Dimitrie Grama – ,,Până acum, nu am realizat nimic altceva decât să mă pun la jug”

dimitriDin vol. colectiv “Cuvinte pentru urmaşi. Modele şi exemple pentru omul român” (ed. Carpathia press, 2005)
Ideea de a face parte din cei aleşi să se „împărtăşească“ în ale creaţiei şi mai ales răspunderea care ni se dă clasificându-ne un fel de „exemplu“ sau “model“, mă pune pe gânduri. Şi, vedeţi, nu sunt obişnuit, deoarece am considerat că atunci când într-adevăr am ceva de spus, ceva ce ar merita o documentare şi o arhivare pentru o judecată ulterioară, aceasta trebuie să izvorască din sălaşuri, pentru mine, necunoscute şi să-mi forţeze inima, cugetul şi mâna.
Voi încerca acum, totuşi, să răspund cât mai sincer şi adecvat dar pentru a nu fi înţeles greşit şi pentru ca răspunsurile mele să nu fie tratate ca ceva definitiv, static, vreau să fac referinţă la ceea ce am spus mai demult; scriu ce-mi trece prin cap acum, acesta este adevărul meu de moment şi, cine ştie, poate mâine ori la anul viitor să gândesc altcumva.
Se pune întrebarea dacă răspunsurile noastre au o valoare strict personală sau ar putea fi de folos şi altora. În speranţa că voi putea contribui la elucidarea unor mituri sau cel puţin la o polemică înverşunată continui cu răspunsurile.
Cred că unul din cei mai importanţi factori care au contribuit la „formarea“ mea, ca şi cum aş fi un fel de „gânditor“, a fost nemărginita sursă de inspiraţie şi fantezie pe care familia mea a reprezentat-o atunci când creierul era încă necopt şi spiritul încă mic.
La o anumită vârstă, nu există scriitori mai buni decât bunicii, părinţii, fraţii sau verişorii, care în dorinţa lor de îndrumare, dar şi aceea de a ajunge la termen cu proprii lor demoni, te iniţiază în lumea lor, pentru tine atunci misterioasă şi tainică; iniţiere care, ca un izvor, poate să curgă necontenit tot restul vieţii. Şi că de multe ori, în dorinţa noastră de a ne exprima, de a „crea“, avem senzaţia că izvorul fanteziei a secat. Eu nu cred că el, izvorul acesta, seacă vreodată ci cred mai curând că sunt momente când logica aşteptărilor şi logica succesului ne înşeală.

Astfel au mai contribuit şi alţii ca: J. Verne, Goga, Tolstoi, Dostoievski, Topîrceanu, Casteneda, Fowles, Borges, Alexaindre, Cervantes, Dante, Camus, Dalai Lama, Nietzsche, Paul Brunton, Eliade, Cioran şi încă mulţi alţii pe care nu-mi amintesc cum îi cheamă pentru că sunt un ingrat: le consum opera şi nici măcar nu mă străduiesc să-i numesc. Dar asta nu înseamnă că nu le sunt recunoscător.
Nu ştiu dacă a existat vreun moment de răscruce în viaţa mea. Nu cred în „diaspora“, deci faptul că gândesc şi scriu într-un fel sau altul nu-l atribui condiţiei mele de emigrant. Nu este oare o migraţie şi dacă te muţi din Tulcea la Cluj? Omul care pleacă dintr-un loc repede uită şi locul şi limba locului şi restul? Şi greutăţi, dacă sunt, nu există ele oriunde pe acest Pământ şi mai ales în concepţia noastră despre viaţă?
Dar s-ar putea să existe vreun moment de răscruce care stă să vină. Poate că tocmai acum mă pândesc din necunoscut şi s-ar putea ca atunci când acel moment mi se va înfăţişa în toată splendoarea lui arătându-mi clar calea de urmat, voinţa de împărtăşanie, de destăinuire să mă părăsească.
Îndemnul fundamental, hotărâtor, în ceea ce mă priveşte a fost şi este, aşa cum spune Silvestri, tainic. Habar nu am de unde provine şi de aceea adeseori mă cert cu Dumnezeu, care tocmai în materie de creaţie mă lasă neştiutor.
Promit însă ca atunci când acest mister mi se va dezvălui şi voi înţelege, promit să-l trâmbiţez, chiar din mormânt, lumii întregi!
În ale scrisului sunt un total egoist. Am scris şi scriu în primul rând pentru mine însumi (să nu uit ce-mi trece prin cap) şi pentru cei câţiva care au avut imprudenţa să-mi iasă în cale.
Nu am, deasemenea, nici un alt fel de ambiţie prin scris decât nemurirea. Nu a persoanei, dar a ideii şi a timpului trecut, care, nedocumentate, nu au existat niciodată. Eu îmi fac „datoria“, notez. Acum, dacă nimeni nu va cunoaşte ce am avut de spus, nu e vina mea. Eu mi-am făcut datoria!
Cele mai mari obstacole pe care le-am avut de înfruntat au fost cele pe care eu, conştient sau inconştient, le-am creat. Am avut norocul să întâlnesc oameni cumsecade şi care m-au încurajat să continui cu litera tura. Fără aceşti oameni probabil că „opera“ mea apărea în analele familiei ca un divertisment sau ca un fel de excentritate. Şi doar atât.
Pe de altă parte, mă gândesc că aceşti vânători iscusiţi, flatându-mi orgoliul, în fond m-au rănit mortal în coaste şi eu, sângerând, le mulţumesc!
Până acum nu am realizat nimic altceva decât să mă pun la jug. Un efort pe care, în schimb, îl împart cu alţii, cu voi. Alţii care speră să deosebească banalitatea clipei obişnuite.
Dacă prin strădania mea aşi putea „crea“ o subspecie umană mai pură şi m-aş simţi într-adevăr împlinit.
Cei care au putere şi răbdare să asculte ce eu şi alţii ca mine avem de spus, se vor trezi poate, odată, pe acea potecă îngustă ce duce spre „iluminare“. Nu pot decât să sper că omenirea toată în fond va încerca cu timpul această cale, care ne va duce cu siguranţă spre divinitate; atât cea supremă cât şi cea ascunsă în noi, în fiecare. Aici este taina salvării omenirii; o fiinţă umană, umană, nu un animal pornit pe calea urei şi a distrugerii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dimitrie Grama și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.