Matei Udrea – „Ocărâtoarea mită“ în istoria românilor

Românii târâie de veacuri după ei tinicheaua obiceiurilor necinstite. Explicaţiile acestor apucături – şocante pentru occidentali, îndrăgite de băştinaşi, generatoare de sărăcie şi nedreptate – trebuie căutate adânc în trecut, până la începuturile ţărilor române.mita la romani
„Nicio descriere nu se poate apropia de adevăr când este vorba să-i înfăţişeze pe slujbaşii din Ţara Românească. Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia – acesta este cuvântul potrivit – îndurerează şi umple omenirea de silă.“ Acesta este portretul funcţionarilor din ţările române făcut la începutul secolului al XIX-lea de Louis Langeron, nobil francez angajat ca ofiţer în armata ţarului pe parcursul războiului ruso-turc dintre 1806 şi 1812. De atunci au trecut 200 de ani, dar felul în care se comportă destui dintre administratorii statului român, de la clasa politică şi până la simpli funcţionari, poate da impresia că Langeron a trecut ieri prin România.
mitaCorupţia, „nemăsurata imoralitate“ manifestate de o parte însemnată a locuitorilor de pe aceste meleaguri, consemnate şi în toate statisticile (care situează invariabil România în topul celor mai corupte ţări din Europa), pare fără leac. Deşi accentuat în comunism şi exploziv după Revoluţie, acest defect nu este, de fapt, caracteristic ultimilor ani, iar izvoarele istorice arată că rădăcinile corupţiei sunt mult mai adânci şi merg în adâncul trecutului vreme de secole.
Vă propunem un drum către originile flagelului care paralizează România, dar şi explicaţii găsite, acum şi în alte epoci, de specialişti, de români şi străini, privitoare la „civilizaţia corupţiei“ aici. În memoriile sale, contele francez Louis Langeron descoperea, acum 200 de ani, o explicaţie a mentalităţii locuitorilor de pe aceste meleaguri: „Mai înrâuriţi de către grecii din Fanar, căci un mare număr se află stabiliţi la Bucureşti, mulţi boieri din Ţara Românească au josnicia acestora, lăcomia lor, cruzimea lor şi, totodată, credinţa pe care o au ei faţă de turci“. Mărturia e importantă pentru că vine din partea unui străin care n-avea în comun cu românii decât faptul că ajunsese aici ca ofiţer al unei armate de ocupaţie (cea rusească).
Jurnalul contelui, citat de Neagu Djuvara în „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“, e cutremurător. Langeron era complet bulversat de această lume pe care n-o înţelegea, aşa cum occidentalii nu reuşesc s-o înţeleagă nici acum.
„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia – căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri (n.r. – fanariotă) este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea; atunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost-gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara Românească“, explica Langeron.
După cum se poate constata, într-o formă sau alta, sistemul s-a perpetuat până azi.
Perplexitatea francezului nu diferea cu nimic de stupefacţia care-i încearcă acum pe vestici când iau contact cu aparatul birocratic al României, dar şi cu clasa politică (la vremea respectivă, alcătuită din boieri autohtoni şi venetici mai ales greci).
Caracterizarea făcută de Langeron arată, deopotrivă, de unde a pornit România şi, în acelaşi timp, rădăcina multora dintre obiceiurile care mai pot fi întâlnite uneori şi azi în administraţia de stat: „Prăzile, furturile, cruzimea slujbaşilor munteni nu sunt o taină pentru nimeni şi nici măcar ei nu caută să le acopere în vreun fel. Cumpărarea proceselor, confiscarea grânelor nu sunt decât mijloace oarecare, folosite mereu, dar de mică însemnătate. Există altele, mult mai bune, care nu sunt niciodată uitate“.
Preţul funcţiilor depinde de cât se poate fura
Cum mergeau lucrurile la 1800? Ca şi acum. Unitatea administrativă era judeţul. Fiecare judeţ avea un şef atotputernic, atunci numit oficial „ispravnic“ (acum, ironic, „baron“). În funcţie se ajungea prin corupţie (mită, nepotism, trafic de influenţă), iar apoi micii satrapi înstăpâniţi acolo îşi organizau propria structură prin care furau resursele zonei pe care o controlau. Plângerile aveau şanse minime de izbândă.
Aşadar, Langeron despre Muntenia la 1812: „Ţara este împărţită în judeţe, fiecare judeţ fiind cârmuit de un administrator, numit, ca şi în Rusia, ispravnic. Aceste dregătorii au preţuri, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii aceştia sunt adevăraţi despoţi în jurisdicţiile lor şi nu se tem că li se va cere socoteală, căci aceasta nu se întâmplă niciodată, sau că vor fi pedepsiţi, căci nici aceasta nu se întâmplă, deoarece superiorii pot fi cumpăraţi“. Asemănarea cu modul în care actualii „baroni“ (nu) dau socoteală pentru ilegalităţile comise e grăitoare. explica francezul mecanismul prin care guvernul fura cot la cot cu „baronii“ timpului. „Iau, fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran, grânele, vitele, banii. Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare: ispravnicul o face de două ori, de patru, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul se încumetă să se opună sau să se plângă de aceste jecmăneli, este întemniţat, ruinat, bătut şi schingiuit în aşa fel încât, adesea, moare în chinuri sau, când călăii sunt şi mai cruzi, omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii. (…) Cel mai neînsemnat loc de ispravnic aduce 7-8.000 de ducaţi pe an“,
Iată cum descria Langeron şi „Ministerul de Interne“ care trebuia să asigure ordinea şi dreptatea în ţară: „Şeful poliţiei din Bucureşti se numeşte agă. Uneori, el este cel ce-i ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducaţi pe an. Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul. Dacă treburile merg bine, acesta poate câştiga 15.000 de ducaţi într-un an. Judecătorii sau logofeţii deschid procese, civile sau penale, sau scornesc cine ştie ce fărădelege pe socoteala oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de avutul lor…“.
Precursorii „baronilor“ politici de azi
Destui istorici sunt de acord că acest flagel al corupţiei a venit pe meleagurile noastre dinspre Bizanţ şi i-a avut, ca principali factori „patogeni“, pe grecii emigraţi de acolo după cucerirea cetăţii de către turci, în 1453. Lucrurile s-au deteriorat ireversibil după 1700, odată cu înscăunarea fanarioţilor. „Nu mă tem nici de bănuiala că aş întrece măsura, nici de învinuirea că aş ponegri de voi spune că nu se află pe faţa pământului un neam de ticăloşi mai mârşavi decât fanarioţii“, observa Langeron.
Cu toate acestea, nu toţi fugarii din Constantinopole şi nu toţi domnitorii fanarioţi au fost rău-intenţionaţi. Unii au adus un plus de cultură în ţările române. Câţiva – inspiraţi de iluminism – au iniţiat reforme. Pentru că au venit prea târziu şi au fost izolate, aceste eforturi s-au dovedit însă inutile: corupţia devenise deja un mod de trai în ţările române. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a încercat să introducă salarizarea slujbelor. Rezultatul: funcţionărimea a încasat atât salariul, cât şi aşa-numitul „havaiet“, adică tot soiul de plocoane şi bacşişuri, obicei perpetuat până în zilele noastre…
Ceva mai târziu, un alt domnitor fanariot cu bune intenţii, Alexandru Ipsilanti (poate singurul care a plecat de la domnie mai sărac decât venise), a încercat, la 1775, o anumită descentralizare şi limitarea, fie şi parţială, a puterii ispravnicilor în teritoriu. S-au fondat, în această reformă judiciară, instanţe pentru fapte penale, pentru treburi civile şi pentru cele comerciale. S-au înfiinţat tribunale civile şi în judeţe, dar totul a rămas, ca de obicei, de decor, pentru că ispravnicii au controlat mai departe tot ce mişca în teritoriile pe care le stăpâneau. Se poate spune, din acest punct de vedere, că ispravnicii din secolele XVIII-XIX au fost precursorii „baronilor“ politici care controlează acum judeţele României.
Între ciubucuri şi marea corupţie
Flagelul necinstei urmăreşte destinul României ca un fir roşu de-a lungul secolelor până în zilele noastre. De la găinăriile mărunte ale cetăţenilor de rând, obişnuiţi să trăiască din mici învârteli mai degrabă decât din muncă onestă, după cum observa filozoful Dumitru Drăghicescu la 1900, şi până la elitele politice şi intelectuale legate ombilical de afacerile cu statul, oportunismul e adevăratul brand de ţară al României.
Nici măcar a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cea lăudată de istorici şi solidificată în memoria populară ca o perioadă glorioasă, de renaştere şi reforme, n-a fost scutită de gravele scandaluri de corupţie.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legendă chiar ca luptător pentru dreptate (ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de corupţie extremă. Domnitorul se înconjurase de un cerc de aşa-zişi afacerişti – o camarilă – cu care storcea finanţele ţării. În ajunul căderii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu prezenta, de la tribuna Parlamentului, probe zdrobitoare ale unui jaf al bugetului care poate avea corespondent doar în zilele noastre.
Jaful în vremea lui Cuza
Mercurialul şpăgii: vrei la vamă, dai mai mult
Dionisie Fotino, grec aflat în slujba boierului Dinu Filipescu, a scris în jurul anului 1820 o lucrare cu numeroase statistici. Printre altele, Fotino consemna senin veniturile dregătorilor, precum şi mercurialul şpăgilor care asigurau cumpărarea funcţiilor în Ţara Românească: prefectura din Dâmboviţa costa 4.000 de lei, cea din Ialomiţa – 3.000 de lei, cea din Nucşoara – 4.000 de lei, cea din Câineni – 14.000 de lei (zonă de graniţă cu Transilvania, vama fiind până în zilele noastre un loc foarte râvnit de funcţionari). În schimb, vornicul din Ţara de Sus aduna o avere de 53.500 de lei pe an, iar cel din Ţara de Jos – 63.000 de lei. Pe lângă aceste ciubucuri, mai intra şi salariul oficial, de la stat, de 500 de lei pe lună.
„Armata română, o lume a corupţiei“
Ca şi acum, imaginea României în general era, în prima parte a secolului trecut, cea a unei ţări profund corupte. Bine informat asupra situaţiei din ţara noastră de către serviciile speciale germane, dictatorul Adolf Hitler avea, conform secretarei sale particulare, Christa Schroeder, o părere foarte proastă despre România. Prin contrast cu mareşalul Ion Antonescu, ceea ce se întâmpla în ţară căpăta o culoare şi mai întunecată: „Hitler admira mai ales caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce contrastau puternic cu metodele şi uzanţele dragi compatrioţilor săi. Singurul reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale ţării sale. Armata română era, în opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi a trădării“.
În 3, 4, 8 şi 10 ianuarie 1866, după cum descrie Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat din România“, Boerescu, asumându-şi toate riscurile într-un regim cezarist precum cel instituit de Cuza, a vorbit despre modul în care domnitorul amânase abuziv intrarea în vigoare a noului Cod Civil, pentru ca mai mulţi cetăţeni străini să dobândească proprietăţi în România, după ce mituiseră camarila domnitorului.
Monopolul fabricării măsurilor şi greutăţilor le fusese încredinţat pe ascuns, fără licitaţie, cetăţenilor străini Lemaître şi Bergman, iar statul român se obliga să-i despăgubească dacă nu-şi vindeau toată marfa! Monitorul Oficial, fabricile de armament, amenajarea albiei pentru râul Dâmboviţa, construirea unor şosele – toate se făcuseră fără licitaţii, la preţuri exorbitante pentru stat, de cele mai multe ori spre beneficiul unor străini aflaţi în legătură cu camarila. „Pare imaginea unui jaf generalizat. Toate aceste acte de corupţie au sleit finanţele statului şi au introdus cu întreaga sa forţă sistemul birocratic“, concluzionează Stoenescu.
În contextul realităţilor din 2013, remarca făcută de Cuza după abdicarea sa forţată spune totul despre continuitatea în rău a clasei politice româneşti, acum şi întotdeauna. „M-ar fi răsturnat de mult partidele dacă aş fi fost aspru cu toţi care pradă ţara, căci afară de câteva excepţii onorabile, dar netrebuincioase în lucrările ţării, ceilalţi nu caută în drepturile pe care le cer decât mijlocul de a despuia ţara“ este afirmaţia lui Cuza citată de istoricul Maria Georgescu, care concluziona: „Avea convingerea realistă că nimeni nu-i putea fi credincios în România acelor timpuri, dacă nu era interesat. Ca urmare, a cultivat şi tolerat în jurul său, mai ales în ultimii ani de domnie, o camarilă formată din profitori de tipul lui Liebrecht, Docan, Pisoschi ş.a.“.
Carol al II-lea, personificarea necinstei
Nici venirea lui Carol I n-a scutit ţara de astfel de episoade. Cazul construcţiei căilor ferate este cel mai scandalos dintre actele de corupţie care au slăbit România. Presa vremii gemea de anchete şi dezvăluiri în privinţa felului în care mai ales liberalii se abonau la contractele cu statul şi manipulau legile în aşa fel încât să obţină beneficii maxime.
Personificarea corupţiei interbelice a fost însă, în România, regele Carol al II-lea. Acesta a fost adevăratul inventator al multora dintre practicile de „sifonare“ a banilor publici de astăzi. Înconjurat de o clică de afacerişti, monarhul care a condus ţara între 1930 şi 1940 s-a dovedit de o lăcomie greu de imaginat. Actele sale de corupţie au ruinat bugetul, au frânat dezvoltarea ţării şi au slăbit foarte grav capacitatea de apărare a României exact înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Răsuflarea otrăvită a Bizanţului
Sofisticata civilizaţie bizantină, descendentă a celor mai importante culturi ale antichităţii europene – cea greacă şi cea romană – a cucerit fără nicio problemă mintea şi sufletul populaţiilor cu care a intrat în contact, inclusiv pe invadatorii turci. Problema este că, odată cu preluarea culturii, a organizării şi a stilului de viaţă ale celei mai evoluate societăţi existente la acea dată, aceste popoare (între care şi locuitorii de la nordul Dunării) şi-au însuşit şi moravurile care au dus la căderea Imperiului Bizantin.
Fluxul grecesc către ţările române
Pe meleagurile româneşti, corupţia şi discordia ar fi ajuns „la pachet“ cu religia ortodoxă, cu elementele de civilizaţie bizantine şi, mai apoi, cu emigranţii greci refugiaţi după căderea Constantinopolelui. Aici, momentul de cotitură pare să fi fost decizia domnitorului Nicolae Alexandru, al Ţării Româneşti, de a renunţa la catolicism în favoarea ortodoxiei. Dictată de interese politice (obstrucţiile regelui ungar, care era şi suzeranul domnitorului român, în legăturile acestuia din urmă cu papalitatea), alegerea de atunci avea să influenţeze decisiv şi pentru vecie traiectoria ţărilor române. A fost momentul în care românii s-au legat de bizantini şi de grecii care conduceau acest stat, renunţând la tutela spirituală a Occidentului.
Nicolae Iorga (marele istoric avea chiar el origini greceşti) menţiona, în „Bizanţ după Bizanţ“, că marile familii bizantine nu s-au stins după ocuparea Constantinopolelui de către turci, la 1453, ci unele dintre ele s-au refugiat în Ţara Românească şi Moldova, singurele ţinuturi ortodoxe rămase – la acea dată – încă neocupate de turci.
Ulterior, domnitorii români au devenit mari ocrotitori şi finanţatori ai mănăstirilor ortodoxe de pe întinsul fostului Imperiu Bizantin (această situaţie s-a menţinut până la ridicarea Rusiei ca mare putere). În sfârşit, de la începutul anilor 1700, odată cu startul epocii fanariote, acest flux grecesc dinspre Constantinopole către meleagurile româneşti a devenit aproape sufocant.
Timp de un secol, la nivelul clasei conducătoare s-a realizat o contopire între elementul grec şi cel autohton. Boierii erau încântaţi să-şi căsătorească odraslele cu educaţii venetici veniţi din Fanar, iar grecii scăpătaţi – dornici să parvină.
„Hospodarii greci sunt oameni intriganţi“
Dumitru Drăghicescu îl cita, în „Din psihologia poporului român“, pe Adam Neale, călător englez la începutul secolului al XIX-lea: „Hospodarii greci sunt oameni intriganţi, de rea-credinţă şi necinstiţi. După ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, după ce câştigă pe aceştia prin mulţimea darurilor şi a linguşirilor, învingând pe toţi rivalii lor prin mijlocirea calomniei şi vorbelor de rău, ajung să fie numiţi mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să conrupă pe membrii divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de trântori morţi de foame, şi despoaie pe bieţii ţărani spre a-şi îngrăşa pe creaturile lor“.
La aceeaşi concluzie au dus şi cercetările istoricului Neagu Djuvara, sistematizate în lucrarea „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“.
„Strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele“
Există documente care arată că domnitorii pământeni de dinaintea perioadei fanariote au sesizat influenţa nefastă. Într-un hrisov dat la 1630 de Leon Tomşa (domn al Ţării Româneşti între 1629 şi 1632) şi copiat de Radu Leon (domnitor al Ţării Româneşti între 1664 şi 1669) erau acuzaţi emigranţii veniţi din Constantinopole: „Văzând atâta sărăcie şi pustiire a ţării, căutat-am Domnia mea şi cu tot sfatul ţării ca să aflăm de unde cad acele nevoi pe ţară, şi aflatu-s-a şi s-a adeverit că toate nevoile şi sărăcia încep de la grecii streini, care amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o precupeţesc pe camete asuprite, şi dacă vin aici în ţară, nu socotesc să umble după obiceiurile ţării, ci strică toate lucrurile bune şi adaogă legi rele şi asupritoare şi unele slujbe (dări) le-au mărit şi le-au ridicat fără seamă pe atâta grecime ca să-şi plătească ei camătă lor. Încă şi multă altă înstrăinare a arătat către oamenii ţării, nesocotind pe nici un om de ţară, înstreinând oamenii despre domnia mea, cu pisme şi cu napăsti, şi asuprind săracii fără milă şi arătând vrăjmăşie către toţi locuitorii ţării“.
„Oameni străini nouă cu năravurile cele rele“
În baza acestui rechizitoriu, Leon Tomşa a decis, printre altele, expulzarea boierilor şi a negustorilor greci din ţară, cu excepţia grecilor căsătoriţi cu pământence şi aşezaţi în ţară.
Matei Basarab îi acuza pe aceiaşi greci din fostul Imperiu Bizantin într-un document din 1639 în care limita posibilitatea de a se scoate avuţiile de pe terenurile mănăstireşti cu destinaţia lăcaşurilor de la Muntele Athos: „Mitropoliţii şi domnitorii ţării, oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba şi cu năravurile cele rele, adică grecii, cari spurcându-şi mâinile lor cu ocărâtoarea mită, sub vicleana taină începuse a vinde şi a cârciumări sfintele mănăstiri ale ţării şi lavrele domneşti, a le supune metoace dajnice altor mănăstiri de prin ţara grecească şi de la Sveta Gora (n.r. – Muntele Athos), făcându-le hrisoave de închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului“.
La 1711, în ţările române începea oficial epoca fanariotă, perioadă de peste 100 de ani în care Moldova şi Ţara Românească au avut domnitori greci aleşi de sultan din cadrul comunităţii elene din cartierul Fanar, din Constantinopole.
Corupţia şi hoţia au căpătat proporţii înspăimântătoare, iar principatele române au devenit, în scurt timp, cele mai vitregite regiuni din Europa creştină. Toate veniturile acestor ţări erau trimise la Constantino¬pole, fie sub formă de plocoane şi tribut, fie pentru a umple sipetele domnitorilor greci şi ale rudelor lor. Spolierea, remarcată de toţi călătorii străini, a fost totală timp de un secol.
La 1863, când Alexandru Ioan Cuza a decis secularizarea averilor bisericeşti, nu mai puţin de o treime din suprafaţa arabilă din Moldova şi Ţara Românească aparţinea bisericii, iar suprafeţe care însumau o şeptime din teritoriul principatelor erau închinate grecilor, prin intermediul mănăstirilor, iar veniturile erau scoase din ţară. Din acest motiv, călugării greci au complotat, încercând să-l asasineze pe Cuza.
După ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, grecii ajung să fie numiţi mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să conrupă pe membrii divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de trântori morţi de foame, şi despoaie pe bieţii ţărani spre a-şi îngrăşa pe creaturile lor.Adam Neale, călător englez, la începutul secolului al XIX-lea
Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Louis Langeron, conte francez, la 1812
Putreziciunea unui imperiu, respirată prin civilizaţie
Dumitru Drăghicescu a descris plastic, în „Din psihologia poporului român“, influenţa grecilor asupra acestei părţi a Europei: „Împărăţia bizantină fu pentru otomani, care o cuceriră, ceea ce a fost mantaua lui Nessus pentru Hercule. Putreziciunea morală a acestui imperiu, îmbătrânit şi intrat în descompunere, crea o atmosferă necurată, vicioasă, pe care o respiră în Constantinopol, de la începutul ei, noua formaţiune politică a otomanilor“.
S-ar părea că Mahomed al II-lea cucerise oraşul nepotrivit: „Respirând şi asimilând această atmosferă, turcii şi imperiul lor se otrăviră, din cele dintâi timpuri, cu spiritul de corupţie, de intrigă, de delaţiune şi trădare, care predomnea de veacuri pe malul Bosforului. Grecii rafinaţi în arta înşelăciunii, a amăgelei şi a corupţiei nu putură să se păstreze la Constantinopole decât prin corupţie şi prin desfăşurarea unui spirit rafinat de discordie, de linguşire şi de intrigă“.
„Sistemul de corupere, desăvârşit de bizantini“
Cunoscutul sociolog şi filozof român identifica în Biserica Ortodoxă principala pârghie prin care s-a răspândit corupţia: „Îndeosebi scaunul Patriarhiei ecumenice, singura unealtă de precumpănire ce mai rămăsese grecilor din toată mărirea lor căzută, deveni mărul discordiei, ocazia intrigilor şi a corupţiei turcilor ce se urmă din partea grecilor doritori să-l ocupe. Această ocazie dezvoltă la turci gustul de a se lăsa să fie cumpăraţi cu sume de bani“.
„Sistemul de corupere a marilor funcţionari, al femeilor Sultanului şi a Sultanului chiar, fu dezvoltat şi dus la desăvârşire de bizantini. De veninul acestui spirit de vânare morală a suferit şi suferă cu atât mai mult azi Imperiul Otoman (n.r. – la începutul secolului trecut, împărăţia turcească încă mai exista). Decăderea lui se trage de acolo şi pieirea lui nu va veni din altă parte. Boala cronică, care ţine pe acest bolnav perpetuu pe patul său, este intoxicarea cu putreziciunea morală a vechiului Bizanţ“, scria Drăghicescu.
De aici, Drăghicescu intuia o spirală a flagelului care a învăluit rapid România: „Neapărat că sistemul corupţiei dezvoltat la Constantinopole nu putea să nu aibă urmările lui fireşti şi asupra legăturilor ce se stabiliseră de curând între Poartă şi ţările române. Situaţia, în acestea din urmă, devenise aşa încât intrigile şi luptele pentru domnie nu mai aveau niciun frâu. Peţitorii la domnie se întreceau între ei cu pungile de bani, pentru a cumpăra protecţia şi favoarea, fie a vizirilor sau a femeilor influente de la palat, fie chiar a Sultanului. Apucăturile turcilor primeau foarte bine concurenţa candidaţilor la domnie. Pungile cu bani şi darurile erau bine văzute, bine primite şi îşi aveau efectul. Lăcomia turcească, aţâţată de corupţia grecilor, nu mai avea ea însăşi nici un frâu“.
Dincolo de orice urmă de tăgadă este că principalele elemente care au subminat, în ultimele patru secole de viaţă, Imperiul Bizantin au fost corupţia, dezbinarea şi trădarea. Acestea ajunseseră atât de adânc înrădăcinate în nobilimea bizantină încât n-au încetat nici măcar în faţa primejdiei supreme, când Mahomed al II-lea începuse asediul Constantinopolului, şi n-aveau să se oprească nici mai târziu, după cucerirea cetăţii. Familiile bizantine au continuat cu furie lupta pentru scaunul Patriarhiei ecumenice şi pentru favorurile noilor stăpâni. S
Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul. Louis Langeron, conte francez, la 1812
„Cârmuirea, adevărata nenorocire a acestui ţinut frumos“
Măcar în ceea ce priveşte mărturiile străinilor, aceştia nu par să aibă dubii în ceea ce priveşte sursa mentalităţilor păguboase înrădăcinate în părţile noastre. La 11 iunie 1798, „cetăţeanul Parrant“, trimis al Republicii Franceze ca viceconsul în Moldova, îi remitea ministrului de Externe Talleyrand un raport amănunţit despre starea de lucruri din această provincie. Francezul era fermecat de frumuseţea locurilor şi de bogăţia naturii, dar dezgustat de cei care conduceau. O formulă avant la lettre a atât de cunoscutei ziceri moderne „Ţară frumoasă, păcat că-i locuită!“.
„Trebuie să spunem că aici întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă (…). Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmarea nefericită a celei dintâi“, scria Parrant, citat de Djuvara în „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne“.
Nicio noutate: la începutul mileniului trei, ocârmuirea rămâne adevărata nenorocire a României, iar directa consecinţă a acestor conducători ticăloşi este depopularea ţării: peste 3,5 milioane de locuitori, adică aproape 17% din populaţie, au părăsit România în ultimul deceniu.
Spiritul public distrus al românilor
„Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membrii ei sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite“, descria francezul.
„Din trei în trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu toţii, amărâţi şi, din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care vrednicii lor urmaşi o vor arăta negreşit“, le povestea Parrant, uluit, concetăţenilor săi francezi.
Un alt străin, William Wil¬kinson, consul general al Angliei în Principate, descria înrâurirea acestei exploatări asupra obiceiurilor pe care le-au deprins locuitorii de aici: „Nici unul din evenimentele care au înrâurit existenţa politică şi au distrus spiritul public al moldovenilor şi al valahilor n-a fost atât de dezastruos ca sistemul de politică introdus de grecii din Fanar ajunşi în fruntea Principatelor“.
Wilkinson manifesta un spirit analitic aproape impersonal: „Umiliţi, înjosiţi şi asupriţi aşa cum sunt grecii de când nu mai sunt un neam, civilizaţia lor a decăzut şi ea pe măsură ce au crescut greutatea şi barbaria jugului ce-i apasă. Astfel, pe nesimţite, s-au învăţat cu ticăloşia şi supunerea slugarnică. Prefăcătoria şi minciuna au devenit trăsăturile cele mai caracteristice ale fizionomiei lor morale; în sfârşit, gravitatea împrejurărilor în care se află tot timpul i-a obişnuit, treptat, cu tot ce-l poate înjosi şi umili pe om“.
Şeful poliţiei e cel care-i ocroteşte pe hoţi şi ascunde prada. Louis Langeron, conte francez, la 1812
De unde vine „civilizaţia hoţiei“?
În România, a patra cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană, conform studiului Transparency International pe 2012, e greu de găsit un specialist în corupţie. Oamenii de ştiinţă încep dialogul cu un avertisment sincer: „N-am studiat domeniul“. E un paradox: ne lovim zilnic de această plagă, vorbesc străinii, vorbim şi noi, ne afectează viaţa de zi cu zi, dar puţini sunt cei care au pus-o sub lupa ştiinţei.Sociologul Constantin Schifirneţ, profesor la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice la SNSPA şi blogger „Adevărul“, găseşte explicaţii interesante pentru particularităţile „ticăloşiei“ seculare a funcţionarului român.
„Există un context geopolitic favorizant, care a împins mentalităţile către această stare de lucruri. În primul rând, ţările române n-au avut niciodată alte teritorii sub ocupaţie, care să asigure capital din exterior. Miza a fost, permanent, această resursă internă limitată, mai mereu sub presiune externă. De aici, lupta pentru accesul la buget. Acesta este, prin tradiţie, unica sursă sigură de îmbogăţire în România. În plus, secole de-a rândul, pacea şi funcţiile s-au cumpărat în ţările române. Asta creează un obicei“, spune Schifirneţ.
Totul pleacă, până la urmă, de la structura statului român: „Această mentalitate ţine de cadrul instituţional. România nu a avut şi nu are o birocraţie reală, în înţelesul celei occidentale, al celei franţuzeşti, ca să fim exacţi, pentru că noi de acolo ne-am inspirat“.
Corupţia nu e un fenomen românesc, ţine să precizeze profesorul Schifirneţ, dar aici amploarea e accentuată de nişte factori locali. Timpul avut la dispoziţie de România a fost, întotdeauna, scurt. „Noi, ca stat, n-am fost lăsaţi niciodată să ducem un proiect până la capăt. Şi asta a afectat mentalitatea colectivă“, explică sociologul.
Pentru a evolua şi maturiza, o societate are nevoie de perioade de timp în care să existe continuitate, stabilitate, pace, o anumită predictibilitate a viitorului. România n-a avut niciodată la dispoziţie aceste răgazuri. În scurtele intervale dintre războaie, invazii sau crize economice, conducătorii ţării noastre s-au concentrat pe marile proiecte naţionale: independenţa, întregirea teritorială. Proiectul reformei interne, acela al emancipării populaţiei şi al progresului civilizaţiei, a fost lăsat în plan secund.
„Catolicii s-au autoreformat moral“
Istoricul Marius Diaconescu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi specialist în istorie medievală, spune că nu cunoaşte vreo mărturie documentară care să vorbească despre cinstea şi respectul faţă de legi al locuitorilor de pe aceste meleaguri, cu o singură excepţie: perioada lui Vlad Ţepeş.
Diaconescu explică instituţionalizarea corupţiei şi perpetuarea de-a lungul secolelor prin lipsa autorităţii: „Documente şi mărturii ale vremii atestă că, în perioada lui Vlad Ţepeş, legea chiar era respectată în Ţara Românească. Există o legătură cauzală între duritatea cu care domnitorul acesta a sancţionat hoţia, corupţia, trădarea şi diminuarea acestor fenomene. De aceea a rămas şi legendar în memoria poporului. Sigur, nu vom cădea în capcana clişeelor şi a demagogiilor din ultimii ani, însă lucrurile aşa au stat atunci, regulile s-au respectat pentru că oamenilor le era frică să le încalce“.
Soluţia pare mai simplă decât ne imaginăm: „Cheia spre diminuarea corupţiei e o atitudine intransigentă a statului în faţa tentativelor de a fi eludată legea. Nici în Occident nu a fost altfel până în urmă cu un secol sau două. La rigoarea de acum s-a ajuns tot prin impunerea cu forţa a legii. Conştiinţa s-a format şi cu ajutorul pedepselor şi al educaţiei“.
Medievistul acceptă ideea că biserica ortodoxă a jucat şi încă joacă un rol neplăcut în perpetuarea corupţiei şi găseşte cauze concrete, istorice: „Da, patriarhiile ortodoxe sunt afectate, într-un grad înalt, de acest flagel, n-are rost să ne ascundem, ştim cu toţii acest lucru. Până la un punct, şi biserica catolică a avut aceeaşi problemă cu corupţia ca şi cea ortodoxă. Diferenţa a început să se facă în urmă cu aproximativ 4-500 de ani. Începând din secolul al XVI-lea, reforma iniţiată de Martin Luther, izvorâtă tocmai din aceste nemulţumiri ale poporului faţă de practicile bisericii catolice, a pus o presiune foarte puternică atât pe papi, cât şi pe cler. Schisma protestanţilor a obligat biserica catolică să se autoreformeze. Din păcate, în ortodoxism n-a existat o asemenea presiune, iar consecinţele se văd“.
„Schimbarea va dura generaţii“
Marius Diaconescu ţine însă să contreze cu argumente contribuţia grecilor în general la răspândirea corupţiei în ţările române. „În primul rând, nu trebuie să credem tot ceea ce scriau domnitorii valahi în secolul al XVII-lea. Trebuie să ştim că şi atunci, ca şi acum, era o luptă dură pentru putere. Iar edictele prin care diverşi domni îi acuzau pe greci şi chiar îi expulzau din ţară erau doar justificările unor răfuieli politice. Grecii veneau aici, cumpărau moşii, se căsătoreau aici, ajungeau la dregătorii şi chiar la domnie, deveniseră nişte competitori puternici pentru boierii autohtoni, care nu vedeau cu ochi buni această concurenţă. Aşa că, în anumite momente, s-au folosit de prilejuri pentru a-şi elimina rivalii“, spune Diaconescu.
Nici fanarioţii nu au fost chiar atât de răi, susţine Diaconescu. „Pentru cei din Fanar, domnia în ţările române era o afacere. Veneau aici pentru a-şi recupera investiţia şi pentru a strânge avere. Deci nu aveam la ce să ne aşteptăm. Dar să ştiţi că n-au fost toţi răi. Pentru ţările noastre, care erau izolate din cauza dominaţiei turceşti, ei au fost nişte legături cu epoca Renaşterii din Occident. Erau şi oameni învăţaţi care, mai ales în prima parte a anilor 1700, au încercat unele reforme, au iniţiat schimbări în acord cu ceea ce se întâmpla în lume. Constantin Mavrocordat a fost unul dintre ei. Apoi, mai târziu, Alexandru Ipsilanti. S-a urmărit descentralizarea, reducerea puterii boierilor, introducerea unor coduri de legi, profesionalizarea funcţionarilor. Boierii au fost cei care s-au opus, pentru că nu acceptau să-şi piardă privilegiile.“
Există posibilitatea ca lucrurile să se schimbe? Da, crede Diaconescu, aruncând o privire de-a lungul veacurilor, dar nu radical şi nu într-un timp scurt. Un român, bulgar sau grec nu va ajunge niciodată să gândească şi să acţioneze precum un german sau un suedez.
O meteahnă atât de veche precum corupţia se va atenua în generaţii: „Prezenţa României într-un cadru organizatoric larg, precum Uniunea Europeană, va duce, treptat, la impunerea unor reguli care acum încă sunt adoptate doar formal. Sunt factori puternici care acţionează concertat pentru schimbarea mentalităţii. Milioane de români care merg mai ales la muncă sau la studii în Occident iau contact acolo cu o altă disciplină, rigoare, cu o altă mentalitate. Unii o adoptă şi se se întorc aici. Este şi o presiune legislativă puternică, multe dintre legile impuse acum de Uniunea Europeană vor sfârşi prin a fi însuşite de români, indiferent de opoziţia de moment a clasei politice. Dar ameliorarea aceasta va dura generaţii“.
Există o legătură cauzală între duritatea cu care Vlad Ţepeş a sancţionat hoţia şi diminuarea acestui fenomen. Regulile s-au respectat de frică. Marius Diaconescu, istoric
Secole de-a rândul, pacea şi funcţiile s-au cumpărat. Asta creează un obicei. În plus, România n-a avut şi nu are o birocraţie reală. Constantin Schifirneţ, sociolog
La noi, de la vlădică la opincă, toată lumea fură. Şi de aceea şi copiii fac la fel! Iar dacă nimeni nu mai are moralitate, nu mai au nici copiii. (…) La noi, ideea de a şmecheri e considerată nu doar normală, dar aproape o datorie! Copiii ăştia sigur că trişează, pentru că ei sunt necinstiţi din educaţie! Neagu Djuvara, istoric
Djuvara: „Să se pună accentul, în şcoala primară, pe cinste!“
Djuvara spune că, în această tristă consevenţă a poporului român, a existat o ruptură mai recent, tot sub influenţa Occidentului de care-şi leagă speranţele şi Diaconescu. „Veacul al XIX-lea a fost unul destul de fericit. La începuturile României, de la 1859 şi chiar mai devreme, odată cu ultimii domni pământeni din ţările române, Ion Sturdza şi Grigore Ghica, lucrurile au început să se schimbe aproape miraculos. Sub influenţa Occidentului, care la vremea aceea însemna Franţa, a ideilor născute acolo, partea intelectuală a boierilor noştri, negustorii bogaţi intraţi în contact cu civilizaţia de acolo au dat tonul unei reforme a mentalităţilor.“
Într-un interviu acordat anul trecut pentru „Weekend Adevărul“, Djuvara menţiona că această mentalitate de hoţi a românilor a fost încurajată de comunism şi de cei care l-au continuat după 1990. Istoricul găsea cauza şi oferea şi soluţia pentru remedierea acestei catastrofe. „Am să vă spun un lucru supărător: la noi s-au dezvoltat mai rău decât oricând, în ultimii 60 de ani de comunism, hoţia, trişarea, minciuna! La noi, de la vlădică la opincă, toată lumea fură. Şi de aceea şi copiii fac la fel! Iar dacă nimeni nu mai are moralitate, nu mai au nici copiii.“
Istoricul are şi o sugestie pentru Traian Băsescu: „Dacă aş fi preşedinte al Republicii, aş face o mare adunare de învăţători şi aş spune că pentru 10-20 de ani să se pună accentul, din şcoala primară, pe cinste! La noi, ideea de a şmecheri e considerată nu doar normală, dar aproape o datorie! Copiii ăştia sigur că trişează, pentru că ei sunt necinstiţi din educaţie. Pentru termen lung, trebuie să schimbăm mentalitatea, încă de la şcoala primară. Să-i învăţăm că una din cele 10 porunci este «să nu furi»!“.
„Ca să supravieţuiască, ţăranii au furat“
Decăderea moravurilor în România s-a accelerat odată cu instaurarea comunismului, după 1945. Nu numai Neagu Djuvara depune mărturie. Pictorul Ştefan Câlţia (71 de ani) disecă boala societăţii româneşti cu puterea analitică a intelectualului care a urmărit, pe de plin conştient, procesul de degradare. „Unul dintre programele cu care au venit aici cei care s-au instaurat în ’47 a fost acela de a distruge elitele, de la cei de sus, până la cei din sat. Toţi şi-au declarat proprietăţile, iar cine a fost harnic a fost scos din sat, înnebunit şi terminat“, a explicat Ştefan Câlţia într-un interviu publicat în acest an în „Weekend Adevărul“.
Puterea exemplului furnizat de Câlţia este grăitoare: „În ’64, am fost profesor de desen în satul Şercaia, lângă Făgăraş. Alt lucru impus de comunişti, lucru care a distrus satul, a fost colhozul. Colhozul însemna următorul lucru: locul unde eu am învăţat prima dată să fur. În satul meu, fiind un sat pe coastă, străzile erau cu sens unic, pentru că veneau care multe cu bucate în sus şi în jos şi voiau să evite să se întâlnească pe drumul acela îngust. În satul acesta, cuiva i-a venit ideea asta teribilă: aduceam apă acolo, la arie, unde treierau oamenii. Nimeni nu s-a mirat de ce cărăm atâta apă. De fapt, deşertam damigeana şi o umpleam cu grâu şi mergeam acasă şi o răsturnam. Lângă lăzile alea goale în care se ţinea grâul cu ani în urmă, noi reuşisem să strângem o grămăjoară de grâu şi eram fericiţi. Eram prima dată fericiţi că am furat! De atunci încoace, ţăranii, ca să supravieţuiască, au tot furat. Şi deveniseră nişte hoţi de pe propriul pământ“.
România, locul 25 din 28 în UE
Conform indexului corupţiei din 2012 întocmit de organizaţia Transparency International, România ocupă locul 29 din 43 de ţări europene monitorizate. Cel mai bine la acest capitol stau ţările nordice – Danemarca, Finlanda, Suedia, Norvegia – şi Elveţia, iar cel mai prost – cele ex-sovietice, balcanice şi caucaziene. Dintre ultimele 15 ţări în această ierarhie, 11 sunt ortodoxe, două musulmane, una catolică şi Bosnia, musulmano-ortodoxă (peste 80 la sută). În clasamentul Uniunii Europene (inclusiv Croaţia), România ocupa anul trecut locul 25 din 28, fiind mai „curată“ decât Italia, Grecia şi Bulgaria.
Indexul corupţiei este întocmit de Transparency International pe baza unui complex de indicatori furnizaţi de 13 instituţii independente.

sursa: Weekend Adevarul

Acest articol a fost publicat în Matei Udrea și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.