Ion Filipciuc – Cea dintîi odă închinată poetului Mihail Eminescu

Frunzărind vechi ziare şi reviste din vremea lui Eminescu, întîmplător am dat peste un mănunchi de versuri închinate poetului – în „Secolulu”, ziar politic, judiciar şi comercial, Iassy, an II, nr. 28, 5 septembrie 1870, p. 2 – şi, întrucît nu avem ştire să se fi retipărit şi după acea dată în vreo broşură ori într-un volum omagial, reproducem textul din urmă cu aproape un veac şi jumătate:

Eminentului poet Eminescu

Pentru ce sombru de gânduri, scoţi din lira ta duioasă
Cântul trist al disperărei, minţind geniului tău;
Când accentul tău sonore şi-a ta limb-armonioasă
Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu;

Pentru ce pe fruntea-ţi dalbă unde-o rază străluceşte
Întinzi vălul alb şi rece ca un giulgiu peste-un mormânt
Şi ne spui cu glasu-ţi jalnic că o lume se sfârşeşte
Şi că alta nu începe pentru noi aşa curând?

Aste forme-s trecătoare, fiice a necesităţei:
Ea constrânge şi pe naţii şi pe om a le-mbrăca;
Timpul trece, timpul sboară, însă Zeul esistenţei
Pe a lumei oceanuri poartă vecinic slava sa!

Când un fruct apare searbăd pă o mlădiţă obosită
Sau vro floare încă jună pleacă fruntea-i vestejită,
E un verme care roade sînul lor cel delicat;

Când un popor tânăr încă, în loc fruntea să-şi ridice,
Pleacă capul ca o plântă care stă numai să pice
E că vermele-ndoinţei pieptul său l-au strămuşcat.

–––––––––
Acest verme roade tare pieptul nostru, o, poete,
Dar mai avem o speranţă, un înger mângâitor;
Acel înger e credinţa ce cu netedele-i plete
Pripigează, alinează şi mângâie pe-un popor.

Până când raza-i senină va-ncălzi inimi romane,
Până când mâna ei dulce va sdrobi feruri tirane,
Ce duşmanii României pregătesc pentru popor;

Până când crucea divină ca un semn de re-nviere
Va fi steagul nostru vesel, România nu, nu piere,
În present şi viitor!

Grigori Milidon

Cum nu avem nici un motiv să bănuim că Grigori Milidon ar fi citit pînă în acel ceas din august 1870 versurile semnate de M. Eminescu în broşura Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăsiaşti den Cernăuţi la mormîntul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul răpăusat într-a 12 / 24 Ianuariu 1866, ori în revista „Familia” de la Pesta – De-aş avea (an II, nr. 6, din 29 februarie / 19 martie 1866); O călărire-n zori (an II, nr. 14, din 15 / 27 mai 1866); Din străinătate (an II, nr. 21, din 17 / 29 iulie 1866); La Bucovina (an II, nr. 25, din 14 / 26 august1866); Speranţa (an II, nr. 29 din 11/ 23 septembrie 1866); Misterele nopţii (an II, nr. 34, din 16 / 28 octombrie 1866); Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie (an III, nr. 14, din 2 / 14 aprilie 1867); La Heliade (an III, nr. 25, din 18 / 30 iunie 1867); La o artistă (an IV, nr. 29, din 18 / 30 august 1868); Amorul unei marmure (an IV, nr. 33, din 19 / 2 octmbrie 1868); Junii corupţi (an V, nr. 4, din 31 ianuarie / 11 februarie 1869); Amicului F. I. (an V, nr. 13, din 30 martie / 11 aprilie 1869) sau din broşura La moartea principelui Ştirbey (Bucureşti, aprilie 1969) –, trebuie să presupunem că admiraţia poetului ieşan a fost stîrnită doar de cele două poezii publicate de M. Eminescu în revista „Convorbiri literare” – Venere şi Madonă (an IV, nr. 4, din 15 aprilie 1870) şi Epigonii (an IV, nr. 12 din 15 august 1870) – din Iaşi.
Oda însăilată de Grigori Milidon este importantă, înainte de toate, din perspectiva istoriei literaturii române, pentru că sesizează şi exaltă geniul poetului M. Eminescu, limba armonioasă, uimind precum „cântul unui zeu”, ceea ce rămîne o intuiţie fericită şi exactă, cu atît mai de admirat cu cît se întemeiază doar pe versurile celor două poezii publicate de Eminescu în „Convorbiri literare” (aprilie-august 1870); apoi admiratorul insinuează că scepticismul eminescian este rodul „îndoinţei” şi neîncrederii în expresia unui gînditor luminos – „pe fruntea-ţi dalbă unde-o rază străluceşte” –, întrucît îi lipseşte credinţa în divinitatea ce ocroteşte România.
Însă Eminescu îşi exprimase de la bun început neîncrederea în reuşita versurilor din Epigonii, căci în scrisoarea – „Viena în 17 / 6 / 1870 st. n.” – către Iacob Negruzzi observa cu îndreptăţire: „Poate că «Epigonii» să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a precedesorilor noştri şi lucrarea noastră trezită dar rece. Prin operele liricilor români tineri se manifestă acel aer bolnav de şi dulce, pe care germanii o numesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşa Schelitti, aşa Matilda Cugler – e oarecum conştiinţa adevărului trist şi sceptic, invins de către colorile şi formele frumoase – e ruptura între lumea bulgărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale; îndată însă ce conştiinţa vine că imaginele nu sunt decât un joc: – atuncia după părerea mea se naşte neîncrederea sceptică în propriile sale creaţiuni.
Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul generaţiunii noi, şi – cred cu drept.”

De fapt, poetul lucra harnic pe linia contestatară creionată de Titu Maiorescu, care În contra direcţiei de azi în cultura română (1868) decretase de la bun început: „Viţiul radical în toată direcţia de astăzi a culturii noastre este neadevărul; … neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pînă şi în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public.” Şi să nu uităm că Titu Maiorescu îşi publica Direcţia nouă în poezia şi proza română abia în 1872, unde avea să-l gratuleze pe tînărul M. Eminescu prin formula „poet în toată puterea cuvîntului”.
Oda lui Grigori Melidon este un prim text iconodul faţă de măiestria versificaţiei eminesciene, dar întrucîtva şi polemic împotriva scepticismului tînărului poet, viersuitorul încercînd să-l convingă pe cel „sombru de gânduri” spre a fi încrezător în viitorul poporului român, în măsura în care poporul îşi va păstra credinţa strămoşească în Dumnezeu.
Cercetătorul Florin Faifer nu îl va reţine totuşi pe Grigori Milidon în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1979, probabil din pricină că nu i-a întîlnit semnătura pe nici o carte sau broşură, în ciuda faptului că, pentru fratele George Radu Melidon, istoricul literar ieşan întocmeşte cea mai bogată fişă bio-bibliografică –prelucrată şi rezumată apoi în mai toate ulterioarele dicţionare ale literaturii române, oferind însă peste cîţiva ani, în Dicţionarul general al literaturii române, 2005, în articolul despre George Radu Melidon, două amănunte şi despre Grigore Melidon –„Un frate, Grigore, profesor la Academia din Iaşi, a scris şi el versuri.” –, fără a preciza unde şi cînd şi, mai cu seamă, fără a menţiona oda închinată lui Eminescu în august 1870.
Deocamdată, aflăm din volumul aniversar De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional, 100 de ani, 1835-1935, alcătuit de Constantin Ierbiceanu, Constantin I. Andreescu, Gh. Ungureanu, Mihail Sadoveanu, Gr. Scorpan şi Gr. T. Popa, că în această instituţie şcolară Melidon Grigore a fost profesor de română între 19 septembrie 1856-ianuarie 1865 şi de matematică între 25 ianuarie1865-2 februarie 1867.
Aşadar, Grigore Melidon este un moldovan din dulcele tîrg al Ieşilor şi în mod sigur nu îl cunoştea, în vara anului 1870, pe Eminescu; mai tîrziu îi va fi citit şi alte poezii în „Convorbiri literare” dar mai cu seamă articolele din „Curierul de Iassi”, pe cînd poetul vieţuia în fosta capitală a Moldovei, şi negreşit că, din noiembrie 1877, îi va fi urmărit cu interes încrîncenările gazetăreşti din „Timpul” de la Bucureşti. Fireşte că la apariţia poemei Luceafărul în „Convorbiri literare”, 15 august 1883, profesorul Grigore Melidon de la Academia Mihăileană din Iaşi a trăit o mare bucurie, văzîndu-şi confirmată intuiţia – „Când accentul tău sonore şi-a ta limb-armonioasă / Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu…” – pe care şi-a exprimat-o în urmă cu 13 ani în ziarul „Secolulu”.
Textul ce ne interesează – închinat lui Eminescu, din 5 septembrie 1870 –, este semnat Grigori Milidon şi înregistrat sub nr. 14397, în M. Eminescu, Opere, vol. XVII, Bibliografie, Partea I (1866-1938), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999, iar la index chiar Milidon Gregor. Dar să nădăjduim că asemenea alunecări printre vocale, de la „e” la „i”, nu ne pot împiedica să aflăm adevărul.
În orice caz, patronimul celor doi fraţi – Milidon, Melidon, Melidonu sau chiar Meledon – ar putea să parvină de la o familie de greci, armeni sau aromâni pribegiţi în ţările române din insula Meleda (în suprafaţă de vreo 100 m/p, cu doar 1623 de locuitori pe la început de secol XX), aflată spre coasta Dalmaţiei, în aproprierea oraşului Ragusa (Dubrownik, de astăzi). Părinţii celor doi fraţi – Grigore, mai mare; George născut în 13 martie 1831 şi decedat în 11 mai 1897 – vieţuiau în oraşul Roman, Gheorghe, învăţător, şi Ecaterina, odrasla unui preot, şi le-au oferit băieţilor educaţie serioasă şi oarecari resurse pentru a urma şcoli înalte în Moldova sau chiar la Paris.
Pentru că şcolerul Mihail G. Eminoviciu de la Obergimnasium din Cernăuţi a citit în mod sigur în Lepturariu rumînesc cules den scriptori rumîni…, den clasa VIII a gimnasiului de sus de Arune Pumnul, profesoriu de limba şi literătura rumînă în gimnasiul plinariu den Cernăuţi, Tom IV, partea 2, Vieanna, 1865, articolul Referinţele comerciale ale Rumînilor moldoveni cu Genovenii înăinte şi după înfiinţarea statului Moldovei. Ocuparea Ucrainei de princepele Duca, semnat Gorgiu Radul Meledon (1831–) şi precedat de o notiţă biografică (p. 275-285), nu-i de crezut că versurile din „Secolulu” l-au lăsat indiferent.
Date biografice despre Grigore Radu Melidon nu avem încă la îndemînă – bunuim că s-ar fi născut în Roman, înaintea fratelui său George, unde a urmat şi cursurile gimnaziului din oraşul natal, după care ajunge profesor la Liceul Naţional din Iaşi, predînd limba şi literatura română şi… matematicile – şi nu ştim decît că mai semnează oda La mormântul lui Ştefan cel Mare, cu următoarele versuri, în ziarul „Secolulu”, Iaşi, an IV, nr. 21, 8 iulie 1871, p. 4:

Pe-a ta piatră mormentală, erou mare şi slăvit,
Vin să depun o cunună şi se vărs lacrimă amară
Căci ca tine Mare Ştefan Domn puternic şi mărit
N-au mai fost bun de resboae şi de lupte-n a mea ţară.

Luând sabia-ntr-o mână şi crucea în ceelaltă,
În duşmani ai dat navală, în picioare i-ai călcat;
N-au fost zale, n-au fost ziduri, n-au fost ne-nvinsă poartă
Ce măciuca ta de aur se nu o fi sfărămat.

Ca un leu cu grea urgie te-ai repezit în păgâni
Şi vitejii tei cu tine alergau spre cinste mare,
Duşmanii tei fură pradă vulturilor şi la căini,
Iar tu te strălucei Doamne tocmai ca mândru soare.

Nu e loc, nu e ţărână, nu e stâncă necălcată,
Nu e codru în altă ţară unde să te fi luptat;
Luptă mare, lauri plină şi în sânge încruntată,
Unde semnul biruinţei Tu se nu-l fi înălţat.

Tu eşti cinstea omenimei şi steaoa creştinătăţei,
Mare Ştefan viteazul vremilor ce au trecut,
Pe-a ta faţă străluceşte vecinic raza frzumusăţei,
Erau tineri ai tăi duşmani, toţi sub sabie-au trecut.

Gr. R. Melidon

Ceea ce ar fi întrezărit M. Eminescu drept o prevestire a omagiului preparat de studenţii români din Viena prin întrunirea la mormîntul marelui voievod moldav. Cum fraţii Melidon au participat şi ei la Serbarea de la Putna, duminică, 15 / 27 august 1871, se prea poate să-l fi cunoscut şi pe secretarul Comitetului aranjor, Mihail Eminescu. Fratele lui Grigore, profesorul George Radu Melidon, închinase şi el versuri La coroana lui Ştefan cel Mare, în urmă cu vreo paisprezece ani, în Calendar pentru români pe anul 1857, anul al XVI, Iaşi, Tipografia Institutului Albinei, 1857, p. 121-122 (după o copie oferită cu aleasă generozitate de scriitorul Liviu Papuc), care nu vor fi scăpat lecturilor lui M. Eminescu, fie în biblioteca părinţască din Ipoteşti, fie în cea a gimnasiaştilor den Cernăuţi.

La coroana lui Ştefan cel Mare

Muza mea, ia-ţi lira-n mână, să cântăm o zi frumoasă,
A Moldovei veche slavă, al ei mândru viitor,
Azi coroana unui erou, din mormântul ei e scoasă;
Odor scump, nepieritor!

A lui Ştefan Domn ce Mare, veac de au ne revine,
Lumea-i plină de-a lui nume; saltă munţi, codri răsun,
Braţul său ştia să-nfrunte multe sumeţii vecine;
Baia, Racova ne spun.

De la plaiuri pân-la mare se-ntindea a lui domnie,
A sa spadă în rezbele, patruzeci au învârtit,
Şi românul pe-a sa ţară au putut mândru să fier,
Ne învins, neîngrozit.

Dar căzu marele Erou, ca stejarul de pe munte,
Viscoli grele şi furtune, preste noi mii au trecut,
Pe a secolilor luciu, fără barcă, fără punte,
Pierduţi poate ne-am crezut.

Insă nu… Ştefan cel Mare din cenuşa sa re-nvie,
Şi la vocea lui Moldova în picioare s-a sculat,
Azi, cu mâna pe coroană, tot românul va să ştie
C-al său drept e respectat.

Dar aşa, ştim acum bine c-avem tron, c-avem domnie,
c-acem ţară, c-avem drepturi, că am fost ceva-n trecut,
că suntem un popul vrednic, ce îşi are o solie,
Neclintit, neabătut.

Salutare, simbol sfinte unui Domn al nostru mare,
Ce reverşi raze de slavă pe pământul meu iubit.
În ist timp de multe valuri, de-ndelungă, grea cercare,
Tu eşti semnul cel dorit.

George Meledon

Acelaşi Grigore Radu Melidon propune în ziarul „Secolulu” din Iaşi (an III, nr. 24, 5 august 1871, p. 3) un interesant eseu intitulat Matematicele residă în Verbul Divin, pe care-l reproducem în întregime cu speranţa că textul a fost citit şi de tînărul M. Eminescu:
„Iisus Hristos ca Verb este începătorul şi conducătorul numerilor, pentru că în El residă tot adevărul sau, mai bine zicând, pentru că El este adevărul Domn al păcei (άρχων έίρήνης) precum îl numeşte Profetul Isaia; el guvernă universul conform legilor pe care el le a aşezat şi care sunt supuse numerilor. Prin numere el îmbrăţişează cele două estreme ale eternităţei, trecutul care n-are început şi viitorul care nu are sfârşit; în calculele sale sublime sunt fixate, înainte de secole (προ πάύτων των άίωνων), anii, zilele, clipele vieţei noastre; pe acest orologiu divin resună orele evenimentelor şi astfel se împlinesc profeţiile. Verbul divin este principiul numerilor prin care armonizează şi conduce diversele şi multiplele sale creaţiuni.
Dacă considerăm lumea materială şi văzută, care în întinderea ei imensă constituie totuşi numai o parte din a sale creaţiuni, observăm că ea este supusă unei matematici ascunse care o guvernă. Pre acest pământ unde locuim sub diversitatea şi multiplicitatea fenomenelor residă aceeaşi matematică sacră care le constrânge a împlini ordinele divine; în economia globului terestru mâna lui Dumnezeu se manifestă prin cifre, din care unele se pot ceti cu ochii noştri şi din care cele multe remân ascunsă în abisul fără fund a înţelepciunei Dumnezeieşti.
Am considerat natura fisică; să considerăm natura estetică şi morală, şi aice găsim cifre (numere). Frumuseţa fisică a unui om, floare, zidire sau orice alt obiect vom considera este o proporţie între diversele părţi din care se compune şi care, luate împreună, constitue o Armonie; astfel Idealul însuşi este supus numărului. Musica este o combinaţiune armonioasă de numere supusă formulelor matematiceşti. Binele şi reul încă au numerile lor; pentru a ne convinge de aceasta să considerăm inspiraţiunile bune sau rele care ne vin prin musică, accentele musicale sunt care le intruduc în inima noastră unde se aliază cu voinţă.
Însă ne vom convinge şi mai cu lesnire despre adevărul acestei propuneri, dacă vom observa corpul uman; el este material adică este constituit după legi fisice şi chimice, care sunt supuse cifrelor. De altă parte, videm raportul întins care subsistă între trup şi suflet, astfel sufletul, care mănţine pe corp şi care el face să vieze prin legi matematiceşti, este constrâns a opera. Videm că Dumnezeu însuşi a sădit în suflet pentru a-l subordina pe corp şi pentru a-i da inteligenţa numerilor frumosului şi prin el a binelui.
Să venim la supranatural. Atât puternicia lui Dumnezeu este incalculabilă şi el poate ca să intervertizeze ordinul fenomenelor naturale, pentru a se demonstra pe sine în ochiul oamenilor. Aice nu avem necesitate a ne întreba cum? Răspunsul este peste cum. Pentru noi cauzele şi efectele se succed prin jocul agenţilor naturei, pe care Dumnezeu le neglege în acele rari momente unde [prin] providenciala sa bunătate el face să se arate pe sine oamenilor sau prin Apostolii săi.
Gr. Melidon

Versurile din oda închinată lui Eminescu sunt curgătoare, au oarece armonie, cîteva imagini precum comparaţia gingaşă „un popor… pleacă capul ca o plântă” (abstracţie făcînd de cacofonia frecventă şi mai puţin pudică în epocă) sau repetiţia „Timpul trece, timpul sboară”, pe care o vom regăsi mai tîrziu în Glossa eminesciană: „Vremea trece, vremea vine”, iar comentatorii o revendică îndeobşte dintr-o strofă – „Zeiten fliehn und Zeiten kommen; / Formen wechseln immerdar, / Doch das Wesen bleibt beständig / Was es ist und was es war.” (Vremuri trec, vremuri vin / Formele se schimbă într-una / Dar fiinţa rămîne statornică / Ceea ce este şi ceea ce a fost.) – a poemului Nogaia de Ernst Rudolf Neubauer, fostul profesor al gimnasiaştilor din Cernăuţi din vremea şcolerului M. G. Eminoviciu.
Asonanţele din cîteva rime – geniul tău / cântul unui zeu; mormânt / curând; a le-mbrăca / slava sa – probează curajul unui adevărat creator într-o vreme în care clişeele predominau poetica românească. Personificarea „credinţa ce cu netedele-i plete / Pripigează, alinează şi mângâie pe-un popor”, unde verbul „a pripigi” încă nu-şi stabilise forma scurtă „a pripi”, încarcînd astfel sensul etimologic – din slav. pripekö – a se coace, a se pîrgui de timpuriu – cu oarece mister semantic.
Un verb mai puţin cunoscut de vorbitorii limbii române – aşezat ca un corolar în spicul unei metafore îndrăzneţe „vermele-ndoinţei pieptul său l-au strămuşcat” –, alcătuit cu prefixul extra-, precum în verbele a străluci, a străbate, a strălumina, în adjevtivele străveziu, străvechi, străluminos sau în substantivele străfund, strămoş, strănepot şi chiar strămunţi, mărturiseşte în oda lui Grigore Melidon un poet înzestrat cu har şi fior poetic.
Abia era tipărită poezia Epigonii şi, după nici o lună de zile, tînărul poet avea deja un … epigon! Şi fiindcă profesorii de astăzi nu-şi mai permit luxul să le explice şcolarilor – în cazul în care poezia lui Eminescu mai stă hotărîtă în vreo programă – etimologia cuvîntului epigoni, la plural, din grecescul epigonos – έπιγονοζ (ajuns, sosit după război, şi nicidecum descendent mai puţin ilustru sau discipol fără originalitatea maestrului), vom aminti că acest supranume colectiv l-au primit urmaşii celor şapte căpetenii (Adrastus, Polynice, Tydeus, Amphiaraus, Capaneus, Hippomedon şi Parthenopaes) care au pornit o expediţie împotriva cetăţii Thebae, de unde doar primul a scăpat cu ajutorul calului său mai iute de picior ; după zece ani Adrastus şi fiul său Aegialeus îi adună pe cei şase fii ai foştilor săi companioni ucişi la Thebae – Amphilochus, Diomedes, Euryalus, Promachus, Athenelus şi Thersander – şi aceşti epigoni, conduşi de Alemaeon, reuşesc să prade şi să distrugă din temelii cetatea îndărătnică, însă victoria va avea un preţ tragic – uciderea lui Aegialeus. Întors acasă, Adrastus va muri îndurerat de pierderea singurului său urmaş. În limba română, epigoni s-ar putea traduce mai sugestiv prin proverbul: „După război mulţi viteji s-arată…”, desferecat din capcana ironiei.
În sfîrşit, Eminescu, prin poema din „Convorbiri literare”, în 15 august 1870, este un epigon demn şi victorios al poeţilor români care-au scris o limbă „ca un fagure de miere” înaintea lui. Oda lui Grigore Radu Melidon ar trebui considerată – păstrînd proporţiile – şi ea o victorie; admiratorul a înţeles mesajul din Epigonii „eminentului poet Eminescu”, i-a lăudat măiestria artistică dar nu i-a îmbrăţişat întocmai şi scepticismul. Semn limpede că nu toţi „epigonii” din generaţia lui Eminescu se recunoşteau în scrisa proaspătului poet…
Istoria literaturii române a tras, după un veac şi mai bine, „concluzul” că Eminescu a avut destulă dreptate; din biata pricină că ceilalţi din generaţia marelui poet n-au avut îndestul talent…

© Autorul reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Acest articol a fost publicat în Ion Filipciuc și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.