Gheorghe A. M. Ciobanu: „Un zugrav” şi al său penel – Ştefan Luchian

Lanţul carpatic al Spiritualităţii româneşti, lansat la o altitudine impresionantă, cunoaşte o multitudine de piscuri vizionare, pe care generaţii de demiurgi s-au încumetat să le escaladeze şi să rămână, apoi, în perimetrul lor creator, îmbogăţind astfel revărsările artistice, de la condei la baghetă şi de la daltă la pe¬nel, ale acestui spaţiu daco-strămoşesc, mult încărcat de zbucium, dar şi aureolat de realizări.
Un astfel de „Zburător”, cu aripi îndrăzneţe, dar cu o protoplasmă care 1-a şi prăbuşit, a fost, pentru pictura noastră naţională în arcuirea ultimelor două veacuri ale ei, Ştefan Luchian. O retină ajunsă dincolo de sensibilitatea fotonilor, ce a devenit însă, treptat, stânjenită de a mai reţine tremurul imponderabil al acestora, din cauza unui penel neputincios acum în a mai răspunde la zvâcnirile unei mâini, atât de bogată odinioară, în coregrafii creatoare.
Luchian s-a afirmat în arta românească într-un timp şi un spaţiu în care Grigorescu era „Voievodul pe viaţă” al penelului, învăluit de către toţi în aureola unei desăvârşiri supreme. Numai că acest „Truba¬dur” al Barbizonului declara profetic, asemeni tutu¬ror marilor vizionari ai artelor, că: „am în sfârşit în acesta un urmaş.”
Un urmaş, însă, nu „grigorescian”, ci „luchianesc”, el ducând mai departe, nu e manie¬ră sau un stil, ci zborul creaţiei în sine. Dacă atunci când se comentează geneza impresionismului în arta europeană se preferă a se accepta o motivaţie subiectiv-singulară şi anume acea „fugă de realitate” şi retragere în mijlocul unei naturi primare, acum, la Luchian, urmărindu-i creaţia sa, îl surprindem pe artist ca manifestând, parcă, o relativă „fugă de im¬presionism”, căutând a cultiva o anumită bivalenţă, atent fiind şi la asprimea spaţiului social, dar şi la universul meta-uman al clorofilei.
Arta lui Luchian este plastică. Oare dacă rapor¬tăm fiinţarea lumii la specificul tuturor artelor, se remarcă faptul că acelea ce sunt considerate ca fi¬ind statice – arhitectura, sculptura şi grafo-pictura – surprind „existentul” din jur, domeniul limbajului articulat – literatura, teatrul şi filmul – redau aspec¬tul de „existare”, de confruntare şi de supravieţuire, pentru ca, în final, creaţiile muzicale şi coregrafice, prin esenţa lor abstractă, aflate într-o neoprită de-venire, să comenteze întregul ajuns la Statut de infinit, cu imensul lor evantai de semnificaţii şi anume „existenţa”. Prin aceasta, fiinţa umană la început observă, constată descifrează şi analizează, pentru ca, aflată în alte ipostaze, să reacţioneze, să lupte, să se însumeze în acest mare „tot” şi astfel, ajunsă dincolo de existent şi de existare, să poată surprinde existenţa, cu sensurile şi finalitatea ei.
Luchian este prin penelul său, retină, dar şi contemplaţie, e o întruchipare deosebită a devenirii, ce a avut puterea meta-umană de a opri, imaginar, mişcarea şi de a-şi recrea, numai pentru arta sa, un alt univers, în care formele au devenit cristale, iar trecerea – tăcere. Nu e o oprire doar dinamică, provizorie sau întâmplătoare, ci o creaţie plastică, ce realizează acest proces obişnuit, în intenţia de a se putea surprinde şi alte faţete, ca şi alte semnificaţii ale dăinuirii, aflată, ideatic, în stare de repaus.
În lucrările sale, Ştefan Luchian se opreşte cu precădere la ceea ce este redat în peisajele, grupurile florale şi portretizările umane, pentru ca în altele să surprindă, aşa static, secvenţele caracteristice unor confruntări, ale căror rezultantă este, de fiecare clipă, starea de fiinţare. Penelul său fără de pereche, ne însoţeşte, indirect dar continuu prin decupajul făcut întregului, ca şi prin mirajul lui cromatic şi în perimetrul metafizic al înţelesurilor generale. Un demiurg triadic, acoperind, prin viziunea şi prin pânzele sale, întregul spaţiu estetic al artelor, dăruind statorniciei pânzelor sale, imaginea unui existent şi rostogolirea unor existări, iar vibrajul sensibilităţii noastre, mediativul existenţei în sine.
Peisagistica lui Luchian este primară, periferică, bogată în clorofilă şi asimetrii. Lumina zilei e difuză, împletită cu natura şi lipsită de solemnitatea răsăriturilor de soare sau a amurgurilor. Existenţa ei apriorică o determină să fie învăluită de emanaţii spontane de vegetaţie şi să se interfereze cu dantelăriile destrămate ale frunzişului. De aici şi impresia unei simbioze duale, spectrul cromatic al fotonilor împletindu-se cu un altul, alterocromatic, cu acel al clorofilei. Vegetaţia arborescentă se acumulează în grupuri de „nori în penumbră”, care se suprapun firesc, peste geometria neregulată a celor de pe cer.
Floralul capătă la el aură de poem. E o dedublare a sufletului uman, surprins în momente discrete, dar şi de trăiri profunde. Sunt flori care îşi au o anumită apartenenţă în ființarea lor naturală şi o alta aici, de frontieră, umanizată, posedând atribute temperamentale şi de reactivitate la trăirile lor imponderabile. Ele par a se fi desprins de lumea biologică a unei vegetaţii care, prin fiziologia ei, îşi asigură doar o continuitate existenţială, spre a se grupa acum într-o „florosferă” de sine stătătoare., fiecare specie având personalitatea şi modalitatea ei subtilă în a răspunde vieţuirii. Tăcute şi demne, frumoase şi în grup, florile lui Luchian se constituie într-un „regn” aparte care, fără a ne spune ceva, iar nouă, doar uitându-ne la ele, ne vine a crede că perfecţiunea întruchipărilor lor somatice ascunde în ea o la fel de perfectă de-dublare şi de spirit. Privindu-le îndelung, devii din ce în ce mai convins că aceste prefigurări aievea de forme şi culori nu sunt altceva decât faţete ale „flolarizării” sufletului lui Luchian, care a metamorfozat continuu, de la Garoafe şi Crizanteme, la Imortele şi Maci, de la Albăstrele la Tufănele, la Anemone şi Trandafiri. Sunt microcolonii florale, aflate la frontiera dintre vegetaţie şi omenesc, de la prima luând pluralitate şi desăvârşire, iar de la cealaltă, singurătatea sufletească şi „îngândurare de Luchian”.
Existentul uman este prezent şi el lângă cel floral, nu ca o expresie a imaculajului, ci ca rodul târziu al unei dureroase evoluţii. Drumul de la Anemone la „Un Zugrav” e imens, deşi, undeva, aceste două întruchipări se întâlnesc, sub aspectul lor de universuri închise, portretistica sa se desfăşoară pe două spectre, unul plecând de la corola unei copilării inocente şi ajungând la trunchiurile încovoiate ale senectuţii, iar celălalt, începe cu fiinţe doborâte de muncă şi se opreşte, ca un simbol, la cele măcinate de boli. Astfel, pentru prima polarizare, avem acel „nud” singular, acel corp de copil din lucrarea: Lăutul, care emană pudoare şi intimism, ca o Suzana în baie a artei noastre, după care să ne oprim la cutremurătorul: Moş Niculae Cobzarul, ce ne înfioară mult, ca şi Mama lui Dürer. Pentru cealaltă succesiune, amintim acel „monument”, dar şi „mausoleu”, dăruite unei trudiri dusă până la epuizare: După muncă spre casă – temă pe care, mai târziu, o dezvoltă şi Corneliu Baba în a sa Odihnă pe câmp – precum şi în tragicul său Autoportret, realizat în anii săi de cruntă şi absurdă suferinţă, din ale cărui trăsături disperate auzim, parcă, în pianissimo, lamento-ul dramatic şi neterminat al Requiem-ului mozartian.Stefan_Luchian_-_Galbenele
Supraviețuirea prin confruntare, în urma căreia existentul trece în stare de existare hamletiană, un „a fi” al lui „acum” pentru un alt „acum”, este prezentă mult, directă sau nu, în câteva din pânzele sale pline de epic. Sunt antagonisme, redate în acea formulă de „stop-cadru” atât de caracteristică artelor plastice, unele surprinse incipient, ca un preludiu al clipelor imediat următoare, altele postum, drept un postludiu al unor zbateri anterioare şi, în al treilea rând, acele stări de mijloc, ca nişte interludii, sau o liniştire imediată, aflată în preclipa unei viitoare contradicţii.
La împărţitul porumbului ilustrează din plin starea primă. Pluralul, unitatea şi îndârjirea accentuată a uriaşei mase de ţărani, de ambele sexe, de toate generaţiile şi redată într-un prim plan parţialic, subordonează latura artistică celei sociale. Acest: „Pe aici noi vom trece” al tabloului va deveni, peste un deceniu: „Pe aici nu se trece” belic. Şi treptat, privind lucrarea, surprinzi că această revărsare de lavă umană se subdivide, subtil, în temperamente şi personalităţi bine individualizate, toate animate, acum, de un acelaşi scop.
Iată şi un „după”, la fel de tragic ca şi momentul anterior şi pe care Luchian îl redă realist, asemeni unui reportaj „pe viu”: „1907″. O denumire redusă la esenţă, la un cod cifric al trecerii anilor, ascunzând în spatele ei o maree nelimitată de comentarii. Nu e, acum o confruntare dintre oameni şi „oameni” ci dintre fragilitatea vieţii şi moartea cea fără de întoarcere.
Departe de învingeri şi înfrângeri, de zboruri sau de prăbuşiri, artistul se opreşte şi la acele secvenţe, liniştite în aparenţă şi fatal trecătoare, ca o arcadă invizibilă între două stânci dure, ca o stare medie între zbateri. „Spălătoreasă” sa e un caz fericit. Peste tot domină împăcarea. Figura umană, ce ar fi putut fi singura care să emane zbucium şi căutări, aici este îndreptată dincolo de noi. Linia curbă a frânghiei e o rezultantă, parcă, a perpendicularelor şi a complexităţii din jur. Nimic alăturat, care să perturbe starea de veşnicie a secvenţei. Peste tot, confruntările stau ascunse în adâncimi. Doar una singură e mai aproape de „acum” şi ar putea da naştere, dintr-o clipă în alta, la tulburări uşoare: o eventuală neîmpăcare dintre multitudinea cromatică a naturii şi coloritul divers al rufelor întinse la uscat. Datorită acestei linişti de moment, penelul autorului, nelegat încă de braţ şi-a revărsat întreaga sa măiestrie plastică.
Rezultanta ideatică a creaţiilor sale, pornită de la monovalenţa temelor despre natura în sine, acea florală şi umană şi ajunsă, apoi, la pluralitatea dură a confruntărilor sociale, se prefigurează abstract, departe de porozitatea pânzei, sau de pastelajul culorilor, în acel eşafodaj al viziunii autorului asupra fiinţării supreme a lumii, adică asupra existenţei, şi aici, spectrul de polarizare este larg, este elongat pe o dimensiune care, nemaifiind determinată de substanţialitatea şevaletului, e desfăşurată pe lungi¬mea, aproape nemărginită a existării. Pe prim-plan se conturează năzuinţa artistului de a se apropia, asimptotic, de un cer al gândului, al perfecţiunii creative şi al unui zbor, toate epurate de frământă¬rile generate de acea „protoplasmă socială”, care în¬seamnă vieţuirea. Dar, însumate intim în ţesătura de azur a acestei elevaţii, se resimte dură, neiertătoare şi ireversibilă, aspră şi deloc omenească, prăbuşirea perpendicularică înspre un pământesc absurd. O năzuinţă şi o prăbuşire, un zbor dedalic şi o cădere de Icar, acesta este algoritmul tragic în care se poate încadra destinul existării artistului şi al existenţei ca semnificaţii pure, emanate din opera sa.
Arta lui Luchian, deşi redusă la membrana bidimensională a unor pânze, a absorbit în ea şi dualitatea polarizată a Genezei sacre, ca şi răscrucile, aşa trecătoare cum sunt ele, ale acelor momente în care contrariile lumii îşi dau, în linişte mâna. E o triadă completă, pe care profunzimea sensibilităţii sale o reţine desfășurată, oprindu-se demiurgic la fiecare din ele. In felul acesta, creaţia sa vine în întâmpina-rea unui univers deschis, în întregime, întruchipării umane. De aceea, poate, Luchian a strâns, în braţele înfiorărilor lui şi în buchetele numeroaselor sale în-făptuiri, corolele pure ale florilor firii, spre a le dărui, apoi, cu toată fragila sa fiinţare, fiinţării lumii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gh. A. M. Ciobanu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.