Ionuţ Isac – Profesorul Traian Cicoare în corespondenţă (II)

Traian Cicoare: 9 februarie 1925, comuna Văgiuleşti, judeţul  Mehedinţi,2 iulie 2007, Piatra Neamţ

Traian Cicoare

În mijloc de iulie 2014, la 7 ani şi două săptămâni de la trecerea în eternitate a Domnului Profesor Traian Cicoare, mă încearcă din nou amintirile. Toropit de căldura verii, deschid sertarul cu scrisori şi dau drumul aparatului de aer condiţionat, ca să pot continua seria confesiunilor epistolare…

La data de 14 septembrie 2002, distinsul dascăl îmi scria, mulţumindu-mi pentru documentele şi lucrările ce i le trimisesem şi indicându-mi, totodată, anumite contribuţii publicistice ale tatălui meu: „M-a bucurat în mod deosebit că mi-aţi trimis fişa biografică a tatălui Dvs. Nu ştiam data trecerii la strămoşi [7 august 1984 – n.ns., I.I.]. În emoţionantul şi frumosul necrolog publicat de Ion Lungu în «Steaua» nr. 9/ 1984, nu e menţionată această dată. Mi-am făcut un obicei de a sărbători, în interiorul meu, personalităţile care m-au influenţat şi m-au ajutat să mă construiesc, la datele esenţiale ale vieţii lor.
Între publicaţiile enumerate la care a publicat neuitatul – de neuitat [sic!] – Dumitru Isac, nu aţi trecut Revista «Hyperion». Dacă, cumva, v-a scăpat articolul Artă şi filosofie din nr. 2, februarie 1934, al acestei reviste, să-l căutaţi. E sublim, la vârsta de 20 de ani (de fapt, 19 şi câteva luni) a autorului”.

Mintea ageră a Profesorului Cicoare îi sugera faptul că data apariţiei acestui articol nu fusese întâmplătoare. De aceea, imediat avansează o conjectură plauzibilă: „Faptul că a apărut în februarie, m-a dus cu gândul că ar putea fi un omagiu prezentat Maestrului său, D. D. Roşca. Mă înduioşează şi faptul că a apărut în anul plecării în lume a nemuritoarei Existenţa tragică. Mi-a rămas în fiinţa adâncă gândul exprimat de Tatăl Dvs: «Simţirea şi trăirea unei opere de artă duce neapărat la gândire, mai cu seamă la gândirea filosofică, la acea gândire care se întreabă mereu şi-şi răspunde foarte puţin». De asemenea, m-a bucurat mult articolul din „Academica”, dedicat lui Constantin Micu [se referă la lucrarea subsemnatului intitulată Logica, epistemologia şi metafizica în concepţia Prof. Constantin Micu, apărută în „Academica“, nr.6 (102), 1999, p.12) – n.ns., I.I.]”. Sunt acestea coincidenţe culturale semnificative, grăitoare despre afinităţi spirituale trans-spaţiale şi trans-temporale!
Apoi, câte ceva despre prea-omeneştile scăpări ale instituţiilor noastre culturale, generatoare de tristeţi: „Bucuria mi-a fost umbrită de gândul dependenţei noastre de întâmplări [o profundă şi foarte adevărată observaţie – n.ns., I.I.]. Citesc «Academica», de anul trecut mi-am făcut abonament. Unele numere le-am pierdut; n-au venit la chioşc. De ce a trebuit să nu vină tocmai acel număr? Biblioteca noastră nu are această publicaţie”. Dacă ar fi să-l consolez dincolo de timp pe Domnul Profesor, i-aş spune că nici în Clujul nostru universitar, cu excepţia Filialei Academiei Române, numerele curente ale Revistei „Academica” sunt practic de negăsit. Desigur, cele vechi se pot citi la biblioteci.

O altă scrisoare, datată 3 aprilie 2003, exprimă satisfacţia expeditorului său în urma lecturii lucrării lui Dumitru Isac, Cunoaştere şi Transcendenţă, în ediţia din primăvara acelui an: „În aceste zile am în minte Clujul şi Târgul de Carte de aici. Aş dori să fie un bun prilej pentru ca valoroasa lucrare să fie corespunzător prezentată”. Reeditarea îi prilejuieşte Profesorului Cicoare o incursiune afectivă ce atestă fibra excepţională a intelectualului de altădată, în trecutul istoric neprielnic trăit ca experienţă de viaţă – o perioadă care pentru noi, cei mai „tineri”, aflaţi acum în preajma vârstei de 50 de ani, reprezintă doar cultură livrescă: „Ediţia I a lucrării Cunoaştere şi Transcendenţă, apărută acum 60 de ani [a fost tipărită la Tipografia „Mitropolitul Silvestru” din Cernăuţi, în 1943 – n.ns., I.I.], pe care n-am mai văzut-o de 50 de ani, când am fost îndepărtat de casa şi satul natal, are pentru mine o semnificaţie aparte, sentimentală. După examenul de bacalaureat din iunie 1944, a fost să fie ca să citesc lucrarea aceasta de mare claritate. Am citit-o cu interes deosebit. Voiam să urmez filosofia. La 15 iulie acelaşi an am fost încorporat în armată şi trimis la Şcoala de Ofiţeri în rezervă de la Arad (refugiată, din cauza bombardamentului, la Guttenbrunn) [azi, localitatea Zăbrani din judeţul Arad – n.ns., I.I.]. La 14 septembrie 1944, când am fost invadaţi de unităţi militare maghiare, am ajuns în lupte, care nu se potriveau cu intimitatea sufletului meu. În tot acest timp, aveam în minte idei din ultima carte de filosofie citită. Îmi circulau acele idei prin creier, prin sânge, prin carne, prin fiinţa mea intimă”.

Avându-l pe Dumitru Isac în suflet, Traian Cicoare se gândea la o viitoare comemorare: „Îmi spuneaţi că veniţi uneori prin Moldova pe la rudele de pe Tata. Dacă cumva se va ivi o asemenea ocazie şi aţi putea veni (la o dată convenită de noi) eu aş fi foarte bucuros să vă am ca oaspete la P[iatra] N[eamţ]. Condiţiile sunt foarte modeste, dar sunt oferite din toată inima. Oricum, dacă timpul va mai avea răbdare (am 78 de ani împliniţi), la anul viitor îl vom sărbători aici pe Tata la împlinirea a 90 de ani de la naştere şi a 20 de ani de la trecerea în eternitate. Sper ca atunci să putem să vă avem în mijlocul nostru”.

Dorinţa Profesorului de a ne vedea s-a împlinit în 2004, însă doar printr-o vizită de familie. Un an mai târziu, în 2005, aveam să mă aflu invitat printre inimoşii intelectuali pietreni din cadrul Cenaclului „Petrodava”, adunaţi la Casa de Cultură a Sindicatelor din localitate, pentru a-i comemora pe Lucian Blaga, Dumitru Isac, Nicolae Mărgineanu şi alte personalităţi culturale autohtone.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Ionuţ Isac, Traian Cicoare și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.