Gheorghe A.M. Ciobanu: IRIMESCU – Un Cavaler Carpat al „Ordinului…Dalta”

Gh.A.M.CiobanuSculptorului Irimescu…

Sau, mai profund gândind, Sculptură prin Irimescu. Un binom, care s-ar putea relua, prin zicerea de „creaţie irimesciană” – şi spunând aşa, am ajuns la relaţia esenţială a fenomenului artistic: singularitatea.
Luată în sine, ca meşteşug „de peste zi”, în a ciopli materia, dăruindu-i închipuire omenească, de la „cariatidele” de pe Insula Paştelui, la prefigurările lui Modigliani, existenţa cosmică, cu a ei „materie neagră”, ajunsă a fi şi stelară, tinde, prin creativitatea fiinţei noastre, nu doar să se antropomorfizeze, ci, mai mult, să se umanizeze. Oricare sculptură este uman – duală, o bio – formă abiotică şi o spiritualitate aspirituală. O dualitate, cu geneză unică: creaţia.
Moldavul Irimescu rămâne cum c-a fost un demiurg, cu har sculptural. Muzeu-i de la Fălticeni putem a-l asemui, ca repetând şi el, în viziunea unui „azi”, acea singuratică fărâmă de uscat rătăcită în imensitatea de ocean şi purtând denumirea pascală.

Lăsând la o parte „portretele” care, prin estetica lor, redau un omenesc ce-a fost, celelalte creaţii ale sale surprind, incert, dar multivizionar, ce năzuiesc şi marmura şi bronzul, trecute, mai întâi, prin gând, apoi prin „dalta de bijutier” a Maestrului.
Văzându-le pe socluri azi, te-ntrebi, ca privitor de-acum,oare, de mâine vin din nou, să fie revăzute? Şi dacă da, am vrea să ne închipuim, fiecare în sinea sa, pe unde, oare ele, o noapte întreagă, au existat?
Sculpturi, ce par a fi, acum, din nou duale: fără mişcare, la lumina zilei, iar noaptea,balerine, tăcute mai departe. La Irimescu, astfel, atracţia universală nu e numai cădere înspre-adânc, ci şi o năzuinţă voalată de a da prea-negrului, şi aer de imponderabilitate.

Prin asta, parcă, autorul întruchipează un „portret – sinteză” al unui Univers dual, ce tinde, simultan, să zboare, dar să se şi adune. Materia, la el, nu e doar o structură, ci o rocă expandată, din care, apoi, dăltuieşte complex şi mai complexa fiinţă umană. De aceea, credem noi că Irimescu, dacă s-ar fi dăruit arhitecturii, ar fi plănuit zidiri apropiate de formula unui Gaudi, cu a lui, atât de aerată, Sagrada Familia. Iar dacă în tinereţe, s-ar fi îndrăgostit de „cheia sol”, atunci cu multă uşurinţă ar fi schimbat tăcuta daltă, cu o şi mai tăcută însufleţitoare de vibraţii pure, baghetă.
kDualitatea dinamică a creaţiei lui Irimescu se corelează cu mitul fundamental al culturii noastre – Mioriţa – în care rămânerea eroului principal „în spatele stânei” se metamorfozează, posibil, în zborul spre înaltul Lumii, unde îl aşteaptă „mândra Crăiasă”. Amintim,de asemenea, dominanta manolică a operei sale, dusă toată la un „bun sfârşit”, după care şi-a oprit vieţuirea, în preajma, plină de sacralitate, a Oprăşenilor din Fălticeni. Prin aceasta, Homo univeralis se împleteşte de minune, aproape simbiotic, cu cel „carpaticus”.
Simbolic, Maestrul fălticenean este un „clasic contemporan”. Având ca subiect „omul”, sculptura sa operează o mai mică metamorfozare asupra somaticului uman, spre deosebire de plastica bidimensională. De aici „cuminţenia” sa, aproape renascentistă, mai ales la portrete. La el, viziunea sa asupra lui „mâine” e, mai întâi, dominanta genetică,aflată în lumea unui „azi”, doar în dialogurile cu spaţiul din jur. Prin aceasta, Irimescu va sta mereu de vorbă privitorii, în toate secolele ce vor urma.
Creaţia sa, precum toate „cariatidele” din Istoria artelor, trece de decenii, oferindu-ne, astfel, nouă,celor care o privim de repetate ori, să-i dăm, de fiecare dată, semnificaţii diferite. Dar cei din veacurile viitoare, oare, cum o vor tălmăci? O polivalenţă deschisă, spre infinite înţelesuri. Să amintim, apoi, şi bogatul conţinut epic, de flexiunile unei muzici, care e-n tăcere, sau de coregrafia lipsită de baghetă a ei, cu toatele ducând la o cascadă de subziceri, toate „strigate” în tăcerea marelui Muzeu.
Irimescu nu mai e, ca om al planetei. Ca demiurg, însă, ne şopteşte încă, în tăcere. El nu a creat doar pentru generaţia lui, ci pentru o istorie continuă a frumosului artistic. Acesta e fără de „ieri” sau „mâine”, fără de „secol” sau „moment”. Sculptura, mai ales, e „setea de repaos” a devenirii lumii. Un repaus, însă, nu de Mont – Blanc sau Everest, ci o retragere voită prin om, ce a luat cu ea oceane, fără margini, de sensuri şi idei, pe care, generaţii după generaţii, vor citi şi răsciti în ele, fără a le înstrăina de creaţia – mamă.
Irimescu, un Cavaler al „Ordinului… Dalta”.
Irimescu, un muritor, nemuritor, de-acum, prezent un veac, pe Terra, apoi rămas în Artă ca demiurg etern.
Irimescu, dăltuitor în rocă şi care a zămislit nu numai doar creaţii, ci şi o viziune nouă, o alta, pe care s-o numim „Irimescianism”, ca stil, ca un model, ca fel de a fi al lui „a fi”.

Acest articol a fost publicat în Gh. A. M. Ciobanu și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.