Vavila Popovici – Bunătate vs. răutate

„Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea.” Ludwig van Beethoven

Bunătatea este un sentiment existențial fundamental, este acea înclinare a omului de a face bine, este o limbă pe care o înțelege oricine, pe care „surdul o poate auzi și orbul o poate vedea”, după spusele scriitorului Mark Twain.
Ne naștem buni, dar condițiile vieții ne fură bunătatea într-o mai mare sau mai mică măsură. Educaţia, orientarea însă, au o mare importanţă. Viața ne pune în față anumite situații în care trebuie să decidem și să acționăm, ne pune la încercare. Pe unii încercările îi înrăiesc, pe alții îi înțelepțesc. Deşi este mai greu să fii bun, sunt destui oameni care au acest curaj și dispuși a se pune în slujba binelui.
Bunătatea aparține oamenilor de caracter, oamenilor echilibrați, oamenilor puternici. Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, spre regretul nostru din ce în ce mai rar întâlnită în societatea actuală. Caracterul se formează printr-o luptă intensă și aspră asupra eului nostru, luptă contra înclinațiilor firești moștenite, atunci când ne dăm seama că ele există. Fiecare păcat cultivat slăbește caracterul și întărește obiceiul rău, iar rezultatul este stricăciunea fizică, intelectuală și morală. A discerne între a fi rău și a fi bun ar fi necesar și ar dovedi existența inteligenței noastre. Astăzi oamenii se grăbesc să depășească etapele vieții și din acest motiv devin egoiști, răi, isterici. Prin urmare bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară, universal răspândită. Să fii rău este simplu, să fii bun cere efort, gândire şi înţelegere. Răutatea poate duce la cruzime și acte de sălbăticie.
Există bunătate interioară și personală, precum și bunătate exterioară și socială. Omul bun se străduiește să realizeze în el însuși, dar și la alții, idealul cel mai înalt de inteligență, putere și dragoste care duce la fericire, chiar dacă fericirea, unora li se dovedește până la urmă a fi o îndelungă așteptare. „Fiți buni unii cu alții” ne învață Biblia. Caracterul esențial al bunătății este dezinteresarea, în vederea întregului din care omul face parte. Bunătatea, amabilitatea, în familie, în societate, este necesară. Henry James spunea că trei lucruri sunt importante în viață: „Primul este să fii amabil, al doilea să fii amabil și al treilea… să fii amabil”.
Una dintre cele mai importante căi de a manifesta bunătate este modul în care vorbim unul cu altul. Atmosfera creată între oameni este determinată, în mare parte, de cuvintele pe care le rostim, fiindcă ele pot răni sau pot jigni. Ar trebui să ne facem bunul obicei de a vorbi pe un ton plăcut, a avea răbdarea de a asculta pe celălalt, a folosi un limbaj curat și corect, cuvinte pline de bunătate, amabilitate. De asemenea tonul cu care ne adresăm – „tonul face muzica”, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. Ce mult contează expresia feţei, o privire blândă, un zâmbet pentru cei de lângă noi!
Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care Dumnezeu a creat lumea, prin urmare originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi precum: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, răbdarea, iertarea, dărnicia, admiraţia. Bunătatea înseamnă și noblețe și echilibru, prin aceste calități putând să ordoneze viața. Dacă Biblia spune că ,,Dumnezeu este…plin de bunătate” și ,,Dumnezeu este dragoste”, atunci trebuie să acceptăm că nu există contradicție între bunătate și pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun și drept” și ,,Dreptatea și pacea se sărută”. Aceste învățături ar trebui să ne călăuzească în relațiile noastre cu semenii, ca niciodată bunătatea să nu intre în dezacord cu dreptatea. Dar dreptatea se face uneori cu duritate, pentru pedepsirea răului, pentru instaurarea echilibrului, a păcii.
A fi rău înseamnă a fi agresiv și a ucide calitățile bunătății, dragostea din suflet, a ucide credința sau a o perverti. Înseamnă a anula speranța, adică lumina vieții.
„Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii”, spunea călugărul, scriitorul Nicolae Steinhardt.
Cu toții am simțit bunătatea, acest sentiment nobil care înalță spiritul uman și-l hrănește, după cum am putut simți că avem un sâmbure de răutate. Și ce-am făcut cu el? L-am lăsat acolo să rodească în suflet sau am căutat să-l anihilăm? Și cum se poate anihila decât făcând loc bunătății să pătrundă în suflet? Am ținut cont de aspectul practic al bunătății, vreun act filantropic, renunțând la ceea ce este al nostru – bani, bunuri, timp – și dăruind celor care au nevoie? ,,Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul”, spune un proverb. Să ne gândim la bătrânii care au nevoie să simtă bunătatea celor din jurul lor! Numai bunătatea îi mai ține în viață pe bătrâni și pe cei bolnavi. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului pătruns în sufletele lor.
Dacă ar fi să ne gândim la calitățile poporului din care ne-am născut, apoi am putea spune că este bun, îngăduitor, iertător, cu o notă de noblețe în suflet, cunoscându-și și păstrându-și locul, adică fiind modest. Nu a fost lacom, nu s-a bătut niciodată pentru pământ străin, dar și-a apărat și a luptat pentru ceea ce a fost și este al lui. Vitejia și-a înscris-o în istorie. Nu vorbim de existența celor răi, a trădătorilor, care au existat și ei, răsturnând de multe ori mersul istoriei dorit. Vorbim de majoritatea celor care formează poporul și nu despre „uscături”. Ferească-ne Dumnezeu de trădători la vârful puterii politice!
De unde au apărut în zilele noastre atâtea specimene de oameni cinici, răi, orgolioși, mincinoși, implantați în politică? De unde furia necontrolată, prefăcătoria, minciuna, răzbunarea unor minți paranoice? Cum au reușit să înșele poporul? Cum li se permite să folosească cuvinte de un plasticism uluitor, fără pic de sfială și care ne sălbăticesc și ne vulgarizează viața?
Cugetul și simțirea pare că ni s-au diminuat, trăim o viață complexă și haotică în care manifestările de cinism și răutate a unor oameni sunt vizibile. Și-mi vin în minte versurile lui Eminescu care se pliază perfect acestei categorii de oameni-politicieni : „Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această țară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate – odată ce sunteţi – nişte mişei!/ Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.
Civilizația românească a fost una idealistă, inclinată spre înțelegerea sufletului. Materia a exercitat o prea mică atracție asupra românului, dovadă că în timpul îndelungat al comunismului, când ateismul își întindea aripile negre peste întreaga populație, mulți oameni și-au păstrat credința, doar cei lipsiți de credință, politicienii acelor vremuri, și-au făcut averi furând. Cu atât mai mult în zilele noastre perceptele morale trebuie păstratele, Biserica trebuie să rămână dreaptă și curată, pentru a nu fi șantajată, murdărită de politicieni. Aminteam într-o carte a mea că aparținem lumii carpato-danubiană, în care oamenii au filozofat cu multe veacuri înaintea venirii lui Hristos. Cultura este ceea ce s-a lipit de viața noastră spirituală. Ne-am căutat unii pe alții prin cultură și ne-am găsit.
Părintele Stăniloae enumera unele din trăsăturile poporului român și pomenea de capacitatea minții nepătimașe a românului, de a valorifica toate potențele naturii umane, și pe care o numea „minte întreagă” .
Să sperăm în efectele acestei minți întregi! Cred că poporul cu „mintea întreagă” trebuie să aleagă pe cei care îi pot reprezenta cel mai bine interesele, oameni buni cărora le pasă de viețile oamenilor și de soarta țării, să nu se lase călcat în picioare, să nu dea dovadă de dezinteres – lașitate, ci să acționeze cu curaj. Mai cred că nu trebuie lăsată soarta poporului în mâini străine interesului său, în mâinile câtorva oligarhi care aleg întotdeauna să sprijine politic pe omul cel mai slab, cel care le apără interesele murdare. Să dorească să se termine odată cu gâlceava, mahalagismul, machiavelismul și răutatea, pentru ca nobilitatea, bunătatea și dreptatea să revină în matca sa de odinioară.
Să ne ferească Dumnezeu să ajungem acolo unde credea Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX – că se poate ajunge: „Oamenii vor strânge așa de multe rele pe pământ, încât nu mai rămâne istoriei altă soluție decât sfârșitul ei”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vavila Popovici și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Vavila Popovici – Bunătate vs. răutate

  1. Marian Malciu zice:

    Am citit cu atenţie şi mare mulţumire sufletească acest material.
    Împărtăşesc în totalitate conţinutul său.
    Sincere felicitări, Vavila Popovici!
    Cu prietenie şi consideraţie,
    Marian Malciu

  2. Aprecierea dvs, ma bucura si ma onoreaza. Va multumesc.
    Cu pretuire si prietenie,
    Vavila Popovici

Comentariile sunt închise.