Dimitrie Grama – Păcatul despre care ar trebui vorbit!

dimitriEu nu sunt un credincios care poate fi catalogat, un credincios cu o relație clară, bine definită cu Dumnezeu şi cu reprezentanții lui pământeşti şi dacă ar fi să mă auto-expun sincer criticii, mai ales criticii sufletului şi cel al cugetului propriu, atunci eu sunt ,,cel care dorește să creadă”, ,,cel care disperat încearcă să-l descopere pe Dumnezeu in creația lui, omul”. Dilema mea nu este acceptarea divinității, ci acceptarea umanităţii in descrierile bombastic-fanteziste care acreditează omului însușiri mai nobile decât acesta le merită, acceptarea ipocriziei spirituale bazată pe o construcţie intelectuală, bazată pe un ritual, care din păcate întreține şi binecuvântează imoralitatea umană. Recunosc, aici eu generalizez, încerc să explic cum majoritatea ființelor umane, pentru că există şi excepţii, se auto-amăgesc, se complac in participarea activa la întreținerea unor compromisuri obscure, compromisuri care ne oglindesc imaginea in fata lui Dumnezeu. Bănuiesc ca în acest compromis de acceptare a ,,răului” , cu ,,promisiunea iertării” sălăşluieşte esența Păcatului. Omul, fără nici o rezervă sau ezitare, poate să comită cele mai înfiorătoare crime şi nu o singură dată, ci repetitiv sau chiar fără întrerupere, deoarece omul știe că va fi iertat! Trebuie doar să se spovedească, să-şi mărturisească crimele, unui alt om, numit de noi ,,reprezentantul lui Dumnezeu” şi ca o consecința a unui ritual, o fiinţă umană se poate simți ușurată de toate păcatele anterioare şi in fond poate să-şi continue activitățile criminale cu fruntea sus. Omul bun se auto-amăgeşte mereu in speranța, in crez, dar să fie bine lămurit faptul, că majoritatea criminalilor vor continua să fie criminali. Formele de exersare, formele de expresie a ,,răului” se schimbă, dar cei care le generează nu se schimbă, ei rămân aceiași pentru totdeauna. Cu rare şi mici excepții. Spinoza a susținut că toate lucrurile doresc să-şi păstreze natura lor proprie: ,,piatra dorește să fie etern piatră, tigrul să fie tigru”. Spinoza nu amintește omul, poate in acest fel dându-i omului posibilitatea de alegere, deoarece omul își alege o cale şi chiar destul de devreme in evoluția lui pământească. Cred ca mulți din noi ne putem aminti de relațiile pe care le-am avut cu alți oameni deja la o vârstă mai frageda, deja in copilărie şi amintindu-ne diverse persoane şi analizându-le, cred că fără prea mare greutate am descoperi ,,tendinţe” de comportament, care cu vârsta s-au adâncit şi au format un anumit individ matur. Eu, unul, îmi aduc bine aminte de mai mulți copii cu care am crescut împreună, cu care am fost şi prieten, câteodată, prieten de nevoie şi acum la maturitate, privind in timp ,,evoluția” spirituală a acestor oameni, îmi dau seama că unii erau deja de atunci ceea ce aveau să devină. Unele ființe umane sunt ,,formate”, ,,definitivate” deja la o vârstă fragedă. Astfel, fără prea mare greutate, îmi amintesc de copii răi, de copii sadişti, de ,,îngeri” pieritori, de copii falși şi mincinoși şi de cei lipsiți de compasiune. Poate că nu este ciudat faptul, că majoritatea acelor copii au continuat să fie la fel şi când au ajuns indivizi adulți, atunci când maturi şi înzestrați cu o mai mare putere de discriminare între bine şi rău ar fi fost capabili să se schimbe. Dar majoritatea lor nu s-au schimbat, ba din contra şi-au dezvoltat şi perfecționat caracterul putred pe care cum am spus, îl aveau deja din copilărie. Nu știu, poate că primii ani de conviețuire cu părinţii au mare importanţă in dezvoltarea spirituala ulterioară a copiilor şi deci o parte din răspunderea la depravarea ființei umane trebuie atribuită şi celor care se decid să dea viață altor ființe umane. Actul de copulație nu este de ajuns şi nu promite nimic altceva decât o plăcere trecătoare. Bănuiesc că o grămada de părinţi iubitori vor sări ca arşi in apărarea tuturor copiilor, scutindu-i de vreo răspundere umana şi indirect auto-scutindu-se de răspundere, dar ca părinte a cel puțin trei copii, îmi expun nejenat şi curajos opinia, deoarece nimeni nu mă poate catalogiza în grupul celor care vorbesc fără să aibe vreo experiență proprie sau urăsc copiii pentru că nu au avut parte de ei. Nu, eu vorbesc despre atitudine, despre trezire şi mai ales despre răspundere umană. Atât individuală cât şi colectivă. Isus Cristos a încercat să trezească omenirea, obligând-o să-l asculte. Şi o parte din omenire sau o parte din om l-a ascultat şi a văzut cât de teribilă era realitatea în care lumea se complăcea să trăiască. Nu era lipsă de preoți in Judea, nu era lipsă de temple şi de ritualuri, ci era o înfricoșătoare lipsă de omenie, de empatie şi înțelegere. Isus Cristos a încercat să ne domesticească, să ne facă să iubim cu adevărat, a încercat să ne facă să descoperim acel Dumnezeu care sălășluiește in fiecare din noi, in fiecare lucru care ne înconjoară. Si pentru acest fapt, a fost omorât. A fost omorât de acei copii, care au crescut mari şi puternici in minciuna şi violenta, mari şi puternici in indiferenta şi iresponsabilitate. Preoții şi templele Israelului au continuat să existe şi alte noi temple s-au ridicat şi in numele lui Isus Cristos, cum şi alte forme de camuflare a mizeriei umane au fost repede ,,descoperite” şi expuse omului ca ,,adevăruri dumnezeiești”, de o noua generație de preoți. Preoții de azi nu se deosebesc cu nimic faţă de cei al Judeii de acum două mii de ani, cei care l-au omorât pe Isus Cristos şi care preoțime ar face la fel ca înaintașii lor judaici, dacă cumva supremația lor ar fi supusă vreunui pericol așa de mare, ca ,,Pericolul Isus Cristos” de acum două mii de ani. Se spune ca Isus Cristos avea puterea de a face minuni, dar toate minunile lui ,,documentate” de istoria religioasă, cum ar fi; vindecarea bolnavilor, să faci apă, vin, etc. nu se pot compara cu minunea supraviețuirii mitului ,,Înălţării”. Nu are nici o importanţă daca Isus Cristos s-a ridicat sau nu fizic la Dumnezeu, in cer, ci important este faptul ca simbolismul Înălțării a supraviețuit in timp, cu toata corupția umană, din care, Înălțarea lui Cristos, ca o pasare Phoenix, se ridică in fiecare an obligându-ne să reflectam. Să reflectăm la adevărata condiție umană, să reflectăm la relația cu semenul nostru şi să reflectăm la sinceritatea relației cu Dumnezeu. Isus Cristos reînvie in fiecare an cu speranța că ne va trezi , cu speranța că de acum, din acest an, ființa umană o să-şi asume o responsabilitate de existenţă şi de co-existenţă.
Isus Cristos moare fiecare an când vede cât de simplu şi de ușor ființa umană se complace in eșecul ei spiritual. Acesta este Păcatul despre care ar trebui vorbit! Despre această suferință repetată , despre aceasta jertfă! Dar atâta timp cit nimeni nu se sinchisește să reflecteze, Isus Cristos va fi omorât de noi prin răstignire şi va reveni să ne amintească de acel lucru simplu, pe care ființa umană cu disperare încearcă să-l uite: IUBIREA.

27 Aprilie 2008

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dimitrie Grama și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.