Titi Nechita – Cum, Doamne?

Trăiau cândva pe un meleag de vis
Oameni ce se aveau ca fraţii;
Pădurile erau un paradis
Ce îmbrăcau frumos Carpaţii!

Erau vecini şi se-ajutau la greu
Chiar de erau de alte naţii,
Umăr la umăr ei au fost mereu,
Nu se gândeau la altercaţii!

Prin lupte sângele ei şi-au vărsat
Să-şi apere aceeaşi glie…
Nicicând pământul lor nu l-au lăsat
Să fie altora moşie!

Şi-au dus copiii la aceleaşi şcoli
Fără programe speciale
Şi au ajuns cu ei până la poli
Urcând pe culmi proverbiale.

E plin de bogăţii acest meleag
La care ochi hulpavi se-ndeamnă;
Deasupra flutură acelaşi steag,
Dar sunt şi unii ce condamnă.

Acolo unde alţii s-au jertfit
Au ajuns fraţii a se bate,
Iar unii nechemaţi îşi scot profit
Lăsând în urma lor doar cioate!

S-au împânzit în cele patru zări
Ai noştri oameni de credinţă
Şi se adună doar de sărbători
Să uite de-a lor suferinţă.

Au regăsit în vatră focul stins
Şi-un vraf de taxe după uşă;
Cu astea, Doamne, unii ne-au convins
Că sunt la fel ca o căpuşă.

Se răsucesc străbunii în mormânt
Când văd atâta răutate;
Doamne, cum de-ai lăsat pe-acest pământ
Să fie-atâta nedreptate?

Nu mai ajunge, Doamne, ăst pământ
Să îşi hrănească nesătuii!
Îndrumă-i dacă poţi cu un cuvânt
Să nu-şi mai oropsească puii!

Pe-aceste plaiuri pline de-al tău har,
Cum a fost, Doamne, cu putinţă?!
De ce atâtea urme de tâlhar?
De ce atâta umilinţă?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Titi Nechita și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.