Max Blecher, scriitorul romaşcan care a trăit doar 29 de ani

,,Dacă aş vrea să definesc în ce lume scriu aceste rânduri mi-ar fi imposibil”
Unul din scriitorii din literatura română care au trăit o viaţă foarte scurtă, doar 29 de ani, şi care a avut parte de un destin tragic, este romaşcanul Max Blecher, considerat de critica literară între primii scriitori europeni de factură existenţialistă. S-a născut pe 8 septembrie 1909, la Botoşani – autorul fişei sale din “Dicţionarul general al literaturii române” editat de Academie, Constantin Teodorovici, îi fixează data de naştere 30 septembrie 1909, deşi toate dicţionarele literare nu îl urmează – şi a făcut parte dintr-o familie evreiască înstărită, dar el a copilărit la Roman, unde tatăl său avea pe strada Ştefan cel Mare nr. 151-153 un magazin de porţelanuri, în care îşi desfăcea produsele unei mici fabrici de ceramică de la marginea oraşului. Lazăr Blecher era membru în Comisiunea pentru fixarea cotizaţiilor benevole destinate construcţiei localurilor de şcoli din oraşul şi judeţul Roman. Urmează cursurile primare şi liceale la Roman. După susţinerea bacalaureatului, pleacă la Paris, cu gândul de a se înscrie la Sorbona, la medicină. Se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, o boală gravă, pe atunci incurabilă, fiind internat timp de 10 ani în clinici şi sanatorii din străinătate.

În anul 1930 publică schiţe şi aforisme în revista lui Tudor Arghezi – “Bilete de papagal” şi în “Adevărul literar şi artistic”. O primă şi ultimă plachetă de versuri, intitulată “Corp transparent” (1934) îi apare cu ajutorul prietenului său Geo Bogza, versurile fiind uneori suprarealiste, dar mai adesea destul de convenţionale ca tehnică. Geo Bogza l-a ajutat, de altfel, să-şi tipărească şi cele trei romane şi tot cu el avea să poarte o corespondenţă asiduă. Romanul de debut, “Întâmplări din irealitatea imediată” este o evadare din viaţa de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, ţintuit la pat de cumplita boală, este un roman al devenirii, al trecerii de la copilărie la adolescenţă.
Cel de-al doilea roman, “Inimi cicatrizate”, apare în anul 1937. Este un roman scris la persoana a treia, de data asta despre viaţa din sanatoriul de la Berck sur Mer. Ultimul său volum, tipărit postum de amicul său Saşa Pană, “Vizuina luminată”, este tot un jurnal de sanatoriu. Deşi a fost de multe ori descris drept „un Kafka român”, faţă de acest alt mare suferind evreu, ceh, Blecher a trăit îngrozitoarea boală care l-a ţintuit multă vreme pe patul de suferinţă. Astfel, scrisul său nu este parabolic şi profetic, ci se concentrează spre propria interioritate, spre senzaţii, amintiri, oniric şi viziuni, practicând o necruţătoare autoscopie. Operele sale sunt în foarte mare măsură autobiografice. Este singurul scriitor romaşcan care descrie în amănunt oraşul natal (parcul oraşului, cinematograful, bâlciul anual, malul Moldovei).
Este un autor tradus în 5 limbi: engleză, franceză, germană, spaniolă, cehă fapt care îi asigură în scurt timp o notorietate internaţională. Face parte din elita scriitorilor romaşcani alături de Cezar Petrescu, Otilia Cazimir, Garabet Ibrăileanu. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc un debut mai revelator – scria criticul şi istoricul literar Pompiliu Constantinescu, iar dramaturgul Eugen Ionescu spunea despre primul său roman că este o capodoperă. Suferinţa lui a fost lungă şi cumplită: este internat şi pus în ghips la sanatoriul din Berck, de pe ţărmul francez al Canalului Mânecii, iar timp de un deceniu, până la sfârşitul vieţii, îşi va purta teribila suferinţă prin diverse sanatorii din Franţa, Elveţia şi România. „De la vârsta de 19 ani, începe tragedia vieţii de infirm a lui M. Blecher, care îşi trăieşte restul zilelor, până la sfârşitul prematur, imobilizat pe spate, mai mult prin sanatorii maritime de tuberculoză osoasă, de la Berck la Tekirghiol”, scrie Dinu Pillat.

În primăvara lui 1935, părinţii îl instalează într-o casă de la marginea Romanului (strada Costache Morţun nr. 4). Aici, decis să pună capăt lungii lui pribegii prin sanatorii şi să aştepte acolo moartea, Blecher scrie mereu, până în ultima clipă, în aceeaşi poziţie în care dormea şi în care mânca, cu caietul sprijinit de o scândură, pe care o avea potrivită pe genunchii îndoiţi prin anchilozare. Sfârşitul avea să vină, în această casă din Roman, la 31 mai 1938, când nici nu împlinise 29 de ani. “Este cred acelaşi lucru a trăi sau a visa o întâmplare, şi viaţa reală, cea de toate zilele, este tot atât de halucinantă şi stranie ca aceea a somnului. Dacă aş vrea de pildă să definesc în ce lume scriu aceste rânduri mi-ar fi imposibil” – nota autorul în una din scrierile sale.
Opera lui M. Blecher a beneficiat, în timp, de interpretări revelatoare, şi aici se cuvine a aminti doar cele semnate de Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir sau Radu G. Ţeposu – dar, în ciuda acestui fapt şi în ciuda unei creşteri de cotă de piaţă tot mai vizibilă din anii ’80 încoace, autorul “Întâmplărilor în irealitatea imediată” îşi găseşte cu o surprinzătoare întârziere monograful. Încercări au mai fost, după 2000, însă nu tocmai notabile. Un tânăr critic literar ieşean (născut la Roman, publicat de noi acum vreo 15 de ani cu poezie în ziarul “Ceahlăul”), Doris Mironescu, universitar, realizează în 2013 o monografie a lui Max Blecher, o teză de doctorat îmbunătăţită şi adăugită în mai mulţi ani, traseul biografic al lui Blecher, despre care istoria literară nu consemnează prea multe detalii, este reconstituit de autorul volumului de faţă cu un talent aproape detectivistic, umplând golurile de informaţie prin deducţie şi prin interpretarea puţinelor date disponibile. Deşi practic a trăit doar o jumătate de viaţă (29 de ani), cel care a scris doar 3 romane şi o carte de versuri, Max Blecher, este un autor cu o postumitate îndelungată. O reeditare a celor patru volume ale sale ar fi binevenită.

Nicolae Sava – ziarul Ceahlaul

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în cultura romascana, Max Blecher și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.