Liviu Dănceanu – Scrisoare deschisă către Gheorghe A. M. Ciobanu

Stimate Domnule Profesor,
Ani de zile v-am citit cronicile şi eseurile împrăştiate cu generozitate prin varii reviste moldave. Mărturisesc, vă credeam un om pedant, scrupulos, uneori surprins, alteori uşor iritat fiind de consecvenţa cu care vă menajaţi cele două iniţiale din nume: Gheorghe A.M. Ciobanu, ca şi cum aţi fi ţinut să îmbrăcaţi cât mai extravagant un obştesc manechin. Nu mi-a trebuit mult să înţeleg că era o pedanterie protocolară, ce cobora de pe versanţii inundaţi de aerul tare al unei conduite existenţiale exemplare. Articolele dumneavoastră despre fenomenul muzical deconspirau, înainte de toate, o candidă curiozitate. Vă şi vedeam uitându-vă prin gaura cheii unei porţi ce duce miraculos la cei ce modelează frecvenţele, duratele, timbrele şi intensităţile, transformându-le, graţie întocmirilor savante ori restituirilor fidele, în mirabile efluvii sonore. Pe de altă parte, simţeam că aceste articole adăpostesc o erudiţie ca o bancnotă ce nu poate fi folosită decât acolo unde ea are valoare. Nimic gratuit, de complezenţă. Nici diletantism, fie el chiar tratat cu seriozitate (aşa cum, din păcate, se mai practică prin ogrăzile criticii noastre muzicale) ori ştiinţă exersată mecanic (apanaj al unor condeieri cu experienţă, dar vădit plictisiţi, vlăguiţi). Nici preţiozitate umflată de figuri retorice în stare să sfârşească prin a se comporta ca harfiile din poveste: strică tot ce ating, în schimb, descopeream un stil spumos, pe alocuri frapant, care face capital din ideile intermediare şi care nu poate, în nici un caz, ascunde voluptatea scăldatului în marea muzică, a jocului cu valurile ei, a imersiunilor ori surfing-ului, înotării spre ţărm sau, dimpotrivă, spre larg, întotdeauna cu gândul şi sunetul la comorile pe care arta sunetelor le are în proprietate. V-am citit, concomitent, opiniile în legătură cu artele plastice, cu literatura, filosofia, estetica, ştiinţa. Când v-am întâlnit prima oară, acum câţiva ani, în Romanul copilăriei mele, am avut imaginea bruscă a intelectualului-savant plasat mult mai aproape de fericire decât orice ambiţios fecund în resurse şi sigur pe mijloacele sale, trezindu-mă în faţa unui ilustru raisoneur ce plăteşte zi de zi cu osteneala de a se susţine, onoarea de a se fi ridicat. Mi-am amintit atunci momentul când, la o emisiune de-a lui Iosif Sava, eraţi revendicat de către disputatul amfitrion, drept un tutore al vieţii artistice de pe un perimetru muşatin prea mult ocolit de raidurile întreprinse de la „centru” şi prea puţin băgat în seamă de contemporanii apatici sau orgolioşi. Cu siguranţă, aţi beneficiat de ceea ce e nevoie pentru a combate obstacolele pe care inerţia naturii şi laşitatea inimii le ridică în faţa cunoaşterii; mai mult decât simpla agilitate, energia dumneavoastră creatoare este puterea productivă orientată spre exterior, o exaltare a psihicului ce tinde în chip imperios către expresia poetică. Din aproape orice cronică faceţi o ars combinatoria, un joc al sensibilităţii ordonat prin inteligenţă datorită neîntreruptei reluări d-a capo a viziunii asupra unei realităţi mai profunde decât aceea pe care ne-o oferă inteligenţa însăşi, participantă mai mult decât aceasta la viaţa concretă, la o evoluţie mereu inedită şi permanent inventivă, care constituie caracterul ireductibil şi iraţional al cronicarului capabil de o spontaneitate ce nu se repetă niciodată. Când am primit cele cinci volume de Scrieri* am trăit sentimentul unui Sturm und Drang postmodern, axat deopotrivă pe un tip de elan constant îmboldit, activat fără inhibiţii, dezbrăcat de ierarhii bătute în cuie, investit, în schimb, cu simţiri şi tensiuni suigeneris, evocate aşa cum sunt, în curgerea lor naturală, nesilită, dar şi pe un tip de enciclopedism care îşi propune să absoarbe totul, dezvoltând un synopticum al artelor tutelat (se putea altfel ?) de către scientia bene modulanti, cum numea Hindemith muzica. Căci muzica este cea sub semnul căreia ordinea şi mişcarea se pun la dispoziţia gândurilor, declanşând fenomene germinative, precum şi formulări referenţiale ce decurg dintr-o reală substanţă, nu ca ingrediente tardive ale ideilor, ci fraţi siamezi ai acestora. Aţi pomenit în volumul dedicat artei sunetelor de atributul raţionalist, a cărui măsură, ce duce la reuşită, rezidă în felul cum rezolvă raportul „idee-limbaj”. Spuneaţi că: „noi nu negăm existenţa întâmplării, a aleatoricului, a dezvoltării materiei de la hazard spre non-hazard. Valoarea artistică însă trebuie întotdeauna să se suprapună nu pe un moment al acestei curbe, ci pe totalitatea dinamică a desfăşurării ei” (pag. 34-35). Atributul raţionalist ne impune anume adevăruri pe care se cade să le spunem şi altele ce se cer a fi tăcute. Cu alte cuvinte, există raporturi veritabile, legitime, în care ideile sunt imanenţe ale limbajului şi raporturi strâmbe, mistificate, cu limbaje sterile şi idei inavuabile. Desigur, hazardul reprezintă uneori un cuvânt pe care 1-a inventat ignoranţa şi care arată spiritelor noastre insuficienţa şi, din când în când, voinţa alterităţii ori, cum spunea Balzac, cel mai mare romancier al timpului. Ei bine, „romanul” dumneavoastră (căci ce altceva decât un roman-frescă poate fi tomul alcătuit dintr-o sumă apreciabilă de capitole într-o prezentare „retro” dedicată muzicii) este el însuşi în egală măsură balzacian şi proustian, acoperind un spaţiu imens (de la cronică, recenzie şi portret, până la eseu, studiu şi analiză), dar şi un timp dilatat (de la prezervarea capodoperelor renascentiste, baroce ori a începuturilor muzicii-culte româneşti până la prezumţia de veridicitate a muzicii viitorului). Totul vă este la îndemână. Totul pare familiar. Şi, ca orice familist convins, sunteţi confiscat de grijile şi nevoile fiecăruia. De împlinirile şi aspiraţiile membrilor spiţei celor ce slujesc muzica fără a se sluji de ea. Impresionismul, expresionismul, atonalismul, dodecafonismul, neoclasicismul, constructivismul, pointilismul, muzica concretă pe de o parte, Bach, Haendel, Mozart, Beethoven, Schubert, Berlioz, Liszt, Gheorghe Dima, Alexandru Zirra, Mihail Jora, Achim Stoia, George Pascu, Richard Stein, Sergiu Celibidache, George Enescu, în special Enescu, pe de altă parte primesc câte o reverenţă şi, totodată, o scrisoare de acreditare cu litere aurite, rotunjite de o peniţă sprintenă, graţioasă. „E o simbioză esenţializată între estetic, spaţialitate şi densitate de idei, expansiunea dominând asupra repetabilităţii concentrice, frumuseţea de conţinut împletindu-se cu aceea a unei forme inedite, iar clasicul punct pe i, devenind acum, din secantă la un anumit dat, o asimptotă la o pluralitate sensibilă spre un altceva”. Scrisori de acreditare ce confirmă funcţia de ambasador pe care o exercită arta sunetelor în configurarea fie a individului, fie a colectivităţilor. Reverenţe, discrete, elegante, smerite, descinse dintr-un atribut raţional care, iată, atunci când e viu şi activ, are drept ultimă intervenţie re-cunoaşterea faptului că există pe lume totuşi o infinitate de lucruri ce îl devansează.
Domnule profesor Gheorghe A.M. Ciobanu, ani de zile v-am citit cronicile şi eseurile împrăştiate cu generozitate prin varii reviste moldave, iar acum sunt bucuros că scrierile dumneavoastră au fost, iată, adunate într-un binevenit şi bineclădit stog din care multe generaţii de aici încolo se vor fi înfruptând.

Liviu DĂNCEANU
* Gheorghe A.M. Ciobanu: Scrieri (vol. l – Muzica; vol. 2 – Litera; vol. 3 – Plastica I; vol. 4 – Plastica II; vol. 5 – Varia), Editura Fundaţiei Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 2004

Acest articol a fost publicat în Gh. A. M. Ciobanu, Liviu Danceanu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.