Tudor Ghideanu – Theofil Simenschy (1892-1968)

prof. dr. Tudor Ghideanu

Savantul lingvist îşi începe activitatea ştiinţifică publicând articolul ,,Spre ideal” în revista Arhiva XXIV, 1-2 şi 3-4, la Iaşi, în anul 1913, în care susţine importanţa învăţământului clasic: ,,Frumuseţea clasică, rece şi liniştită, e pătrunsă de raţiune, după cum frumuseţea romantică, modernă, e dominată de sentiment. Ea trebuie să fie, pentru noi, idealul, care să alunge scepticismul şi blazarea care bântuie societatea de azi. La ea trebuie să ajungem ori de câte ori vom voi să ne înălţăm, măcar o clipă, deasupra acestei lumi”.
În anul 1927, fiind asistent la Catedra de Limba şi Literatura greacă, de la Universitatea din Iaşi, Simenschy şi-a susţinut doctoratul, sub conducerea lui Cezar Papacostea, cu tema ,,Le complement des verbes qui signifient ,,entendre” chez Homer”, studiu de sintaxă istorică şi comparativă care-l anunţă pe filologul comparatist de mai târziu.
Tipărit la editura ,,Casa Şcoalelor”, studiul lui Simenschy a fost recenzat în termeni elogioşi de savanţi iluştri, precum André Meillet şi P. Kretschmer. Este bine de ţinut minte că: ,,la propunerea lui André Meillet, din anul 1927 Theofil Simenschy devine membru perpetuu în ,,Societé de Linguistique de Paris”. În acelaşi an, este numit membru în Societatea ştiinţifică Indogermanische Gesellschaft.
Devine conferenţiar suplinitor, de limbi clasice, la Facultatea de Teologie din Chişinău, începând cu anul 1929. După trei ani, din 1932 devine membru permanent şi în Societatea ştiinţifică ,,Deutsche Morgenländische Gesellschaft”. La data de 27 august 1936, Simenschy este ales, la Copenhaga, ca reprezentant al României în Comitetul de conducere al Societăţii ştiinţifice Indogermanische Gesellschaft, alături de savanţi ca Charles Bally, E. Schwyzer, F. Sommer, J. Wackernagel, A. Debrunner etc.
Simenschy va ajunge membru şi al altor Societăţi precum: ,,Association pour l’encouragement des études grecques” (din 1938), ,,Societatea de studii clasice” (filiala Iaşi), dar nu va ajunge niciodată membru al Academiei Române!
Din 1938 a funcţionat la Facultatea de Litere din Iaşi, în calitate de conferenţiar de limba latină, iar în 1942 este numit profesor titular de gramatică comparată indo-europeană. După reforma învăţământului din 1948, va funcţiona, până în 1951, ca profesor de limba greacă şi gotică. Pensionat abuziv la 15 octombrie 1952, catedra de limbi clasice este desfiinţată, ca şi secţia de filozofie de la Facultatea de Litere şi filozofie. Revine la Universitate în anul 1955, fiind angajat pe post de ..contabil, după mărturisirea făcută la catafalcul marelui dispărut, în decembrie 1968, de către alt mare profesor al Universităţii ieşene, marele slavist Petru Caraman. Din 1957 va reveni, odată cu reînfiinţarea Facultăţii de filologie – istorie – filozofie pe post de lector la limba latină şi greacă. Cel care scrie aceste rânduri l-a avut profesor la Secţia de filozofie a facultăţii între anii 1958 şi 1959-60. Abia în 1966 i se conferă, în sfârşit, titlul de ,,Profesor emerit”. Se stinge din viaţă la 13 decembrie 1968, după o grea suferinţă, fiind înmormântat la Cimitirul ,,Eternitatea” din Iaşi.
Opera lui Simenschy este imensă şi felurită, cuprinzând: studii şi volume de cercetări originale, tratate universitate, manuale şi ediţii şcolare, gramatici şi traduceri, îndeosebi din sanscrită şi greacă. După traducerea dialogului platonic ,,Gorgias” (1920), publică o primă gramatică latină cu titlul ,,Sintaxa şi stilistica limbii latine”. În anul 1929 apare ediţia a II-a, completată cu Morfologia şi cu câteva noţiuni de fonetică. A ii-a ediţie apare în 1935, dezvoltată în întregime. În 1937 vede lumina tiparului ediţia a IV-a şi ultima.
Trebuie să reţinem aprecierile cu totul elogioase ale marelui francez A. Ernout: ,,Cette grammaire latine à l’usage des lycéens roumains, m’a paru claire, bien ordoné et les exemples destinés à illustrer les règles sont bien choisis” (A. Ernout, Bulletin de la Societé de Lingvistique de Paris, 39, 3(117), 1938, p.67).
Simenschy a elaborat, în acei ani, trei lucrări academice rămase în manuscris: Fonetica limbii latine (354 p.), Morfologia limbii latine (400 p.) şi Sintaxa cazurilor în limba latină (150 p.).
Concomitent cu latina, tipăreşte în 1935 Gramatica limbii greceşti (Editura ,,Cartea Românescă”, Bucureşti, 250 de pagini).
Privitor al această lucrare, savantul P. Chantraine, scria în ,,Bulletin de la Société de Lingvistique, XXXVI, 1935, p. 42-43, următoarele: ,,M. Simeschy publié en roumain la première partie d’un manuel de grammaire grecque destiné aux étudians. Il faut louer l’entreprise de M. Simenschy et regretter que nous ne possédons pas en France aucun livre comparable…”.
În anul 1937, savantul englez L.P. Palmer sublinia, în revista ,,Classical Review” de la University of Manchester, elogiind pe Simenschy:,,Aceasta-i o gramatică greacă introductivă, pentru studenţii români, însă, deşi scopul ei este pur descriptiv, expunerea este însufleţită de observaţii comparative şi istorice, care arată că autorul e familiarizat cu manualele care prezintă autoritate. Volumul de faţă tratează despre fonetică şi morfologie, iar introducerea cuprinde o scurtă dare de seamă a istoriei limbii, împărţire dialectelor şi dezvoltarea alfabetului. Fireşte că, în sintaxă, se arată cel mai mult valoarea didactică a metodei comparative şi istorice şi noi aşteptăm volumul al doilea. Dacă şi acesta ca arăta exactitatea ştiinţifică şi priceperea didactică a volumului de faţă, atunci studenţii români vor fi fericiţi să posede o gramatică greacă, de un gen care aşteaptă încă să fie scrisă pentru ai noştri”.
Sunt mai mult decât aprecieri elogioase, aceste cuvinte ale reprezentanţilor uneia dintre cele mai înalte şcoli clasiciste din Europa, Şcoala engleză.
Partea a II-a a Gramaticii limbii greceşti a fost realizată în anii grei ai perioadei postbelice! Ea cuprinde Sintaxa limbii greceşti (500 de pagini), şi aceasta a rămas în manuscris. Poate într-o zi colegul meu, distinsul clasicist Traian Diaconu, va reuşi să redea integrala operei greco-latine a marelui Simenschy.
După ,,Gorgias” de Platon, a tradus minunat, în metru original, poemul ,,Hero şi Leandru” de Musaios, în legătură cu care, Nichifor Crainic scria în Gândirea: ,,Pentru limbile vechi, latina, greaca, sanscrita, România nu are azi un mai temeinic cunoscător decât pe acest dascăl modest, care nu e decât conferenţiar universitar. Poemul ,,Hero şi Leandru” a fost înveşmântat într-un grai nou de o fineţe şi o vigoare literară aproape ireproşabile. Regretăm că lungimea hexametrilor nu încape în aceste coloane înguste, pentru a cita câteva pasagii de o mare frumuseţe”.
Din literatura elină va mai traduce, între altele şi dialogul ,,Taxaris” (Despre prietenie) de Lucian de Samosata. Despre această traducere englezul W.L. Lorimer avea să noteze entuziasmat: ,,Dl. Simenschy, care joacă un rol activ în răspândirea studiilor clasice, patristice şi sanscrite în România şi a cărui Gramatică greacă a atras atenţia favorabilă în Germania şi în Franţa, precum şi în ţara noastră, oferă aici compatrioţilor o traducere românească a dialogului lui Lucian, între un grec şi un scit, cu privire la prietenie. Sperăm că Dl. Simenschy va continua să-şi trimită publicaţiile sale clasice în Anglia.” (W.L. Lorimer, University College, Dundee, in the Classical Review).
Desigur, cele mai multe traduceri le-a realizat Simenschy din literatura sanscrită. Limba, literatura şi filosofia indiană au devenit o prezenţă permanentă. După Mihai Eminescu (traducerea gramaticii sanscrite a lui Fr. Bopp), un mare interes pentru cultura indiană l-au avut George Coşbuc, Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Sergiu Al-George. În domeniul filologiei, cel care a tradus cel mai mult din sanscrită (pe care a învăţat-o singur) a fost Theofil Simenschy primul profesor care a ţinut cursuri de limba şi literatura sanscrită la Universitatea din Iaşi. Cea dintâi mare traducere din literatura sanscrită a fost Panciatantra (cele cinci cărţi de înţelepciune). Despre această cartea scris, cu totul laudativ, H. Jensen în Orientalische Literaturzeitung, 1933, 11. Nu putem să nu amintim lecturile noastre din timpurile studenţiei: ,,Povestea lui Nala” adevărată perlă a literaturii universale, episod din vasta epopee Mahabharata; Apoi traducerea poemului filosofic Bhagavadgita (Ed. Casa Şcoalelor, 1944) splendidă sinteză a spiritualităţii indiene. Anterior, tălmăcise alte două capodopere: Katha Upanişad (Convorbiri literare 1937, LXX) şi Mundaka Upanişad (Viaţa Basarabiei, nr 2-3, 1939).
Au rămas în manuscris: o Antologie de cugetări în limba sanscrită (300 pagini), o Antologie budistă, traduceri din Kalidasa, Somadeva ş.a.
În monografia sa, Mircea Eliade relevă inspirat: ,,Cu fervoare statornică, Theofil Simenschy s-a aplecat şi asupra literaturii universale, realizând cea mai vastă colecţie de cugetări, maxime şi aforisme (apărută postum în două ediţii) cu titlul Un dicţionar al înţelepciunii. Spre deosebire de alte colecţii similare, acest dicţionar are meritul de a fi o culegere personală, alcătuită în urma unor lecturi directe. Cugetările au fost selectate din 680 de opere, în 14 limbi, aparţinând la 420 de autori”.
Regretatul romanist Ştefan Cuciureanu, mulţi ani şeful Catedrei de romanistică şi italiană la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, îşi amintea cu pioasă dragoste, de personalitatea fermecătoare a celui ce trecea îngândurat spre Universitatea ,,într-o verticalitate constantă ce parcă materializa caracterul său rectiliniu”.
Cele mai multe studii elaborate de Simenschy ţin de domeniul indologiei şi indoeuropenisticii. Autor al primei (şi singurei) gramatici sanscrite din România, Simenschy a devenit foarte cunoscut încă din epoca interbelică prin o seamă de contribuţii remarcabile, cu privire la concepţiile filosofice, morala şi lingvistica indiană. Dintre cele mai importante studii: ,,Originea universului în concepţia indienilor şi a grecilor”, ,,Destinul în concepţia antică”, ,,Învăţătura la indieni”, ,,Tradiţia învăţăturii în patria lui Gandhi”, ,,Morala hindusă” etc.
Cercetările filosofice şi lingvistice ale lui Theofil Simenschy au fost orientate cu precădere asupra studiului comparativ al limbilor indoeuropene, realizând câteva lucrări fundamentale: ,,Limba hitită şi rolul ei în gramatica comparată” (1944), ,,La construction du verbe dans les langues indo-européennes” (Iaşi, 1949), ,,Gramatica comparată a limbilor indoeuropene” (496 de pagini) – o încununare a activităţilor sale didactice şi ştiinţifice – editată postum şi completată, în 1981 la Ed. didactică şi pedagogică, de către academicianul Ghe. Ivănescu. Savantul lingvist – neegalat nici de predecesori şi cu atât mai puţin de succesori – avea convingerea că influenţa literaturii şi gândirii hinduse asupra scriitorilor şi gânditorilor Europei, a fost funciară, cu atât mai semnificativ, în cazul literaturii române, în chip exponenţial asupra lui Mihai Eminescu – poetul şi cercetătorul (vezi traducerea gramaticii sanscrite a lui Ev. Bopp şi a gramaticii paleoslave a lui August Leskien).
Luăm ca exemplaritate, Studiul limbilor clasice din lucrarea Umanismul şi Şcoala. Acest studiu îşi are importanţa lui didactică şi pedagogică. Ca şi Titu Maiorescu, la sfârşit de secol al XIX-lea, când milita pentru valoarea formativ-educativă a limbii latine în şcoala românească, Theofil Simenschy eşalonează această sarcină în şapte puncte organic legate: a) Importanţa educativă a limbilor clasice; b) Etimologia limbilor vechie; c) sintaxa; d)Interpretarea autorilor; e)Traducerea în clasă; f)Juxtele; vom cita din fiecare paragraf: ,,În ce constă însemnătatea educativă a limbilor vechi? În primul rând în metoda lor. Pentru învăţarea unei limbi există două metode, care corespund cu cele două funcţiuni ale minţii noastre, numite în psihologie asociaţia şi apercepţia, ambele au ca scop perceperea şi reproducerea materialului prezentat, numai că, cea din urmă are nevoie de mai multă atenţie decât prima”. Particularizând, Simenschy relevă: ,,Să aplicăm cele spuse la învăţarea limbilor. Cu ajutorul asociaţiunii, adică fără intervenţia atenţiunii, ne însuşim în primul rând limba maternă, fără ca să fim în stare de a ne da socoteală de organismul ei. Toate limbile moderne se învaţă prin mijlocul asociaţiei, atât cea maternă cât şi cele străine. În opoziţie cu metoda asociativă, stă metoda aperceptivă. Aici, se învaţă în primul rând, organismul limbii, însuşindu-ne, în mod cu totul conştient, etimologia, semasiologia (semnificaţia cuvintelor) şi sintaxa ei. Prin aceasta, nu se dobândeşte o dibăcie mecanică în întrebuinţarea limbii, ci o pricepere ştiinţifică a ei: astfel, de pildă, mai uşor va învăţa cineva regulile consecuţiunii timpurilor, decât să întrebuinţeze în fiecare caz, iute şi fără greş, timpul cerut. Aşa că tot folosul studiului limbilor se referă, numai la metoda aperceptivă”.
b) Etimologia limbilor vechi ,,Limbile clasice prezintă o importanţă deosebită, prin lumina pe care o aruncă asupra limbilor moderne (…). În evoluţia lor, cuvintele, la început concrete, au devenit din ce în ce mai abstracte,astfel că azi le întrebuinţăm, de multe ori, fără să bănuim care-i adevăratul lor înţeles”. Savantul român dă ca exemple, alese la întâmplare: ,,cuvântul manifest înseamnă vădit; însă adevăratul său înţeles, care probabil se află limpede în mintea latinului este: ceea ce se poate atinge cu mâna, palpabil, sau cum am mai spus noi, tot aşa de expresiv, ceea ce sare în ochi. Într-adevăr, dacă facem analiza cuvântului vedem că-i compus din manus (mână) şi festus, de la fendo, care se află numai în compuse ca offendo, defendo şi al cărui înţeles e acela de lovire, a da peste ceva. În limba germană, găsim un cuvânt analog, care redă exact pe cel latin, atât în formă, cât şi în înţeles: landgesiflich. Simenschy explică: ,,În genere, putem spune că pe când la cuvintele vechi, înţelesul se prezintă sub formă de imagini cu contururi precise, la cele moderne imaginea aceasta, e, de multe ori, atât de ştearsă şi de nehotărâtă, încât multe cuvinte nu sunt decât nişte semne convenţionale, care exprimă cu totul altceva, decât ca mai înainte. S-a petrecut, cu înţelesul cuvintelor acelaşi fenomen ca şi cu ortografia lor, care la început era fonetică, dar a devenit tot mai etimologică”.
Plasticitatea cuvintelor vechi le face mai intuitive pentru minte. Între limbile moderne numai limba germană se compară cu limbile vechi. De aici şi dificultatea pentru noi de a o învăţa. Oricum, se impune ,,cunoaşterea temeinică a cuvintelor” ce provin sau din latină sau din greacă. Astfel de cuvinte uzitate astăzi: pirat (aventurier pe mare), teorie (privelişte şi concepţie), antiteză (opoziţie, contrast); cuvintele româneşti: patimă (suferinţă), politicos (orăşean), deci manierat cf. lat. urbanus, icoană (chip), cimitir (culcuş, locaş de odihnă), noimă (gând, înţeles) şi aproape toată terminologia bisericească. Aidoma toţi termenii ştiinţifici.
Concluzia la această argumentare didactică a marelui savant: ,,În fine – last but not least – cel care ştie limbile clasice capătă un material aperceptiv de o valoare nepreţuită, prin care îşi asimilează mai repede şi mai uşor limbile moderne”.
c) Sintaxa
Partea cea mai apropiată a gramaticii limbilor clasice şi chiar a celor moderne, o formează sintaxa. Ea este pentru mulţi o tară cu totul necunoscută, în care nu păşesc decât cu sfială, ca şi cum ar fi ceva metafizic, inaccesibil minţii omeneşti…Dacă, după ani de zile de învăţare a limbilor clasice, mulţi nici nu ştiu cum să traducă un ablativ absolut sau un acuzativ greu, cauza stă, probabil şi în aceea că se insistă prea puţin asupra lor, din partea profesorului şi în schimb, nu se învaţă deloc de către elevi”.Simenschy arată categoric, aici, că ,,fără o cunoaştere solidă a sintaxei limbilor clasice nu se poate face nimic”.
Importanţa sintaxei: ,,Pe lângă folosul imediat pe care-l aduce cunoştinţa sintaxei, ea mai serveşte minunat ca să dezvolte judecata elevului. Pentru a traduce el trebuie să facă analiza amănunţită a propoziţiilor, analiză care are de scop să-i mijlocească înţelegerea lor (…). Operaţiunea aceasta e grea fără îndoială, totuşi numai la început. Însă ea exercitează minunat mintea deprinzând-o să judece şi să analizeze cu răbdare chestiunile ce i se prezintă pentru a fi dezlegate. O frază greacă sau latină cere tot atâta judecată din partea traducătorului, ca şi o problemă de matematică. Simenschy a urmărit constant finalitatea superioară a cunoaşterii de esenţă a structurii limbilor clasice fără de care ,,nu putem înţelege structura limbii noastre româneşti”.
Dubla finalitate a cunoaşterii sintaxei este mărturisită simplu; fondată pe propria experienţă de-o viaţă: ,,Am văzut că cunoştinţa sintaxei limbilor vechi are două foloase: unul, imediat ştiinţific, celălalt implicit educativ. Un alt folos, tot implicit, este că învăţând sintaxa limbilor vechi, cunoaştem şi pe aceea a limbilor materne”.

din volumul Cogitoul românesc in pregatire la Editura Muşatinia 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Theofil Simenschy, Tudor Ghideanu și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.