Adina Dumitrescu – Sonata lumii cu instrumente dezacordate

Când în marginea de pădure nu dănţuieşte aer frânt şi-ntrupat iar în triluri, în şoapte,
când e fuga mistreţilor mai săracă în tropote decât vocea gonacilor,
când gâtul privighetorii se ascunde pe fundul cuibarului şi răgacea are cleştii pliaţi lângă ramuri uscate, trecute,
iar din zare se-aude bubuit şi se vede doar fulgerul despicând vârful de brad,
când poiana-i umbrită de norul cu ploaia, cu praful şi cu lipsa arcuşului în acordare de greier,
când ca marea e lacul petrecut de stihia de valuri fără bras de broscoi-despicare de aer,
fără tremur d’elitră, unduire de şarpe peste frunză de nufăr,
când pe mirişte macul îşi pierde petala mestecându-se-n ghem de ciulin, de albastru
şi de praf şi de fir cenuşiu ce-a picat de pe oaia cu mielul alături,
când se-ascunde pescăruşul sub mal, pe sub corp de stabilopod tot cu ochi pe pontonu-n mişcare de val, când se-nalţă acesta cât casa pe tălpici care muşcă din plajă-un castel de nisip risipit, răsucit şi urcat, coborât şi pleznit de alt val ce-l aduce-napoi şi-n cochilii golite de midii l-aşează,
când alunecă dealul de sus, de pe coamă pe casă şi pe văi de torente săpate,
când plângându-şi din sevă cad retezaţi brazi peste boabele roşii de fragi, peste frunzele verzi şi uscate, când stăpână-i furtuna,
când stăpână-i tornada cu fir alb răsucit cum e miţa de lână de oaie pe fus,
melodia se desface în sunete grave, nebune şi te-ntunecă norul şi te-ameninţă cerul.

Când se ceartă căţeii pe ţâţa de lapte golită şi se-ncalecă loc să apuce
mai aproape de pielea fierbinte-a căţelei numai piele şi os,
când se-ascunde porumbelul rotat cu cap alb sub aripă
sau degeaba îşi cată cu ciocul penajul ce-i acoperă sternul,
când te scuipă pisica şi-şi găseşte loc în ungher şi cu coada făcută covrig se acoperă ea şi culcuşul,
când se ceartă vecinii pe mejdina împărţită de ani, de hârtii şi de panglica de ruletă,
când pluteşte veninul între fraţii de-o mamă, de-o prispă,
când pe stradă se plimbă cuţitul ascuţit în afara cămăşii,
când străbate desculţă aleea ţâfna de orice, din nimic,
când poetului noaptea pe lună îi e frig de sonată şi fugite-s, ascunse şi rima şi muza,
când la marginea drumului se încearcă-n zadar descarcerarea din fiare
şi-n afară de piste se tot cată cutiile negre printre giulgiuri şi fumuri,
când se uită vorbirea trecută, legea apărând parapete,
focuri pale sau vii când se-aprind peste lumi, se-nteţesc, se înalţă, se întind pe ţinut de legende,
când îţi aperi în gând fapta bună şi-ţi bagi capu-între umeri numărând la mătănii,
când dreptatea nu-şi găseşte nici acul, nici locul, nici omul,
când se-ncuie sipetul, cel de azi ca şi cel din poveste,
când veninul lipeşte fişicul bancnotelor puse bine pentru zile mai negre,
când se uită-nţelegeri şi răsar noi pretenţii,
când nu ştii de apare sau nu curcubeul după ploaia cu stropii de sânge,
când spre cer în plutire vezi pian răsturnat cu piciorul cu coada pe sus
ciocănel rămânându-i captiv corzii-ntinse a registrului grav
gravitând după el tot pământul, pe-un bănuţ apărat doar de puşcă,
s-a pierdut, s-a uitat acordajul.
Şi-ţi astupi din urechi băgând capu-între umeri murmurând rugăciuni, imn închini spre iertare,
imn te leagă de imn, psalmi acoperă stâlpi într-o mare de-mpreunare,
voci angelice aşteptând din eter, acordaj de pian în sonată, acordaj dintre lume şi stare.

Adina Dumitrescu – 25 iulie 2014

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.