecute pe parcursul a 85 de ani, foarte bune, catastrofale, acceptabile din punctul de vedere al supravieţuirii, frumoase şi pline de speranţe, chiar şi utopice, peste aşteptări, mereu sprijinite sau încurajate de fluctuaţiile istoriei, pun la bătaie patriotismul alor mei, insuflat şi mie, văd visul meu împlinit, o Românie Mare care mi-a asigurat o copilărie fericită, ceea ce nu-i puţin. M-am născut într-o Românie Mare, am apucat vremea Regatului României, am fost Străjerul Regelui, am visat să ajung Cercetaş, am scăpat printr-o minune divină din Pohodul na Sibir. N-am pierdut speranţa în reinstalarea Monarhiei în frunte cu Mihai I, am fost prezent la protestul adolescenţilor din curtea Liceului Gojdu din Oradea, am înţeles cursul absurd al lucrurilor şi m-am pus pe treabă, am iubit viaţa şi oamenii fără nici o urmă de şovinism, m-am îndrăgostit de profesia aleasă, am urmat fără ezitare chemarea vârstei, am stăruit pe lângă rezerva manifestată de Muza de la facultate, înfruntând ironiile foştilor mei colegi şi prieteni, am construit o familie, am îmbătrânit visând la amintirile unui trecut trăit cu toată fiinţa mea… După un asemenea parcurs este normal să fiu, totuşi, optimist. România a risipit mult din bogăţiile ţării, dar mai are multe de arătat scepticilor şi mai ales colonialiştilor moderni. Oricât de utopic pare, eu visez o Românie neutră, fără angajamente umilitoare, fără porniri belicoase impuse de alţii, cu Prutul secat de dragostea de frate, cu libertate pe gustul nostru, de neam vechi şi mândru. Vorba versului, ,,Asta ţi-o doresc !…”
Dar tu nu m-ai întrebat doar ce îmi doresc eu pentru viitorul României, ci cum văd acest viitor. Viziunea mea privind viitorul României pleacă inerent de la prezentul umilitor pe care-l trăim. Să ai în mână ”Revoluţia de la Timişoara” şi s-o deturnezi, cât ai bate din palme, să înscenezi evenimentele de la Bucureşti, pentru a urma nu numai ambiţia personală, dar şi planurile fostei Uniuni Sovietice, cu sprijinul omului păcii Gorbaciov şi acordul Vestului Sălbatic, pus la punct la Malta, ca o ironie la adresa istoriei anului 1943, să susţii aberanta Faţă Umană a Comunismului şi a rolului unui Conducător Înţelept, şi să nu te trezeşti, Tu, Popor Român, cum poţi să vezi altfel decât în negru! Un alt preşedinte, dar tot de structură comunistă, stă un mandat şi nu mişcă un deget pentru a lămuri problema sfârtecatei Basarabii, a vecinătăţii cu Ucraina hrăpăreaţă, a problemei Insulei Şerpilor şi a zăcămintelor din Marea Neagră şi se ,,retrage” cu toate onorurile unui fost preşedinte. Nimic mai convenabil. Şi în final, pentru a rotunji acest sfert de veac, o caricatură de preşedinte, tot unealtă comunistă, susţinut în fel şi chip de întreg Vestul Lumii Democrate, împotriva tuturor principiilor democraţiei. O ţară cu o industrie distrusă de aberaţiile unui Petre Roman, transformată într-o Grămadă de Fier Vechi, cu o libertate iluzorie de gândire straşnic păzită de fosta, dar aceeaşi securitate.

Emilia Ţuţuianu:O viziune deloc optimistă, încurajatoare…

Boris David: Din păcate, mă fac să pierd speranţa într-o Românie precum cea dorită. Drumul mă obligă să întrevăd un viitor deloc roz. O colonie subjugată economic. Primele mişcări au fost, se pare, făcute. Sumbră încheiere a unui interviu acordat unei tinere minunate, patriotă, literată de anvergură, creatoarea excelentei reviste Melidonium, o mândrie a publicisticii, recunoscută unanim. Rămân onorat dragă Emilia, inegalabila mea prietenă…

Acest articol a fost publicat în Boris David, Emilia Tutuianu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.