Ioan Grigorescu – Muţenia autoimpusă sau irepresibila nevoie a rostirii de sine la Dimitrie Grama

În orice om există o imperioasă nevoie a rostirii de sine. Nimeni nu contestă adevărul din aserţiunea: “Scriu, pentru că nu pot să nu scriu”. Dar a debuta editorial, cu poezie, la 53 de ani, într-o ţară cu poeţi precoce, şi a face lucrul acesta într-o manieră năvalnică, se întâmplă mai rar. Zic năvalnică, deoarece Dimitrie Grama a publicat, în 4 ani, nu mai puţin de 7 plachete, scoase în tiparniţa editurii “Crigarux”, din Piatra Neamţ: “Pasărea melancoliei” în 2000; “Făptura cuvântului” în acelaşi an; “Vânătoare de umbre” în 2001; “Elegiile depărtării” tot în 2001, “Suflete atârnate de catarge” în 2002, în sfârşit, următoarele două – “Neguţătorul de imagini” şi “Voi lua cu mine noaptea” în 2003, toate laolaltă neconţinând decât creaţie actuală şi nimic din cea anterioară acestor ediţii.

Dimitrie GramaDeci, Dimitrie Grama accede la familia poeţilor români fară apartenenţa la un deceniu definitoriu – precum “optzeciştii”, sau “nouăzeciştii” – venind impetuos, o dată cu noul mileniu!
Este adevărat că, în 1985, revista “Limite” de la Paris i-a publicat cinci poezii. într-o scrisoare, Virgil Ierunca – directorul publicaţiei -depista în poezia lui Grama o puternică influenţă a lui Lucian Blaga. Poetul mărturiseşte însă că, exilându-se, nu apucase să-l citească pe Blaga! în consecinţă^ văzându-se trecut fară voie în rândul epigonilor, mândrul bănăţean, născut pe malul Bârzavei, la Reşiţa, n-a mai încredinţat nimănui ceva spre publicare! într-o discuţie pe această temă poetul mi se destăinuia: “Acum, citindu-1 pe Blaga, nu prea găsesc că stilul meu are ceva în comun cu al lui. Poate doar limba. în fíne, comentariul lui Virgil m-a făcut să las baltă scrisul. Tot ce am mai mâzgălit pe vreo hârtie s-a pierdut. Nu cred că erau cine ştie ce valori literare, dar oricum!…”
În anul 2000, întâlnindu-l în Danemarca pe nemţeanul Laurian Ante, Grama i-a citit câteva din poeziile sale, recente la acea dată, şi asta a declanşat obârşia din care a pornit cascada plachetelor.
Trebuie să mărturisesc că, în ceea ce mă priveşte, deşi cunoşteam pasiunea sa pentru poezie, ştiindu-1 medic, şi încă din elita chirurgilor endocrinologi, nu l-am incitat să publice, zicându-mi că lumea are mai mare nevoie de doctori buni decât de poeţi întârziaţi. Recunosc: am greşit. Şi cu asta, basta!
Primind deodată cinci dintre plachetele sale, cărora curând li s-au adăugat a şasea şi apoi a şaptea, le-am citit. Deşi începusem lectura cu un oarecare scepticism, am terminat prin a fi convins: omul avea har! Au urmat întâlnirile noastre, cu lungi discuţii în Suedia şi Danemarca, iar vara trecută la Londra şi Cambridge, ca şi o susţinută corespondenţă electronică, însoţită de zeci de fax-uri cu poezii noi.
Rezultatul? Acest volum selectiv, în cea mai mare parte inedit, încredinţat tot editurii nemţene, al cărei entuziasm iniţial, susţinut de scriitorii din jurul revistei “Antiteze”, condusă de Cristian Livescu, a stârnit chemarea la rampa poeziei româneşti a unui nou şi interesant poet.
Deci, de unde a apărut Dimitiré Grama şi în ce constă aportul său la poezia contemporană românească?
Spuneam că este reşiţean, făcând parte din “fruncea” unei străvechi familii bănăţene, cea a “livaiţilor” (adică levantini) de Ilidia – neam de viţă veche şi de carte solidă. Mama poetului, Florica, era fiica lui Adam Ţeicu, om umblat, citit, poliglot, dar şi aventurier romantic, drept care, în 1928, a emigrat în America. El şi-a încredinţat fiica, spre creştere, fratelui său, doctorul Ion Ţeicu, supranumit “medicul săracilor”, el însuşi autor, considerat un “Agârbiceanu al Banatului”, cu opera adunată în volumele Păgânii şi In lumea nouă. Al treilea frate, Cornel Ţeicu, licenţiat în drept la Viena, a practicat avocatura, apărându-i îndeosebi pe românii aflaţi în conflict cu administraţia austro-ungară, fiind, ca şi Adam şi Ion, un ardent partizan al românismului transilvănean. După reîntregirea neamului, avocatul a devenit prefect de Timiş, fapt care i-a asigurat, pe vremea „socialismului triumfător”, un post „solid” de portar la o instituţie timişoreană.
Să revenim însă la Adam, bunicul dinspre mamă al viitorului poet. In imaginaţia micului Dimi, aventurierul căpăta aureola unui mit. El era “bunicul din poveste”, adoratul şi admiratul, de la care soseau vederi ilustrate de pe tot pământul şi, mai ales, fotografii din expediţii de vânătoare în Africa şi în America de Sud. Dimitrie a crescut cu imaginaţia inflamată de cultul acestui om. învăţase, încă din copilărie, engleza – de la soţia unchiului Cornel, româncă născută la New York şi trimisă în România de acelaşi Adam, călătorul de peste ţări şi mări. Ea i-a îndrumat lecturile lui Dimi, începând cu romanele lui Jules Veme şi terminând cu scrierile lui Mircea Eliade. Astfel îşi alimenta adolescentul visul de a pomi în căutarea “bunicului risipitor”. Bănuind că punerea în aplicare a planului său îi va solicita toate forţele, a trecut la un sever antrenament sportiv. A excelat în atletism, la alergări, fiind selecţionat încă din primul an de studenţie la facultatea de geologie din Cluj, în lotul naţional. Aşa a ajuns la New York unde, înarmat cu adresa primită de la “Tante-Sofi”, a pornit în căutarea bunicului.
L-a găsit. S-au recunoscut. întâlnire greu de redat în cuvinte. Bătrânul avea 84 de ani, dar era încă verde. Nepotul, numai freamăt şi extaz! Visătorul copil de altă dată, mereu însingurat, crescut printre adulţi cu preocupări grave, descinsese la poarta visului. Curând, bucuria i s-a umbrit. Bunicul simţea că nu mai avea mult de trăit.
Atunci, Dimi l-a convins să se întoarcă în România. Să-şi vadă fiica şi nepoţii. Măcar să moară acasă, printre cei dragi!
Zis şi făcut! Deşi nepotul a rămas la studii, în America, bătrânul a revenit după mai bine de 50 de ani, în patrie. Şi-a răscumpărat casa strămoşească din Ilidia, a reparat-o şi i-a venit chef de trai, drept care a început să bată munţii Semenicului în căutarea amintirilor de tinereţe. Revenind în ţară, prin 1984, Dimi şi-a regăsit bunicul ce părea „indestructibil”.
Atunci, culcaţi în iarbă, pe malul pârâului care traversa grădina casei centenare, Adam i-a spus; “Dragul meu, am umblat toată lumea. Vorbesc cinci limbi şi-am văzut tot ce-am vrut. Dar să ştii că aici, şi numai aici, e raiul! îţi mulţumesc că m-ai îndemnat să mă întorc…”
Avea 94 de ani. După 3 luni a murit. în somn!
La New York, Grama se împrietenise cu Jane Esty, americană, redactoarea revistei avangardiste “Mutiny”, care îi deschidea toate uşile. Prin ea a cunoscut fenomenul “hippie”, pe atunci la modă în tot Occidentul. Deşi fusese acceptat de Columbia University, simţea că nu va rămâne în America. Era “prea” european!
Din perioada aceea datează şi amintirea pusă în vers la Londra, în ianuarie 2004, sub titlul “Long Island, N.Y. 1969”: “Din întâmplare / Eram acolo, Long Island, / N.Y., 1969 / Ginsberg, Bob Dylan, / Jane Esty, Kerouac, / Eu. / Şi focul ce ne mistuia. / Dylan cânta “Jim Jones” / Kerouac îl cânta pe / Budha şi Ginsberg / îl certa. 7 Pe româneşte un vers / am recitat / Şi Jane cu deget / de cristal în nisipul ud / l-a îngropat… / E mult de-atunci / Eram drogaţi cu jar / de foc nestins…”
Probabil, poezia de mai sus nu este o mostră suficient de elocventă a talentului său. Dar am simţit că locul ei este aici. în pulberea aurie, din marginea oceanului, pe Insula cea Lungă, cât “păcatul fără de remuşcări”.
Revenind în Europa, la Stockholm, Dimitrie Grama a cucerit titlul de “Master of Science” în geologie, cu menţiunea “excelent”, după care s-a apucat de medicină, înscriindu-se la facultatea respectivă din celebrul Karolinska Instituttet, pe care a absolvit-o “cum lauda aprobatur”, în 1978. A practicat medicina în Suedia, în Arabia Saudită, în Danemarca şi la “Norfolk & Norwitch University Hospital”, de lângă Cambridge, în Marea Britanie. Acum a revenit în Danemarca, la Aabenraa, unde locuieşte cu soţia sa, pictoriţa Livia Ante, şi cu fiul lor Dan Grama, în vârstă de 12 ani.
Copilăria este întotdeauna definitorie «în procesul devenirii oricărui om. Pentru a-1 înţelege mai bine pe Dimitrie Grama, voi cita dintr-o lungă scrisoare, primită de la el în Ianuarie 2004: “Vara lui 1954 am petrecut-o la Ilidia. în toamna aceea începeam şcoala. Ideea că voi fi elev, cu program sever, mă îngrozea (nu fusesem la grădiniţă, ca alţi copii, eram un sălbatic!). Am luat o lumânare şi, într-o dimineaţă, m-am dus la biserică. Eram singur. Am aprins lumânarea şi, în genunchi, plângând, l-am rugat pe Dumnezeu să aibă grijă de mine, la şcoală. De multe ori m-am îndoit că a avut grijă de mine, dar bag sama (sic!), m-a pus la încercări, silindu-mă să-mi fac temele de acasă (eu credeam că mi le va face El). Vezi, de aceea, şi acum ne mai certăm!…”
Intr-adevăr, în poezia lui Grama, Dumnezeu nu are nimic înfricoşător. E sfătos şi ocrotitor cu poeţii. Iar românul nostru are un ciclu de poezii numit: De vorbă cu Dumnezeu. Iată o poezie din placheta Făptura cuvântului: “Peretele de care îmi sprijin viaţa / s-a subţiat în dreptul sufletului / şi o mână mi-a trecut / de partea cealaltă / pipăind întunericul. / Avea sânii tari şi gura fierbinte / mai ales la început… / De partea cealaltă am simţit / un alt Dumnezeu. // Pipăia şi el întunericul / printre crăpături am simţit / o grămadă de alte mâini / pipăind întunericul. / Aveau sânii tari şi gurile fierbinţi / mai ales la început… // Mi-au spus: e aici, / e Dumnezeu, e bine. // Mi-am întors mâna şi / am mai pipăit încă o dată peretele / de care obişnuiam să-mi sprijin viaţa. // Avea sânii tari şi gura fierbinte / de partea cealaltă.”
în altă poezie poetul îşi reproşează: “Demult n-ai mai vorbit / cu Dumnezeu / şi liniştea îţi bate / cu ciocane reci / în cuget…// Deschizi uşa, ieşi, eşti liber / Afară plouă cu demoni.” în Simplă biografie, poetul e doar “praf căzut din stele” sau “numai un început de vânt. / Sunt împrejurul scaunului pe care / Dumnezeu / se odihneşte / Sunt prima lui floare / şi primul lui mormânt…”
Alteori cade în anecdotic, dar nu şi în derizoriu. în Cine-a fost primul?, Dumnezeu îl întreabă: “Dimitrie, care din noi doi / A fost primul aici?” Poetul ridică din umeri, prefacându-se că nu ştie. îşi argumentează gestul: “Nu vreau să ne certăm. Vreau să-mi adoarmă / cu capul pe umăr / şi-aşa, cu el / adormit în braţe / Să plec…”
Chiar dacă îmi va demonstra că nu l-a citit pe Rainer Maria Rilke, şi că, în consecinţă, nu avea cum să fie influenţat de marele poet german, citez şase versuri din acesta, în traducerea Măriei Banuş: “Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor? / Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior). / Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt) / Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt, / Cu mine, rostul tău dispare. // Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică…”
Şi la Grama, Dumnezeu este familiar, îngăduitor cu cei creaţi după chipul şi asemănarea sa, tolerând poeţii, care se comportă precum anticii Elladei, în dialog pe picior de egalitate – cu Olimpul. Iată Pumnul Domnului: “Octombrie, dimineaţă cenuşie / Un necunoscut / Tăindu-mi calea mi-a vorbit: / Sunt Dumnezeu! / Unde mă aflu? / Unde-i biserica? / Nu ştiu, i-am răspuns / Sunt ca şi tine / Un simplu rătăcit. // Apoi, apăruţi ca din pământ / Un bărbat şi o femeie / (aruncându-se în genunchi) / Au sărutat pumnul Domnului. / Plângeau toţi trei / Şi au rămas plângând. / Eu însă am plecat / Singur mai departe…”
Dimitrie Grama excelează în poezia scurtă. De aceea nu poate fi citat fragmentar. Are o conciziune ireductibilă şi explicarea oricărui fragment ar cere mai multe cuvinte decât a folosit poetul.
Trei teme majore constituie pentru el preocuparea poetică: înstrăinarea, dragostea ca stare de vrajă şi meditaţiile mistice. Peste apostolii săi plouaţi, cerul e “nomadic”; un anume Noe spune tuturor că el are o barcă şi că îi va lua pe toţi cei buni. Poetul conchide: “Eu nu am ascultat / până la sfârşit / M-am dus să mă înec…”
Ar mai fi o a patra temă: Poezia onirică – o adevărată “carte de vise” cu care, sub titlul generic Insomnii, a încheiat placheta “Voi lua cu mine noaptea” – cea de a şaptea din serie. Numai că, asupra genului a revenit amplu în cele peste o sută de poezii inedite, păstrate de pentru acest volum.
Am fost frapat de puţinătatea amintirilor poetului. Mi-am zis că poate n-are amintiri, ori că nu vrea să le divulge.
Nichita Stănescu spunea că nu suntem decât suma amintirilor noastre despre noi înşine.
Pentru Dimitrie Grama amintirile sunt episoade strict personale, legate mai curând de codul genetic decât de cuget, deci prin natura lor – secrete. De neîmpărtăşit. în fond – spunea medicul din el – cine doreşte să-şi dezvăluie străinilor codul genetic?
El, poetul, e singur în amintire. Şi ea, amintirea, e singură în el, arătându-i-se ba ca o ademenitoare zână din poveste, ba ca un strigoi înfricoşător. Pentru el, toţi cei ce se destăinuie sunt nişte neîmpliniţi, care îşi oferă prea uşor cheia de la mormântul amintirilor, de unde oricine le poate fura misterul şi, încet, încet, taina existenţei.
Investigarea intimităţii eroului liric apare uneori la Grama ca o pătrundere prin efracţie în alter-ego-ul său, poetul refuzând să se identifice cu propria-i imagine oglindită în poezie. Un alter-ego mereu la pândă, lucid şi, adeseori, sarcastic. Un ochi interior întors spre sine – cum pe bună dreptate observa unul dintre criticii poeziei sale – menit să cerceteze o experienţă senzorială inconfundabilă.
Astfel, poezia îi apare ca un ecou al unei stări speciale de existenţă. O stare de vis. Nu un vis obişnuit, pe care îl povesteşti dimineaţa, la cafea, ci unul dublat de veghea de sine, mereu vigilentă, ca şi când poetul ar umbla cu ochii larg deschişi într-o lume nouă, cunoscută cândva, sau ciudat de… necunoscută!
“Sunt eu acest copil, mamă / De ce mi-l arăţi tocmai acum / când m-am reîntors” – întreabă poetul cu un amestec de deziluzie şi reproş (Reîntâlnire). Mama îl “scapă” în stradă. Acolo el devine şcolar, soldat şi o clipă om matur. “Mă clatin / şi cad pe piatra dură. Nu simt nimic. / Din fundul camerei vine acum / şi tata. Cu mama de mână coboară / în stradă. / îmi spun: Nu mai este nimic de făcut. Eşti mort! / închid fereastra şi se întind / pe piatră lângă mine.”
E coşmarul emigrantului în dublă ipostază. în prima se vede reîntors printre ai săi, dar nu mai este lăsat să iasă din ţară spre lumea pe care şi-a ales-o; iar în cealaltă revine, dar prea târziu, când toţi cei dragi sunt morţi, ori abia l-au aşteptat pe el pentru a putea muri.
în Nu merit, autorul, “pe pieptul căruia iarba este încă verde”, îşi roagă tatăl să nu-1 judece. (Frica atavică de judecata celor părăsiţi).
În Invizibilul curcubeu, dramatismul atinge în patru versuri paroxismul: “Am deschis scrisoarea de la voi. / Descifrez: Fiule! / Şi după aceea literele / Cad una câte una…” Poetul e “transparent, / în invizibilul curcubeu / înecat în mare”. Totul nu e decât mirajul absurd al “zilei destrămate în noapte…”
În înstrăinarea sa, Grama e împresurat – la început – “de ape care reflectă umilinţa”, pentru ca, la sfârşitul poemului “Imagini virtuale”, să se consoleze cu amintiri în care “oglinzile opace reflectă neputinţa…”
Acasă, când pârâul din grădină i-a şoptit: “Te recunosc!”, poetul se spală de “poleiala jalnică” adunată “acolo unde soarele apune zilnic”, pentru ca, în finalul poeziei, să evoce: “O dimineaţă / nouă, cu iarbă proaspătă la ochi / şi miei de abur / cu-n om bătrân care m-a / luat de mână / spunându-mi molcom: Băiete, hai acasă!”…
Înstrăinarea îşi cere preţul. El e plătit prin începuturile uitării limbii materne. Poetul mărturiseşte: “Rătăcesc de mult / în misterul unei limbi / aproape uitate. / Fiecare silabă, / este un ecou / fiecare idee / o tresărire. / Caut, măsor, uit / cad şi mă înalţ / în consoane, în vocale // Mi-e frică, dar / mă bucur ca un copil / atunci când înţeleg…”
Şi totuşi, poezia lui Grama demonstrează prin bogăţia şi frumuseţea limbii române în care scrie, că pentru el, confesiunea de mai sus este mai mult metaforă decât pericol real.
De altfel, trebuie spus că întregul ciclu al “înstrăinării” menţionează mai mult starea de spirit a celui plecat, fară ca desprinderea de patrie să provoace vreo mutilare sufletească. Tentaţia repudierii locului de baştină, atât de caracteristică celor ce îşi justifică astfel dramaticul gest al desprinderii, nu îi este proprie lui Dimitrie Grama. El se consideră cetăţean al lumii şi, cu atât mai mult, cetăţean al patriei sale originare, în a cărei limbă gândeşte, vorbeşte, visează şi scrie. Deşi plecat din România la 22 de ani, în 1969, el face parte din emigraţia inteligentă, care nu se culpabilizează nici pe sine şi nici nu anatemizează patria părăsită. Decizia sa a fost o opţiune care acum (slavă Domnului!) face şi la noi parte din drepturile elementare ale omului, fară să mai fie socotită o „trădare”, care, în „epoca de aur” era grav sancţionată, atrăgând după ea infama „răspundere de familie”, menită să justifice represaliile asupra celor apropiaţi, rămaşi „acasă” – primitiv procedeu de răzbunare comun statelor totalitare.
Dar şi în ciclul acesta am găsit una dintre cele mai tulburătoare poezii scrise de Dimitrie Grama – Dă-mi mâna ta, străine: “De când e tot amurg? / De când e numai noapte? ? e cerul fară stele, / ori ochii mei sunt orbi? / Şi unde-i răsăritul de foc / din munţi, din mare? // Sau poate nu sunt eu / legat de fundul mării? / Sau poate aţi glumit / şi m-aţi întors din drum? // Dă-mi mâna ta, străine / şi luminează-mi calea, / cu ochii tăi de raze / din soare-mprumutate / dă-mi mâna ta de apă, / de foc, / de libertate, / dă-mi mâna ta de tot!…”
Ne-am obişnuit să considerăm poezia în versuri “albe” – adică fară ritm aparent şi fără rimă – poezie modernă. Falsă catalogare. Modernitatea unui poet nu constă nici în dispunerea grafică a versurilor sale şi nici în absenţa ritmului şi a rimei.
Nu există decât poezie autentică şi mimarea poeziei. Bună, sau proastă. Atât!
Şi Grama a început prin a scrie poezie cu rimă. Caietele sale din adolescenţă se află la mama şi la sora din Reşiţa natală. Autorul le-a uitat. Nu simte decât o vagă dorinţă de a le răsfoi. Am descoperit însă şi în acest volum câteva poezii lirice, în “stil clasic”. Iată una: “în smoala cea neagră o lebădă pluteşte, / Un arc de foc se-ntinde pe-un arc de boltă joasă, / De undeva, de-aiurea trăzneşte a pucioasă, / Şi-n burtă mi-a murit în zori un peşte. // Tumult de voci şi vânturi cu tunete-nfundate, / Pitici cu capul mare, vampiri cu dinţi de pară / îmi sar mereu din lături şi câteodată-n spate, / în groapa de sub mine nimeni nu vrea să sară…” (Vis). Mă opresc aici. “No comment”, cum spun englezii. Am vrut doar să argumentez o afirmaţie.
Lirica lui Dimitrie Grama îl afirmă cel mai bine ca poet. în volumul de faţă există o sută astfel de poezii. L-am intitulat “O sută de poezii de iubire, şi încă o sută!”
Aici, îşi dă adevărata sa măsură. E tandru, e calin, e dur şi, uneori, fatal. Ceea ce are el de spus avem cu toţii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar nu toţi avem rostirea sa. El rămâne un tragic. Poeziile lui de dragoste arareori se termină cu împlinirea dorinţelor ci, mult mai adesea, cu plecarea intempestivă a eroului liric: “în trecere / Spre Ixlan / Uitasem că deja e târziu / Pentru mine prea târziu / Pentru tine prea devreme. / Dar am plecat / fară să spun nimic…”
Plecările nu sunt doar nişte ieşiri strategice din scenă, ci presimţirea unui final pesimist: “După mine / două umbre. / Una cenuşie, / cealaltă şi mai cenuşie. / Şi cu toate că / încă nu te-ai trezit / Te recunosc umbră / mâncătoare de / umbre…” (Când m-am trezit). Sau: “Urăsc violul, dar / te-am violat! / De atunci Moartea / umblă încălţată / în pantofi roşii / pe urma mea…” (Viol).
Alteori îşi respinge iubirea, alungând-o (ca în Fereastra): “Am împins-o încet / de la spate şi / S-a prăbuşit ca în / Secunda următoare să-mi / acopere orizontul cu / evantaiele aripilor desfăcute, / libere pentru prima oară. / Şi cu toate că demult / am închis fereastra / îi aud cântecul care / când este o bucurie fară margini / când un reproş…” Concluzia aparţine fatalităţii: “Scriem dialoguri / cu speranţa / să fie descoperite cândva, / întâmplător, / de străini. / Şi aşa, împreună, / să devenim / nemuritori / în groapa comună…”
La Grama, fatalitatea este însă condiţionată de cuvântul “dacă”, aşa cum citim în poezia “Să-mi crească iarbă proaspătă”: “Dacă uiţi să mă chemi, / ca de obicei, / stinge lumina / să nu mă vadă nimeni / murind…”
Nu ştiu câţi ani de poezie sunt cuprinşi în această carte. Poate doar o clipă. Poate o viaţă. Poate o veşnicie…
în Singura mea dorinţă poetul i se adresează cititorului, mărturisindu-se: “Ceea ce scriu / sunt peregrinările mele / între fiinţă şi nefiinţă / între început şi nesfârşit. // Singura mea dorinţă / este / să vă întind mâna / să vă pătrund misterul / şi împreună să păşim / pe această potecă mereu nouă, / fascinantă, sălbatică, înspăimântătoare: / Viaţa…”
Citiţi-l pe Dimitrie Grama. Merită. Şi când veţi vedea o nouă carte de-a sa, luaţi-o în mână, mângâiaţi-o şi doriţi-o!

Ioan Grigorescu

prefaţă la volumul de poezii ,,Dă-mi mâna ta străine” autor Dimitrie Grama

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dimitrie Grama, Ioan Grigorescu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.