Mihai Rujoiu – versuri

Lacrimi de lumina

Curg lacrimi de lumină
Peste noapte grea povară,
Trupul iar mi se înclină
Apăsat de o umbră rară.

La tulpina mea secat-au
Umbre reci, zile uitate
Şi din gânduri aruncat-au
Visul ce acum se zbate.

Se aprind stele pe cer,
Pe pământ albul se naşte,
Fiinţe ude încă pier
Iarăşi furia tot mai paşte.

Drumul greu se împotmoleşte
În lumini si ceaţă grea,
Iar privirea-mi se topeşte
Pe o bucat’ de peruzea.

O perdea rosie rece
Îmi opreste raza mea,
Care tinde spre lumină…
Totuşi oare va putea?

EU NU TE-AM UITAT

Să îmbrăcăm copacii în catifea de frunze
Din nai să cânte vântul un cântec plin cu dor,
Să strângem în buchete doar florile din stele
Sub adierea nopţii ce curge dintr-un nor.

Şi vino de desculţă lumina de întuneric
Când brazda se desface sub roua cea căzut,
Respiră iar sămânţa umilă dintr-o floare
Şi nu-ţi pierde speranţa şi uită de trecut.

Din scoarţă să faci stol de păsări călătoare
Ce în adânc de mare îşi caută comoara,
Prin aripile vremii se rânduiesc în zbor
Plecând prin frunze ude şi se-ntorc primăvara.

Un strigăt de ecou se aude sus în munte
Unde cărarea geme de grea singurătate,
O umbră se desface din paşii prea adânci
Şi se înalţă lin spre pura eternitate.

O lacrimă desprinsă din ochiul de izvor
Mai rece decât gheaţa se-nfinge în pământ,
Topeşte rădăcina ce tace neclintită
Sub un morman de frunze strânse uşor de vânt.

Să îmbrăcăm natura cu crengile crăpate
Din care muguri zboară spre soarele curat,
Să adormim parfumul sub pleoapa unui vis
Din ochi să curgă rouă căci eu nu te-am uitat.

RĂTĂCIM PRIN VIAŢĂ

Rătăcim prin viaţă ca-ntr-o deasă junglă
Animale rupte dintr-un chip de om,
Frunze-nvineţite în pământul ţeapăn
Rădăcini ce scurmă scoarţa unui pom.

Ochii plini de fluturi,ce stau fără somn
Strânşi în mâini de crengi atât de uscate,
Cântecul de lebădă a murit din nou,
O stea răstignită cu crucea pe spate.

Vântul,ne loveşte când ne e mai bine,
Inecăm amarul în cupe de vin.
Zâmbetul îl fierbem la umbra tăcerii,
Şi-ngropăm durerea pe un cer senin.

Respirăm cu fruntea prin sudoarea rece,
Tâmplele ne zboară de atâta foc,
Facem din cenuşă castele pe mare,
În clepsidra urii facem dublu joc.

Noaptea ne e sfeşnic inundat în voci
Un pian coboară pe trepte de ceară,
Torţa arde iute parfumul din rouă,
Aruncăm săgeţi spre bolta stelară.

Se lipesc corăbii de nisip uscat
Şi-nrolăm un suflet care s- a pierdut,
Un val spală chipul din oglinda veche,
În larg se vor rupe vise din trecut.

Adânc noi în suflet suntem încă oameni
Dar majoritatea cu chip de animale,
Rătăcim prin viaţă ca-ntr-o deasă junglă
Frunze-nvineţite topite în jale.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.