Ontifonismul sau dragostea fãrã rest

La începutul anilor 80 ai secolului trecut, Ştefan Niculescu îmi atrăgea atenţia asupra unui autentic discipol al meşterului Manole, care şi-a zidit, n-o să vă vină să credeţi, existenţa într-o scriere, blocând suveran orice insinuare a vanităţii, orgoliului şi meschinăriei. Alexandru Bogza, căci despre el este vorba, trudise întrega lui viaţă la o singură carte. O carte ce-l supusese la o asceză intelectuală unică în peisajul spiritualităţii româneşti, căci cartea lui Alexandru Bogza este o construcţie teoretică întemeiată pe reflecţia profundă asupra criticismului filosofic de sorginte kantiană, ce motivează o soluţie inedită de abolire a crizei fizicii contemporane, precum şi o ofertă surprinzătoare de instituire a unor baze muzicale ale metafizicii de la sfârşit de secol 20.
Mereu frapant, şi totuşi supus secvenţării, destinul mi-a prilejuit, iată, după aproape un sfert de veac, întâlnirea cu un alt fel de incitant cavaler al spiritului speculativ: profesorul Gheorghe A.M.Ciobanu, cel care aidoma lui Alexandru Bogza, păşeşte pe calea regală a cercetării sistematice, fie că îmbrăţişează o viziune dogmatică, fie că arondează o perspectivă impregnată de scepticism. O cale luminată intens atât de abordări ştiinţifice, cât şi de modalităţi intuitive capabile să împlinească exigenţa sistematică a justificării unui univers sonor deplin, exhaustiv. Poate de aceea când vine vorba de ceea ce, cu o formulă reuşită, Heidegger numea „experienţa gândirii”, admiraţia lui Gherorghe A.M.Ciobanu pentru lumea sunetelor îmbracă uneori forme severe, poate chiar excentrice. De fapt, dacă vrei cu adevărat să „simţi” muzica, trebuie să o iubeşti fără rest, fără temperare. Or, tocmai această dragoste pătimaşă pentru arta sunetelor stă la originea Ontifonismului, concept mărturisitor al congruenţei, muzicii cu universul fiinţei, şi care în viziunea autorului „vine să se alăture la multitudinea de opţiuni şi preferinţe ale sensibilităţii umane şi să fie cât mai deschis la avalanşa de înnoiri a viitorului”. Gheorghe A.M.Ciobanu instituie în lucrarea sa un raport ireductibil între filosofie şi muzică, acela dintre conţinutul cu formă (filosofia) şi conţinutul pur (muzica), ambele exprimându-se prin cantitate, calitate, relaţie şi modalitate, categorii fundamentale ale raţiunii pure (într-o accepţie kantiană), complinite de un tâlc ontologic, dat în administrare intuiţiei muzicale. Survolat de la mare altitudine, Ontifonismul, în funcţie de finalităţile sale, se înfăţişează ca o viguroasă pledoarie pentru virtuţile explicative şi comprehensive ale muzicii. Ca şi Alexandru Bogza, Gheorghe A.M.Ciobanu negociază consecinţele în ordine gnoseologică ale ideii de cosmos vibratoriu, iar cititorul interesat de spectacolul speculaţiei rafinate, sublimate, va datora, cu siguranţă pietate unei reflecţii transformată cu eleganţă şi acuitate în sistem. Un sistem care surprinde, iată, „expansiunea” şi „retracţiunea” universului (fie el fizic sau sonor), prin intermediul a 295 de entităţi modale structurate în trei mulţimi polarizate de sensul ascendent ori descendent al devenirii de tip ontic, precum şi de starea de echilibru („loc geometric ontic”) spre care organizările spaţiale tind să acosteze. Iar dacă simetria tetracordică din arhitectura celor 295 de scări octaviante ne poartă cu gândul la modurile antice greceşti şi heptatonismul diatonic sau cromatic ne aminteşte de Dodecachordon-ul lui Glareanus, atunci tertipul algoritmic şi parola aritmetică se plasează, nu fără semnificative corecţii în siajul alcătuirilor din Cartea modurilor a lui Anatol Vieru ori din Moduri şi proporţii de Wilhelm G.Berger. cu o deosebire: ontifonismul transcede modelul şi ordinea logică şi matematică, lăsând în urmă concretul de tip pur raţional prin convocarea exerciţiului ingenuu al sensibilităţii ce, pe de o parte edulcorează perspectiva implacabilă, acerbă pitagoreică, iar pe de altă parte accesibilizează ameţitoarea întâlnire cu sui generis-ul unor previziuni, evitând cimentarea unei stranii proiecţii a vitorului. Un viitor care „pentru a surprinde şi cosmicul de dincolo, cu alăturarea lui de insule de infinit şi cu neutralitatea sa stelară (…) pare că trebuie a apela la atributul de nemărginire al modurilor, a cărei multitudine repetă, parcă, galaxiile cerului”. În fond, ontifonismul reprezintă eboşa unei metafizici a clasificărilor hors temps (în terminologia lui Xenakis) cu posibile implicaţii în re-configurarea morfologiei şi sintaxiei muzicale. Autorul resimte chiar necesitatea unor forje ori polisări terminologice (modalaţie, preofonie, reofonie, arcofonie etc.) capabile să creeze grele consecinţe în câmpul epistemologiei şi hermeneuticii artei sunetelor. Dar, fără îndoială, cartea profesorului Gheorghe A.M.Ciobanu (prima dintr-un original şi vizionar triptic) nu ar fi putut păşi dintr-o fază virtuală într-una actuală în absenţa unei tulburătoare iubiri. O dragoste nesfârşită pentru muzică, prin care autorul pare a fi simţit că a cedat, cu voia lui, ceea ce îi era destinat doar sieşi. O dragoste născută poate din nevoia de a ieşi din el însuşi. Ori din frenezia de a se transforma funciar în obiectul iubit, de a se înfrumuseţa unul pe altul într-un act care devine un fapt artistic, şi care scormoneşte nu ştiu ce sursă a infinitului propriu. O dragoste fatală, fără de care Ontifonismul n-ar mai fi fost o carte atât de convingătoare şi de seducătoare. Sau n-ar mai fi fost deloc…

Liviu DĂNCEANU
Gheorghe A.M.Ciobanu: Mileniul trei în cheia sol, Ontifonismul, vol.I.-Constelaţii (Colecția Harpha, Editura Muşatinia 2006)
*(articol revista Ateneu, noiembrie-decembrie 2005)

Acest articol a fost publicat în Gh. A. M. Ciobanu, Liviu Danceanu și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.