Petruș Andrei – Povestea copilului care numără stelele

Petrus Andrei,,… basmele copile cresc” (Mihai Eminescu)

A fost odată ca niciodată că, de n-ar fi, nu s-ar povesti.
A fost odată un copil care nu-și cunoștea părinții și care era crescut de o femeie sărmană, pe nume mama Floarea, dintr-o margine de sat.
Câtă vreme mama Floarea pleca la câmp, Alin, c-așa-i pusese numele copilului, avea grijă de gospodărie fiind mai harnic și mai ascultător ca o fată mare: deretica prin casă, mătura ograda, aducea din grădină buruiană pentru păsări și schimba apa la rațele care întruna o tulburau. Cât se mai hodinea oleacă, aducea apă proaspătă de la izvor să beie mama Floarea și să se răcorească după arșița zilei și truda câmpului.
Când soarele se pregătea să se ducă și el la culcare, mama Floarea intra în ogradă, în spate cu câteva vreascuri strânse din pădurea din apropiere sau cu pălării de floarea soarelui ori cu știuleți de popușoi în lapte pe care îi punea îndată la fiert.
Cum se-nnopta, fiindcă mama Floarea se culca odată cu găinile, Alin avea obiceiul de stătea pe prispă cu ochii larg deschiși spre cer până ieșeau stelele ca să le numere.
Într-una din seri, un bătrân cu barba albă se opri la poartă și bătu ușor cu un toiag. Alin sări de pe prispă și îl pofti în ogradă.
– Ce făceai tu acolo, copile? L-a întrebat moșul.
– Număram stelele, i-a răspuns Alin cu tristețe în glas. Din când în când câte una se desprinde și cade pe pământ. Mama Floarea spune că atunci li se îndeplinește copiilor fără părinți câte o dorință pusă-n gând. Dar poftim și te odihnește aici pe prispă, îl îmbie Alin pe drumeț, poate ești ostenit de atâta drum. Pare că vii de departe.

– De departe, încuviință bătrânul, așezând cu grijă lângă el o cutie neagră.
– Ce ai în cutia asta ? îl iscodi Alin.
– Aici, răspunse călătorul mângâind cu palma lemnul strălucitor, îmi țin o parte din suflet.
Desfăcu tot cu băgare de seamă cutia și scoase o vioară și un arcuș de care copilul mai văzuse pe la lăutarii care cântau în sate pe la nunți, cumetrii și hore.
– Drept mulțumită pentru găzduire, am să-ți cânt o baladă, spuse bătrânul așezându-și ușor capul pe vioară și, după câteva note răzlețe, cântecul se porni lin, ca un susur de izvor din muntele cel alb.
Magia cântecului îi învălui pe amândoi și apoi se stinse ca un suspin.
– Vioara asta, spuse bătrânul cu glas tainic, am să ți-o las ție. S-o învelești bine și s-o îngropi noaptea la răspântie de drumuri și, numai atunci când vei simți că nu mai poți fără ea să o scoți la lumină. Dar când ai să te pornești spre casă, să nu cumva să-ți întorci capul înapoi că ți-l pui în mare primejdie, îl avertiză bătrânul cu un fel de asprime în glas.
După ce o închise în cutie, bătrânul își făcu loc în culcușul băiatului și, acoperindu-se amândoi cu un țol, adormiră.
Dimineața, Alin vru să-l mai întrebe pe bătrân câte ceva dar acesta parcă intrase în pământ. Simțind că și mama Floarea s-a trezit, Alin ascunse cutia între bulendre ca să nu se vadă și se apucă de trebăluit prin curte.
După ce mama Floarea se întoarse de la câmp, ca de obicei, Alin așteptă să adoarmă, își luă cutia subsuoară, învelită în niște cârpe, și un hârleț și merse la răspântia de drumuri din capul satului. La lumina lunii și a stelelor săpă o groapă potrivită, culcă apoi cutia cu grijă ca pe o comoară și, după ce isprăvi treaba, o porni iute spre casă.
La școală, când învățătorul îi punea vioara în mână, Alin deprindea mai repede decât toți copiii meșteșugul și cântecele se auzeau de parcă ar fi cântat însuși învățătorul. Și în noaptea de Sfântul Andrei, când fetele își fac pe ursită, Alin simți furnicături prin degete. Se duse la locul cu pricina, dezgropă vioara dar nu-l răbdă inima și, după ce se depărtă binișor, întoarse puțin capul în spate. În urmă se auzea o muzică dumnezeiască și un șarpe de flăcări părea să-l ajungă. Alin o rupse la fugă cât îl țineau picioarele și abia când se trânti pe țoalele de pe prispă îi veni inima la loc. Vioara pesemne era vrăjită și puterile întunericului o cereau înapoi.
Seară de seară de pe prispa sărăcăcioasă se revărsau peste sat cascade de sunete când mai triste, ca un bocet, când mai zglobii ca salturile iezilor primăvara în mustul zăpezii, când mijește iarba.
Mamei Floarea îi spusese adevărul doar pe jumătate, că vioara i-o lăsase un bătrân.
Și de-odată, Alin începu să fie căutat și chemat la ospețe, la hramuri, la petreceri, la nunți și hore în sat. Răsplătit pentru harul și truda lui, nu mai ducea nici el, nici mama Floarea grija zilei de mâine. Atâta doar că, din noaptea în care dezgropase vioara și privise îndărăt, rămăsese răsucit spre stânga și nici doftoroaia satului, nici vraci vestiți la care fusese mai apoi nu-i putuseră da de rost.
După ce mama Floarea se stinse, Alin își luă cutia scumpă subsuoară și plecă în lumea largă să-și găsească norocul. Și nu stătea locului ca argintul viu și unde ajungea el se porneau cântecul și jocul și veneau care mai de care din toate părțile pământului să-l vadă și să-l asculte.
Și de pe strunele viorii sale porneau cântece de dor și jale de plângeau femeile-n basmale și bătrânii abia își stăpâneau izvorul lacrimilor.
Și-așa a mers Alin din loc în loc, din împărăție în împărăție, până la marginea mării de unde se spune că izvorăsc toate cântecele și poveștile de curg în lume apoi ca o apă vie fără de sfârșit.
Și-am încălecat pe-un lemn
La bine să vă îndemn
Să lăsați în lume semn.
Și-am încălecat pe-o roată
Și am mers prin frig și zloată
Să vă spun povestea toată.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Petruş Andrei și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.