Dimitrie Grama – Ilidia, paradisul meu

dimitriLocul meu de vecie este la Ilidia, pentru că mie mi-au spus alţii dinaintea mea că acolo şi numai acolo este paradisul. Şi eu, care-s rupt din ei, îi cred.
Noi, fiinţa umană, nu trebuie să redescoperim orinalitatea originii, ci omul „modern“ ar trebui să-şi redescopere potenţialul propriu, potenţial cu carea fost înzestrat să „cucerească“ lumea înconjurătoare, chiar de unul singur. Fiecare din noi suntem un Robinson Crusoe, adică înzestraţi, de cel ce ne-a creat, cu resurse enorme de supravieţuire şi de re-creaţie (prin asta doresc să spun nu recreaţie distractivă ci de re-creaţie în sine, de remodelare a spiritului înspre contopire cu divinul). Vorbesc despre legătura pierdută acum în om cu fenomenele primordiale de cunoaştere şi înţelegere, despre pierduta iniţiativă „originar“ organică, care odată, în timpuri imemorabile, ne-a făcut să fim „masters of the world“. În această calitate, locul şi „ambianţa“ naturală erau direct expresii ale unui „continuum“ nepipăibil, de neexplicat, care ne întregea ca „neam“. Diversitatea tradiţiilor în aceeaşi matcă în aceeaşi perioadă de timp, era doar o reflectare a bucuriei unui spirit şi cuget liber. Bineînţeles că orginismul în sine este reflectat în, doar o parte a-şi spune, din „afirmarea diversului sau a diversităţii“, pentru că originismul conţine şi ceea ce noi nu putem vedea, simţi sau exprima ca grup definit de entităţi: omul.
Era modernă, pe lângă minunatele „ajutoare“ materiale, ne-a adus şi o nouă formă de „sclavie“. Fiecare om, cred eu, ar putea enumera una sau poate mai multe forme de dependenţă modernă şi nici nu este de mirare să fie aşa, deoarece şcoala modernă a devenit un instrument de control, de „globalizare“.
Orice avânt al unei fantezii precoce sau deosebite, este tăiat direct din rădăcină de acei dascăli îndoctrinaţi şi îndoctrinanţi, care vreau „binele“ copiilor. Aici se ascunde bineînţeles doar ambiţia unei societăţi tehnocrate şi dominante de control al tuturor indivizilor. Control = exploatare. Un om crescut liber, un copil educat să gândească şi să-şi assume responsabilitaea „actelor“, nu poate fi controlat, sau doar într-o măsură foarte redusă, pe care el conştient o acceptă.
Mai demult această înţeleaptă cunoaştere era o calitate comună unui grup de oameni care în felul acela de „comunitate“ formau un „neam“, un popor. Asta am învăţat eu la Ilidia, în acel loc uitat, necunoscut şi neimportant. Pentru mine însă, un direct corridor în timp, pe care dacă aveai curiozitatea să-l străbaţi te trezeai acolo de unde în fond ai pornit şi pe singura potecă pe care puteai să mergi înainte cu adevărat. Pentru că mulţi sunt aceia care bat pasul pe loc şi cred că merg înainte. „Globalizarea“ este un astfel de fenomen.
„Formarea intelectuală“ este, de cele mai multe ori, un proces individual, care în mare parte nu poate fi planificat, mai ales în acele detalii care au de a face cu partea intuitivă, imaginativă şi creativă. Aici nu vorbesc despre educaţia volitivă înspre o anumită profesie, de exemplu; violinist sau inginer, doctor ş.a.m.d., ci despre acele procese mistice şi instantanee, în parte ascunse care apar ca o surpriză, ca un fenomen neaşteptat.
Adeseori am citit „mărturiile“ succesului, scrise de diverse personalităţi culturale şi de multe ori m-a frapat „clarviziunea“ şi în acelaşi timp banalitatea „destăinuirilor“ respective: „eu de mic copil am iubit literele şi am ştiut că aceasta este menirea mea, să le înşir în versuri etc., etc.“ Exemple de acest gen sunt multe şi fiecare om citit le întâlneşte din când în când. Eu unul nu le înţeleg, poate pentru că eram destul de inconştient la o anumită vârstă, hai să zicem la 10-12 ani, inconştienţa şi confuzie care doar a crescut pe măsură ce fiinţa mea biologică, independent de cugetul meu, se luptă cu adaptarea hormonală şi descoperirea sexului opus. În copilăria şi adolescenţa mea, în afară de câteva momente, aş putea spune, sclipiri ale providenţei, nu am avut o conduită, o viziune, ori vreo ambiţie clară.
Acum, ca om matur, cu o anumită experienţă şi o eventuală sinteză a gândurilor şi amintirilor încerc să înţeleg „drumul“ pe care l-am parcurs şi nici acum nu-mi este uşor să spun ceva „obiectiv“ despre subiectivitatea mea personală şi cea a lumii înconjurătoare, mai ales din perspectivă că aceste ale mele experienţe sunt în fond personale şi destul de neinteresante pentru cititorul obişnuit.
Deci ceea ce eu cred că ar fi contribuit la „formarea“ mea culturală este un amalgam de trăiri şi informaţii, venite chaotic, pe care creierul şi spiritul meu le-au acumulat şi independent de mine le-au „prelucrat“ în aşa măsură ca eu să mă pot folosi de anumite capitole doar atunci când sunt în stare să le folosesc.
Pentru că degeaba eşti bombardat cu cele mai selecte învăţături ale pământului, dacă tu nu eşti în stare să-ţi însuşeşti învăţătura. Sunt însă destul de sigur că atitudinea familiei faţă de noi copiii a avut o importanţă deosebită în formarea noastră ca „oameni“. Amintesc doar faptul
că de mic copil mi s-a îngăduit să iau parte la discuţiile „oamenilor mari“, de orişice fel (de obicei nu politice pe vremea aceea a anilor 1950-1960), şi până noaptea tîrziu. Îmi amintesc că unchiul meu Sofronie Grama care avea o pasiune pentru matematică şi filozofie, avea lungi discuţii cu tatăl meu şi câteodată alţi invitaţi ai casei, despre cele mai variate subiecte posibile, cum ar fi Platon şi ideea republicii, Darwin şi materialismul dialectic, ateism, Franţa şi Austro-Ungaria etc.
Auzind diverse expuneri şi neînţelegând aproape nimic, am început pe la vreo 10-11 ani să citesc la întâmplare cărţi din biblioteca casei. Aşa fără vreo ţintă deosebită am citit Istoria Religiilor şi alte cărţi de a lui Eliade, pe care nu le înţelegeam, apoi am trecut la Istoria Antică combinată cu „Doxuri“ şi Julles Vernes, după care a urmat o literatură haotică. Tânăr adolescent, eram destul de citit, dar nu ştiam nimic şi nu mă mir că am avut o perioadă destul de îndelungată când interesul meu pentru literatură şi citit în general s-a redus la zero. Cu excepţia cursurilor obligatorii de la şcoală şi apoi de la facultate.
De acolo poate mi s-a tras un fel de rezervă cu privire la „veneraţia“ vreunui scriitor, deoarece mult timp am crezut că nimic nu am învăţat din toata strădania cititului.
Nu pot să-mi amintesc autori bănăţeni care să fi avut vreo influenţă aparte în „formarea“ mea culturală, în schimb sunt conştient de ceva care pentru mine are o valoare mult mai mare şi anume aceea că: toată atmosfera rurală bănăţeană respiră muzică şi poezie.
Vara la Ilidia bătrâni rămaşi singuri după război sau pentru că le-au plecat copiii la oraş, la lucru, ne luau pe noi cei veniţi de la oraş în vacanţă în „excursii“, în care noi fără să ne dăm seama ascultând „poveştile“ bătrânilor, îi ajutăm în fond să culeagă fructele, sau fânul, grâul etc. Aşa am aflat şi parte din istoria familiei, de luptele duse cu turcii pe Valea Mare, aşa am ascultat cântecele „zise“ din frunză ori la taragot. Aşa am învăţat omenia, lucru de nepreţuit şi pe care nici un tratat de filozofie nu m-ar fi putut învăţa.
Seara pe băncile de piatră din faţa caselor, aceiaşi bătrâni ne povesteau poveşti cu strigoi şi ne îmbiau să luăm o gură de rachie, că nu strică nici la domni! Pe vremea aceea Ilidia nu avea electricitate şi noaptea era o beznă de nepătruns dacă nu era lună pe cer şi îmi amintesc spaima pe care o simţeam întorcându-mă singur acasă. Atunci nu îndrăzneam să intru pe uşa mare de la casă pentru că aceasta se deschidea în diverse dependinţe şi portale în ziduri, apoi trebuia străbătută o terasă interioară lungă şi toate, bineînţeles atunci, în acel moment erau bântuite, ocupate de strigoi, împieliţaţi şi alte făpturi periculoase, mortale.
Cred că aici, în acest anturaj sătesc, fără să ştiu atunci acest lucru şi fără efort, am „absorbit“ instantaneu o cultură milenară, care şi acum este fundamentul tuturor celorlalte activităţi „intelectuale“ şi „umane“ pe care încerc să le exersez. Aceste trăiri şi amintiri îmi sunt nu numai drage, dar şi necesare ca să pot continua să gândesc pozitiv şi constructiv într-o lume care adeseori îmi apare indiferentă sau chiar ostilă. Nu pot să împart cu nimeni altceva decât aceste trăiri simple, neselectate, dar care tocmai prin natura lor ne leagă de esenţial şi dacă avem noroc ne formează oameni printre oameni.
Nu toţi au această şansă!
Fiinţa umană, în comparaţie cu alte vietăţi, este înzestrată în momentul creaţiei cu spirit şi cuget, dar amândouă aceste calităţi dăruite sunt virginale, nedezvoltate, o bună perioadă de timp. Copilul mic este destul de inconştient şi de neajutorat, că fără ajutorul adulţilor din anturajul lui, adulţi care se presupune că îi vreau binele, nu se poate dezvolta „normal“. Sau mai bine spus nu îşi poate dezvolta funcţiile intelectuale şi spirituale armonic şi optimal.
Nimeni nu face excepţie de la acest fundamental principiu şi deci nici eu. Cu toată siguranţa că cea mai importantă „etapă“ în dezvoltarea mea ca om a fost cea a copilăriei, atunci când intelectul şi spiritul sunt într-adevăr libere de prejudiciile societăţii, când dorinţa de cunoaştere a lumii înconjurătoare este necondiţionată.
Copilăria mi-am petrecut-o în Banat şi verile, acele importante perioade de aproape totală libertate, la Ilidia. Bineînţeles că atunci când eram copil nu am avut vreodată impresia că „locul“ sau „anturajul“ prezenţelor umane, ar avea vreo importanţă la formarea mea ca om sau la eventuale viitoare filozofii. Nu cred că gândeam deloc „vizionar“, ci limitat ca orice copil normal, pentru care bucuriile de moment sunt importante şi viitorul se reduce la cel mult ziua de mâine.
Cu toate astea, fără să vreau am „înmagazinat“ o grămadă de impresii, de experienţe intelectuale şi sufleteşti, toate „uitate“ într-o memorie şi nefolosite de mine ca individ o lungă perioadă de timp. Viaţa are o periodicitate, un circuit care bag seama se deosebeşte de la om
la om. Părăsind România la numai 20 de ani, am fost nevoit să-mi folosesc toate resursele intelectuale şi spirituale în lupta de adaptare şi de funcţionare armonioasă într-o lume nouă, străină, în fond. Această ambiţie de adaptare poate duce, în unele cazuri, la pierderea conşientă sau inconştientă, a personalităţii anterioare. Aşa sunt cazurile celor care „devin“ mai francezi decât francezii sau mai nemţi decât nemţii. Cu mine, nu ştiu din ce motive, nu s-a întâmplat acest fenomen. Probabil că mai mult inconştient decât conştient, mi-am păstrat o identitate care să fie doar a mea şi această indentitate în lumea nouă în care trăiam, nu putea fi alta decât identitatea mea veche.
După ce parte din aspiraţiile profesionale, materialiceşti, sociale etc., s-au definitivat, am început să-mi adun gândurile şi să-mi liniştesc sufletul. Fără să vreau, ceva mă îndemna la contemplare şi în acelaşi timp la o analiză a „calităţii“ vieţii, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Şi ciudat tot mai multe din trăirile trecute, tot mai multă „limbă maternă“ îmi bombardau sinapsele unui creier care în loc să se liniştească, devenea tot mai activ. Am atribuit mult timp această febrilitate de reîntoarcere în „memorie“, procesului de senilizare. Începuse aşa, când aveam vreo 40-45 de ani şi continua spre neliniştea mea şi a familiei, pe care tot mai des o „educ“ în spirit patriotic româno-balcanic. În aceeaşi măsură am putut să mă distantez şi să analizez la „rece“ societatea vestică în care trăiam. Departarea în timp şi spaţiu s-ar putea să contribuie la mitizarea locurilor părăsite şi câteodată să ducă chiar la atitudini fanatice, dar
mie personal distanţarea de locurile natale şi experienţa unor „alte lumi cu alte culturi“ mi-a dat posibilitatea poate unică de comparaţie a unor „stări de spirit“ în raport cu o lume înconjurătoare vastă şi diferenţiată.
Am ajuns la concluzii la care şi alţi strămoşi de ai mei au ajuns şi fascinant este faptul că am văzut că şi alţi oameni trecuţi prin aceleaşi experienţe ca şi mine au ajuns la concluzii similare. Şi una din cele mai importante este aceea de apartenenţă cu o lume rămasă neschimbată, „îngheţată în spaţiu şi timp“, o lume a unor memorii care cu timpul devin
din ce în ce mai vivide, mai importante.
Mi-am dat seama că eu „aparţin“ lumii părăsite, că actele de părăsire a unui teritoriu sau al unor tradiţii, nu sunt definitive şi reîntoarcerea este doar un act de împlinire, de reîntregire. Doar aşa reîntregit, regăsit, consider că pot părăsi această lume.
Nimeni nu are dreptul să mă împiedice de la o astfel de gândire sau măsură, iar cei care spun: „ce doreşti domnule aici, ai plecat, ai părăsit, deci nu mai ai nici un drept etc.“, sunt nişte necunoscători, nişte limitaţi de propriile experienţe înguste şi deci trebuie ignoraţi.
Imaginea Paradisului probabil că se formează prin acceptarea circuitului vieţii, prin regăsirea spiritului liber şi pur al copilului pe care l-am părăsit odată, undeva şi pe care avem speranţa să-l reîntâlnim.
Acum un an doi în urmă am vizitat România şi spre amărăciunea sufletului meu am constatat că acea lume pe care mi-o aminteam, nu mai există decât în puncte izolate, limitată câteodată doar la anumite persoane. O lume nouă, care vorbeşte o limbă nouă a invadat Reşiţa şi Timişoara, poate mai puţin Oraviţa, Caransebeşul, dar încet, încet toate amintirile legate de locuri binecuvîntate în care armonia şi înţelegerea au predominat secole, se vor stinge în indiferenţa materialistică a celor care ca materie umană ne vor lua locul.
Ilidia, în schimb, a rămas aceeaşi insulă de refugiu, scutită, în izolarea ei, de perversităţile unei lumi „moderne“, fără suflet. Acolo bunicul meu, Adam Tzeicu, după mai bine de cincizeci şi cinci de ani trăiţi în America s-a reîntors la 83 de ani să moară. A mai trăit treisprezece ani acolo şi întâlnindu-l mi-a spus: „Dimi aici este paradisul“. A murit înconjurat de slugile şi amantele ţigăneşti în ordinea firească a lucrurilor, aşa cum le-a ştiut odată şi cum America nu putea să fie niciodată pentru el. A murit fericit şi acest lucru m-a umplut cu bucurie deoarece eu l-am convins să părăsească SUA, atunci când am stat împreună la New-York. Cred că această apartenenţă familială şi regională a fost determinantă în formarea mea ca individ matur într-o lume străină, lumea apuseană. În momentele de răscruce, în momentele de îndoială sau chiar de neputinţă, mi-am adus aminte de unde şi din cine mă trag. În acel cufăr de amintiri şi trăiri anterioare am găsit uneltele şi armele de înfruntat necunoscutul. Tot de acolo mi-am hrănit sufletul cu speranţe şi mi-am înzestrat cugetul cu limpeziciunea şi indulgenţa gândului.
Întotdeauna am considerat că cei care „se leapadă“ de trecut, cei care îşi reneagă obârşia şi poporul, sunt nişte suflete pierdute, nişte rătăciţi care niciodată nu vor găsi calea bună dacă vor rămâne aşa, neschimbaţi în convingerea că ar fi altceva decât sunt. În aceeaşi măsură sunt convins că niciodată nu este prea târziu să revii la „matcă“, să te trezeşti la singura realitate posibilă, aceea de a te accepta ca o verigă în braţara pe care au început-o alţii înaintea ta, verigă care doar acolo se potriveşte în armonie cu restul. Unii prea târziu descoperă că sunt o verigă la o brăţară pe care nimeni nu o poartă sau şi mai rău, sunt o verigă pe care cineva brusc o scoate pentru că nu se potriveşte în brăţara respectivă. Asta nu înseamnă că viaţa anterioară, amintirile, apartenenţa familială sau etnică te împiedică să trăieşti şi să funcţionezi armonios oriunde în lume te-ai afla.
Eu însă ştiu că locul meu de vecie nu este aici, cu toate că iubesc Scandinavia, Anglia, America, ci la Ilidia, pentru că mie mi-au spus alţii dinaintea mea că acolo şi numai acolo este paradisul. Şi eu, care-s rupt din ei, îi cred.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dimitrie Grama și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.