Emilia Ţuţuianu: Traian Vasilcău, un ,,Sfeşnic în rugăciune!”

Vasilcău Traian, pseudonim Traianus – un sensibil poet basarabean, se dezvăluie printr-un vers copleşit de sfâşietoare sentimente. Istoria neamului prinde culoare în vers, poetul fiind preocupat de originea noastră ca popor şi aduce ofrandă limbii române, doinirea noastră de suflet. Un iubitor de pământ strămoşesc statornic crezului său.

,, Nu se putea să nu provenim dintr-un neam infinit,
izvodit din lacrima strămoşilor daco-romani şi ctitorit
în imensa columnă a lui traian.
Toate drumurile duc la Roma şi pornesc de acolo,
” noi de la Rîm ne tragem” şi voim spovada unei zodii să ne spună spre care din tării ne vrem tărîm. Aici ajunşi, vom scrie că limba noastră e doina ce doineşte în izvor şi-această glăsuire este limba unui popor ce-a izvodit din dor.
Sîntem şi scriem: limba română şi ne închipuim deodată că ea ar face parte din poporul român.”
(Inscripţie pe catedrala de aur a limbii române)

Traian Vasilcau

Traian Vasilcau

Cu multă subtilitate ne introduce filozofic spre timpul ce nu-i ajunge:

,,Secunda-mi ajunge,
Vă las vouă ora,
Din ea să refaceţi
Veacul tuturora”

Legătura cu divinitatea este una personală, fiind el însuşi de multe ori un ,,sfeşnic în rugăciune”, lăsându-se purtat de Lumină.

,, Să mă-ngâne cântecul Luminii
Cât tristeţile nu mă vor fi.
Şi-apoi să mă răsădesc în Zi
Ca un crin la marginea grădinii.
O, şi cât visai într-un cuvânt
Vieţile să-mi înhumez odată,
Nesfârşindu-mi trecerea cea toată
În privirea cerului Preasfânt…” (Sfeşnic în rugăciune)

Este ca un rug ce arde pe altarul limbii române şi nu numai. Aşa cum afirmă, este conştient că are de dus multe bătălii. Pentru poet ,,sinceritatea fiind ca sentinţă”, e durere, într-o lume globalizată când totul se poate negocia. Nu este cazul poetului, crezul geto-dac îl are dintotdeauna, emblematici fiind marii noştri voievozi. Într-un fel, versurile curg ca o avertizare pentru zilele pe care le trăim. O privire în oglindă a bătrânului dac şi a românului ce încalcă reguli esenţiale. Strigătul poetului este de jelanie, de revoltă, pentru tot răul ce s-a cuibărit nefiresc în lume.

,,Doamne,aşa de răi suntem
Că nici nu ne mai vedem,
Nici la chip şi nici la cer
Nu ne mai vedem defel,
N-avem rană de mister,–
Numai boală de stingher,
Doamne!

Doamne, – aşa de morţi suntem
Că nici nu ne căutăm..” (precuvîntare)

Poetul, prin stihurile psaltice, cuprins de acel nevăzut şi văzut, în universul său unic şi de neclintit, ştie că doar Dumnezeu îi stă alături.

,,Doamne, numa-n tine mă încred,
Oamenii sunt neadevăraţi şi mint,
Pierde-m-aş, da-n ceruri nu mă pierd,
Oamenii sunt neadevăraţi şi mint.” (Psalm îngînat)

Că Traian Vasilcău nu este un pesimist, un elegiac, o dovedesc versurile ,,Dragoste la nesfârşit”, dedicate lui Artur Silvestri, în care îşi exprimă respectul unui prezent hrănit din trecut dar purtat de un puternic sentiment de dragoste ,,ce nu cunoaşte hotare” spre viitor.
În templul cuvintelor, ,,căutând poezia printre fiecare om în parte” (N. Stănescu) poetul Traian Vasilcău evocă, plin de emoţie şi dragoste, într-o lumină albă, celestă, pe poetul basarabean Grigore Vieru ,,frumos ca un poem doinit de vânt” (Nins de Cuvinte).
Traian Vasilcău, un poet complex. Poezia sa e străfulgerată de acel Duh Sfânt ce îmbracă poeții în straie de sărbătoare. Nu întâmplător se vorbeşte de menirea profetică a poeților. Poetul a pornit într-un zbor smerit, subjugat de cuvânt, de iubire, de puterea credinței, croindu-şi drum spre veşnicie. … Traian Vasilcău, un ,,Sfeşnic în rugăciune”!

,,Cu ochii dragostei privescu-mi lumea,
Vreau visul să-mblînzesc şi nu mai pot
Decît să strig că moartea suie culmea
De după care-nvie neamul tot.” (psalmul apartenenţei la vecie)

Acest articol a fost publicat în Emilia Tutuianu, Traian Vasilcau și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.