Veronica Balaj – Precum Atlantida, pierdută

Vino, vino, ești ca şi Atlantida, ba am impresia că te-am găsit, ba dispari, dar ce mai contează , vino! își spunea Daria clocotind, în sinea ei, plimbându-se prin casă. Acceptase spontan tonul unei invocații. Îşi legăna brațele frumoase, îşi modula vocea de parcă-ar fi interpretat un rol dintr-un spectacol care urma să fie neasemuit. Îl aştepta pe Tudor cu patimă. Scânteia şi totodată se revolta. Așteptarea-i uneori mătăsoasă. De data aceasta, era o flacără.
Pe care ar fi vrut să i-o arunce în obraz, dacă s-ar fi putut. Fără milă. Pentru repetatele lui promisiuni neîmplinite. ,,Vin, vin, vin, fii liniștită!”, spunea doar ca să scape de insistenţele ei. Şi nu venea. Daria se simțea neînsemnata, dezarmată în faţa vieții. Chiar atunci, așa, ca un făcut, doar să-şi adâncească singură rana, îşi amintea remarca lui: ,,Părul tău aduce cu valurile unei ape gălbui… Picioarele însă, pot sprijini şi-o Atlantidă.”

Asta-i dădea o stare de îndărătnicie, voia să-l supună, să se apropie de el amăgitor, ca o aripă mângâietoare pe care mai apoi, s-o transforme în niște gheare. O cuprindea o pornire năvalnică, de-ar fi putut i-ar fi turnat imaginea într-una de gheaţă. Să sufle peste ea cu fierbințeala simțirii sale şi să o topească lent. Ori năvalnic , rupând bucăţi din conturul unui vis. De gheaţă…
În loc să-l apostrofeze, ori să se arate indiferentă, că adică, dumnealui n-ar conta așa de mult, ceva din interiorul ei o determina să se agaţe şi mai mult de ființa bărbatului. Uneori îşi dorea să nu fi fost în calendarul vieții sale seara când au sărbătorit ziua unui coleg de serviciu, ea fiind una dintre puţinele fete participante… O năpădise atunci, ca un abur înţepător, incitant, o bucurie ciudată. Era pentru prima oară între mai mulți bărbaţi siguri pe ei, puși pe cuceriri. Nu-şi lăsaseră în vreun cuier uniformele militare. Asta le sporea oarecum prestanța. Se arătau vânjoși, dezinvolți, gata să iasă învingători din orice situație… Iubirea, evident era pentru ei terenul unor exerciții de luptă. Unde trebuiau să câștige un trofeu. O medalie. Cu amprentă feminină. Orice de acest fel, numai câștigătorii momentului să fie. Daria însă avea atitudinea unei păsări buimăcita de căderea dintr-un zbor solitar. Scurt. Cât o pildă.
După toate aparenţele nu se arată a fi marcată, să șocheze prin ceva anume. Poate daca nu şi-ar fi strâns părul ar fi existat vreun motiv să atragă atenția. Venise fără intenția de-a se distra, presupunea că va face doar act de prezenţă, ea, noua lor colegă, de la serviciul personal (deşi terminase psihologia). Nu-şi dădea silința să fie o țintă prea interesantă. Dar lucrurile în realitate se conturau altfel decât îşi închipuise.
Înțelesese imediat. Așa cum se întâmpla adesea, intuiția de-o clipă a trecut-o cu vederea. O complexau celelalte participante la bairam. Tinere care purtau de asemeni uniformă. Arogante, cu aer de comandor încrezătoare, nefeminine, țanțoșe, roșcate, tenebros de brunete, gata de atac de nu le-ar fi fost ceva pe plac.
Nimeni n-o baga în seamă pe insignifianta venită acolo ca din întâmplare. Ignorând-o, i se sugeră că nu e cazul să încerce a fi o concurentă la inima vreunui arătos muscululos care-şi purta cu emfază gradele pe umăr, fie şi cele de tablagiu. Alesese din prima clipă să se izoleze. Poate ar fi făcut un studiu psihologic de comportament dacă, dacă Tudor, parcă anume voind să sfideze atitudinea celorlalte fete, n-ar fi invitat-o la masa unde era doar el şi vreo trei prieteni. Se asemui în sinea ei cu o mică flăcăruie albastră. Abia vizibilă . De s-ar fi retras la timp… O mai sufoca încă, mai percepe încă, aerul acelei seri.
Acum, îl compara cu rânjetul unei pisici sălbatice.
O cameră de club militar cu miros greoi îmbibat în podelele lustruite cu motorină. Bere, țuică, voci nereţinute, aruncate, răsfrânte în aer… Cam așa se contura ieșirea sa în lume cum s-ar spune. În facultate își folosise timpul doar pentru a învăţa, să nu piardă bursa. Care nu acoperea ci, dimpotrivă, accentua stigmatul de fată fără mamă, cu un tată însurat a treia oară, crescută de bunici, o ființă fără un statut familial de admirat. De la moartea bunicului orizontul cotidian o încercuia. Își făcuse loc în sufletul ei o năvălnicie.
Când mohorâtă şi umedă, când strălucea ca gheaţa. Nu era deslușit de ce anume se neliniștea. I se arata ca o umbră primejdioasă. O umbră în creștere… S-ar fi putut umfla tăindu-i respirația. În seara aceea însă, valul sufocant se topise pe neaşteptate. De la primul dans cu Tudor. Se unduia în ritmul muzicii, înrobită de bucurie. Cineva o putea iubi. Afară, noapte, în sufletul ei, numai senin. Simțea în sine o alta fiinţă. Acceptă ideea că miracole se pot petrece aievea. Devenise lascivă, deși în general era aspră, neîncrezătoare, aparent opacă. Greu de înţeles. Acum râdea seducător , nici urmă de stinghereala pe care o afișase la început.
Feminitatea din ea (speriată de umbra singurătății poate), a cedat privirilor lui de culoarea nucilor verzi. Ca niște ape ademenitoare… Tandre, de necomparat cu altele întâlnite până atunci. În noaptea aceea, Daria şi-a hotărât un alt drum fără să gândească prea mult. O alunecare în sublim i se părea fascinantă şi nimic n-o putea opri. Devenise radioasă, hipnotizată, triumfătoare. Chiar purta cu frivolitate coronița mândriei. Privea învingătoare pe celelalte fete. Nu puteau fi în locul ei. Avea un partener impozant nu doar prin statură, ci şi prin priviri. Cucerea prin nonșalanţă, prin marea lui considerație de sine, cine știe.. Firea ei, pe care credea c-o are dăruită de la natură şi pe care nici nu se gândea să şi-o schimbe vreodată, o arătase lumii până atunci, ca pe o tânără precaută, pironită în niște percepte morale. Atentă parcă să nu atragă atenția, să nu sclipească prin nimic.
De data aceasta însă, o săgetase patima. Şi o transformase total. Cât noroc iți trebuie să poţi fi pătimașă când nici nu te aștepți?
Dacă te ciupește tristețea, sigur arați dezgustată, fumurie, bănuitoare, aburoasă în vorbe. Seara părea un cal nărăvaş rotindu-se în preajma ei. Exuberantă, îl provoca. Dintr-o mișcare abilă, îşi lăsa libere pletele-i negre ca fâşii de noapte încolăcite printre clipele tinere. Daria ramase cu Tudor întreaga noapte. Fără să ezite.
Sărise orbește un prag. Dincolo de aceasta credea că va avea parte doar de un rotund timp fără furtuni în mijlocul căruia, el şi ea…. Se întâmplase până la un punct să fie aproape de vis. Timpul se arăta a fi un inel. În rotundul său, ea şi Tudor puteau dansa cadenţat. Sau puteau ţopăi bucuroşi. Pe crestele fiecărei zile. O nuntă grăbită, părea primul pas triumfator. Fără mulţi invitaţi. Revăzu în minte… Încropită mai mult din obligaţia că se anunţa un copil… Rotundul timpului dorit se adâncea periculos. Imprevizibil. Plecările lui, revenirile foarte rare, aduceau nori în mișcări deznădăjduite. Peste ea, o Atlantidă în derivă. Unde, cu buna știință, sfidător, el sădea din ce în ce mai multe vijelii. Pustiuri. Peșteri prin care ea trebuia sa hălăduiască doar, doar va ieși la alt liman.
În aşteptarea de acum, încap tunete şi fulgere. Ah, de-ar veni! S-ar schimba acestea în valuri molcome, magnetizante, iertătoare. Ca şi alte daţi. Apoi, din nou o purta cu vorba… cu vorba. Ceasul o atenționa că-i ora miezului de noapte. Ca la un ordin, începu să strângă farfuriile cu gesturi precipitate. Zgomotul uneia sparte o irită. Avea rezonanţa unui glas sfidător. Izbucni intr-un hohot de plâns încât, lacrimile abureau oglinda.
Își adună parul. O să-l taie. Să fie slută. Nici măcar podoaba de care-i mândră să n-o mai facă să se creadă plăcută. Gata cu visele şi nălucirile!
De data aceasta nu va mai răbda. Își face aliată pe mica ființă necunoscută încă, din pântecul ei. Copilul, asta era cheia.! Îl va părăsi pe Tudor şi nu-l va lăsa nici să-i poarte numele. Va fi doar al ei. Simte accente sălbatice. Nu e curajoasă neapărat dar se lăsa cuprinsă de mrejele unei stări de lupta. E un combatant zănatec.
Fără să aibă un dușman, un provocator în faţa sa. Tudor este puternic prin absenţă. Cum să deslușească îndărătnicia tăcerii lui?
Tactica folosita de el, o scoate şi mai mult din sărite. O transforma într-un protestatar suferind. Lipsit de precauție. De sfială. E un război în care se atacă pe sine crezând că va potoli învolburarea care vine din afară. Se avânta în hotărârea de-a pleca definitiv din viața lui Tudor. E trufaşă. Zeflemitoare, puternică .
Îşi scoate verigheta. Prin golul rotund pot încăpea vijelii. Se simte atacată. Căută soluții de parcă ar fi încolțită pe un câmp deschis.
Nu se vrea pradă mâhnirii. Așteptările frânte, reînnodate n-au cum s-o doboare. Nu vrea asta. Știa c-o acceptase lângă el când i-a spus că va veni un copil, mai mult din teamă că va fi sancționat şi mutat în cine știe ce unitate, ca pedeapsă c-ar fi încălcat normele moralei socialiste. Se îndârji. Era războiul ei. Atât. Al ei. După ce o vreme exersase iertarea. Un simţământ apos. Rătăcind indecis prin sinele ei. Se amăgise c-ar fi o soluție să-şi vadă bărbatul după voia lui. Doar din când în când. Îmbufnat, ca unul prins în plasă pe neașteptate, o privea în tăcere. Venea în fugă. Mai degrabă s-şi ia câte ceva din propria lui garsonieră, primită de la unitatea militară unde lucra, decât s-o întâlnească pe ea. Umilința de fi fost acceptată doar de gura lumii, îşi scosese colții chiar dacă o vreme o zăvorâse. Ca pe-o căţea rea de gură.
,,Cum ies dintr-o situație ca asta? O tolerată, asta sunt. O tolerată. Mi-e rușine. Rușinea-i o haină cu atâtea găuri de parca-ai umbla gol. Ca şi când ai fi săvârşit vreo ticăloșie în văzul tuturor.. In câte feluri ţi se poate deschide o ușă? Cu precauție şi spaimă. Ca unui nelegiuit. Cu dragoste, eh, asta-i mai rar.. Cu reproş, cu fală, cu bucurie, cu vanitate”..
Întrebător, energic, respingător. Scârţâitul unei uși poate fi senzual…Ori insinuant, nelămurit, dătător de speranțe. Sau, strident, prefăcut ca un miorlâit.
Trudnic, asemeni unui scâncet…
,,Mie, cum şi în câte feluri din toate acestea mi s-a deschis ușa ? Cu drag în nici un caz.”.
Dac-ar intra acum, oare din nou ea, fără perfidie, ar deveni tandră ca altă dată ? Zâmbitoare, drăgăstoasă? Sprinţară fără șiretenie?.
Din femeia ursuză, plânsă, cu obrazul palid cum e acum, s-ar transforma din nou vioaie, învăpăiată, iubitoare ?.
Nici urmă n-ar mai fi oare din ființa cătrănita şi ursuză? Nu-i sigură.
Croșetează cuvinte de răzbunare.
Printre ele, o urmă de regret ca așteptarea-i o slinoasă amăgire.
La braț cu sulemenitele clipe prefăcute.
Mâloase crengi de salcie pletoasă. Nu mângâietoare.
Nu învăluitoare. Mlădioase, sfielnice, nicidecum.
Nu s-ar fi mirat însă nici ea dacă, din pricina unei priviri a celui mult așteptat acestea toate ar fi luat forma unor gheare sfâșietoare.
Asta numai în cazul când s-ar fi dovedit c-a mai mințit-o odată. Încă odată.
S-ar fi adăugat la nenumăratele stări noroioase, revanșarde, tiranice, pe care, doamne ajută, le depășise. Sigur le sărise ca pe niște obstacole. Doar, iată, ajunsese până aici… Acum însă, era atât de înfiorată, agitată… Dacă, prin absurd, ar veni acum, în plină noapte şi ea l-ar îmbrățișa drăgăstoasa iar el şi-ar șterge buzele de sărutul ei, l-ar blagoslovi cu râsul otrăvitor al disprețului. Şi-al părăsirii.
L-ar mai săruta odată ca o meduză..
Lăsându-i senzația de moluscă grețoasă.
Se întinse pe pat istovită ca după o grea confruntare.
Se vedea cocoțată pe un punct, negru şi ăla ca din pământ sfărâmicios de unde se putea prăbuși cât ai clipi.
Înconjurată de drumuri fără ieșire.
Fără de voie i se derulează în minte diferite scene. Anapoda, grăbite, fragmentate. Julite ca pielea chinuită pe un urcuş zgrunțuros .
Toata vânzoleala din mintea sa este în jurul figurii lui. Tudor, singurul bărbat din viața ei.
,,Daria, să nu te smintești, draga“, se sfătuiește singură.
Se mai uită la ceas, mai schimbă locul ceștilor de cafea rămase doar ele pe masă.
Se revede, înotând prin zăpadă spre garsoniera lui, târând o valiză jerpelită. Are de traversat un câmp fără cărare. Doar albul nămeților e în jur. Doar înserarea cazând încet, încet. O cortină rece peste răsuflarea ei.
Cizmele grosolane lăsau mici adâncituri în zăpadă.
Umplute rapid cu întuneric..
Un pas, încă unul. Trebuia s-ajungă la blocul unde îşi are locuința şi în acest moment
Se înarmase cu răbdare.
Despica albul nămeților!. Oh, ce frumos !.. îşi spunea.
Se ostenea s-o alinte o căldură pătimaşă peste trup.
Umbra ei se subțiază într-atât, încât se întâlneşte cu umbra lui înainte ca chipul să li se distingă.
El e mai aproape, tot mai aproape.
Daria-i o flacără. Poate cineva să spună că fericirea nu-i făcuta şi din jar?
,,Sunt aici, comoara mea, soarele meu”, rostise victorioasă.
Nu apucă să termine fraza. Tudor înșfăcase valiza şi o lovise peste genunchi:
,,Ce prostii îndrugi! Ce soare, nu vezi ca-i noapte? Cu vorbe de-astea meșteșugite vrei să mă îmbrobodești? Să știi că nu te iert. De ce m-ai mințit că taică-tu o să ne ajute? O să trăim în sărăcie. Din cauza ta. Mai vine şi plodul .. . Când nu era cazul… ”
Vorbele lui se rostogoliră ca un buzdugan.
Peste auzul ei, peste înserare. Daria alunecă şi căzu.
Zăpada se dovedi şi ea agresivă.
Câmpul e de un alb rece. Convulsiv. Devorator.
Daria e singurul soldat pe câmpul cu valuri insultătoare.
Cine-a spus că albul e liniștitor?
Daria nu-i decât un soldat singur pe un câmp acoperit de-o zăpadă crudă.
Nu spune nimic, nu are forța să găsească explicații. Ar vrea sa rămână pe loc.
Albul acesta-i mantia perfectă pentru însingurare.
Tudor, o indemnă să se miște. ,,Hai, odată, că eşti vânjoasă!”
Îl ascultă. Păşeşte ca un învins. De unde să fi avut puterea ofensivei? Iubirea pentru el era nărăvaşă. I se opunea.
În mod straniu, o rază dintr-o stea se frânse fix chiar de verigheta ei.
Oare pentru că verighetele nu fuseseră puse de un preot pe degetele lor?.
Daria le cumpărase din banii săi şi după oficierea la starea civilă le fixară ca pe un accesoriu. De mare fală pentru ea. Căsătoria lor venise ca un val nestăvilit.
,,Mai sunt încă grațioasă, încă am văpaie în ochi, încă nu sunt ofilită, ștearsă, scofâlcită, stafidită. Mai pot lupta. Şi dacă plâng şi dacă mi se zbat în suflet peștii dintr-un întreg ocean. Şi dacă el pare plecat în steaua cea mai misterioasă, nu însemnă că încă mai am forța să lupt?. “
Se hotărâse. Primul vad al despărțirii va fi cel mai greu..
Timpul va trece fierbinte prin golul rotund al verighetei scoase de pe deget.
Cu ciudă şi durere de parcă şi-ar fi smuls şi carnea odată cu obiectul. O va vinde.
Nici un cântec nu rezistă într-un gol. Nici o femeie lovită de dragoste, nu-şi poate așeza sufletul într-un gol.
Cu atât mai mult dacă e să fie acră, urâtă, lovită, rănită, în nici un caz nu-şi poate aşeza sufletul într-un gol.
Precum golul unei verighete.
Bijuteria de unde-a cumpărat ea verighetele avea vitrinele ceţoase. Vineții. Ca niște cearcăne după o noapte de zbucium..
,,- Doriți să va faceți niște cercei sau… vă pot da la schimb un lănțișor. Cam subțire la gramajul ăsta. Daca mai puneți ceva, puteți cumpăra altul mai gros…”
,,- Nu, nu-i nevoie… Prefer banii”, spuse Daria în grabă, altfel, cine știe, s-ar fi putut răzgândi.
Luă suma şi se miră cât de mică greutate poate avea un vis transformat din aur în renunțare.
Cumpără de la un colt al străzii în pantă, un covrig.
Prin golul acestuia văzu rostogolindu-se în alte goluri concentrice diverse imagini printre care şi figura lui Tudor.
Ca un puzzle incomplet.

Acest articol a fost publicat în Veronica Balaj și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.