Dumitru Draghicesco – Raportul dintre artă şi real

dumitru draghicescuArta îmbogățește și relevă realitatea. – Care este, în fine, în ultimă analiză, raportul artei cu realul? Oare arta este a realului sau a iluzoriului? Aceasta depinde de diferite forme de artă. Fără nicio îndoială, artele plastice, de exemplu, îmbogățesc realitatea. Catedralele, statuile și picturile nu numai că sunt ale realului, dar ale realului la cel mai înalt punct, ale realului etern. Muzica de asemenea. Pentru literatură, discuția este posibilă. Aici, există iluzie, dar iluzia este conștientă. Aici, esența însăși a sentimentului estetic ar fi „o oscilație între iluzoriu și real”. Este vorba de realitatea subiectivă care este istoria. Literatura nu face decât să elaboreze datele pe care i le furnizează cronica. Aceasta explică oscilarea între real și iluzoriu. Arta este pentru moment iluzoriul, dar cum realitatea subiectivă a istoriei este continuu viață și creație, este foarte posibil ca arta iluzorie să încline către real și să se fixeze în el la sfârșit devenind real. Între literatură și utopie nu există aproape nicio diferență. Literatura, romanul mai ales, este adesea o prefigurare a istoriei ce vine. Realizarea tipurilor create de Stendhal sau Balzac este proba. Rolul literaturii ruse în transformarea societăților și politicilor Rusiei; rolul ideologiei franceze a secolului al XVIII-lea în marea revoluție; rolul literaturii socialiste a lui Cabet, Fourrier, Leroux etc. în transformările sociale în curs sunt bine cunoscute. „Arta fabrică un sort de natură; o lume care are aspectul realității și care este totuși la ordinele spiritului… Ne înclină deci la apropierea naturii de artă”. Nimic mai natural, de altfel, dacă opera de artă este expresia armonioasă a dorințelor, a aspirațiilor și a speranțelor sufletului uman. Cum activitatea practică are aceleași mobiluri ca și activitatea artistică, nimic mai necesar și logic decât întâlnirea lor în realul de mâine (B. Croce, Philosophie de la Pratique. „Miturile n-au nicio veritate logică sau istorică dar, pe de altă parte, este imposibil a le critica, fiindcă nu sunt nici erori, ci o proiecție fantastică a stării sufletești a indivizilor și grupurilor de indivizi acționând, și ele atestă existența dorințelor forate aproape de a se transforma în voință și în acțiune. Utopiile sunt poezii, și nu numai acte practice; dar, sub aceste poezii, se găsește totdeauna realitatea unei dorințe, care este un factor al istoriei viitoare. De aceea și poeții sunt adesea considerați  clarvăzători, utopia de azi devenind realitatea de mâine. Utopicul și semi-poeticul Adresse des patriotes italiens către Directorat, din 18 iunie 1799, nu mai puțin utopica proclamație de la Rimini în 1875 și cântecul lui Manzoni, în care răsuna acest vers fatidic Noi nu vom fi liberi dacă nu vom fi uniți”, deveniră pentru italienii de la 1860 acțiune efectiv istorică”.). Dacă istoria și progresul social sunt o (zero)

(23) „Miturile n-au nicio veritate logică sau istorică dar, pe de altă parte, este imposibil a le critica, fiindcă nu sunt nici erori, ci o proiecție fantastică a stării sufletești a indivizilor și grupurilor de indivizi acționând, și ele atestă existența dorințelor forate aproape de a se transforma în voință și în acțiune. Utopiile sunt poezii, și nu numai acte practice; dar, sub aceste poezii, se găsește totdeauna realitatea unei dorințe, care este un factor al istoriei viitoare. De aceea și poeții sunt adesea considerați clarvăzători, utopia de azi devenind realitatea de mâine. Utopicul și semi-poeticul Adresse des patriotes italiens către Directorat, din 18 iunie 1799, nu mai puțin utopica proclamație de la Rimini în 1875 și cântecul lui Manzoni, în care răsuna acest vers fatidic „Noi nu vom fi liberi dacă nu vom fi uniți”, deveniră pentru italienii de la 1860 acțiune efectiv istorică”. (B. CROCE, Philosophie de la Pratique).

Mișcare de eliberare a umanității, arta muncește pentru ele.
Funcția veritabilă a artei este deci că ea transformă continuu realul, îl îmbogățește și, la limită, pare a tinde să se substituie realului dat, înlocuind obiectele acestui real prin obiectele artei. Tendința artei este deci de a se substitui progresiv realului. Este, spune M. Delacroiz, o nouă treaptă a existenței.
Există, în natură, frumos care nu este opera artistului, pentru că natura pare a a avea momente de producție artistică. „Geniul imens al naturii… urmărește existența și deloc frumusețea; dar este inevitabil ca în această urmărire neobosită și această neîncetată creație de forme, în devenirea ansamblurilor pe care ea le malaxează etern, să se întâlnească modurile existenței pe care omul le-a adăugat naturii și să facă frumusețea și uneori chiar modelul frumuseții”.
„Arta ne dă așadar inevitabil impresia că natura este un geniu imens, cu creații multiforme, o genialitate care se cheltuiește etern în creații mereu diverse și totdeauna reînnoite. Se înțelege că idealismul post-kantian a fost tentat să observe activitatea creatoare a spiritului în natură însăși? Sentimentul creației, al divinității, pe care artistul îl încearcă în momentul concepției estetice, înainte de a fi simțit rezistența materiei, precum și sentimentul luptei contra materiei și al triumfului fidelității față de ideea, filosoful proiectului, hypostasiile din această natură imensă pe care o animă ca pe o operă de artă. Arta ne poartă deci invincibil a crede în natura artistă. Ei îi pare că nu face decât să desăvârșească natura, s-o pună în plină posesie de sine”.  (DELACROIX, op. cit., p. 459-460.)

Diferit de activitatea practică, în aceea că face abstracție de utilitate și de știință, în ceea ce ea este expresia concretă și armonioasă a lucrurilor cărora noțiunile științifice nu le dau decât semnul abstract și cantitativ, arta este, ca și tehnica și prin urmare ca și știința, un instrument de transformare a realității obiective și subiective a lumii. Întru cât arta substituie operele sale realității date, ea efectuează în mare măsură evoluția realului; ea devine unul din elementele cele mai eficace ale evoluției naturii, a omului și a societății. Arta-joc este deci un veritabil pre-exercițiu, prin care umanitatea învață ceea ce trebuie să devină; și arta-reverie este latura mentală a procesului constructiv al idealului, care execută arta-joc, pus în acțiune pentru a recrea realul. (VÉRITÉ ET RÉVÉLATION par D.RAGHICESCO, Paris, 1934, p. 373-376)

Traducere: George Anca

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dumitru Draghicesco și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.