…Despre cum poezia ne-a furat moartea

Un roman epistolar Aurel Dumitrascu-Adrian Alui Gheorghe/ FRIG sau Despre cum poezia ne-a furat moartea (Epistolar 1978-1990), Editura Charmides (580 pagini, 2014; multumim Mihaela si Gavril Tarmure; lansarea va avea loc simbata, 19 iulie 2014 la Bistrita/Nasaud, la Festivalul Poezia e la Bistrita). Cred ca e o carte ca o lectie de supravietuire … Prefata acestei neobisnuite carti e semnata de un tinar intelectual, Irinel Antoniu. O redau mai jos, pentru frumusetea si justetea receptarii… (AAG)

AAG&AurelDumitrascu.

Prefata
POST RESTANT
Să ne bucurăm, căci ne scriu poeţii!
Peregrinate prin sate nemţene, garnizoane ostăşeşti, cămine de nefamilişti, spitale şi alte locuri în care deceniul al nouălea îi va fi aruncat pe Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe, trecute prin tolbele unor mai mult sau mai puţin binevoitori poştaşi, de multe ori citite, probabil, de ochi vigilenţi înainte ca adrisantul să le primească, epistulele acestea vin, iată, să ne dea veşti despre lumea din care-au fost trimise, cu frigul şi fricile ei, cu iluzii, cărţi, tristeţi şi, mai ales, cu vreun ultim – pînă-n clipa aceea – vers ce pare a le sublima pe toate.
Fireşte, corespondenţa reunită aici este, înainte de toate, imaginea, întinsă pe ceva mai mult de zece ani, a unei prietenii. Dar, fiindcă este purtat în acea perioadă întunecată de doi dintre poeţii de primă mână ai optzecismului, dialogul lor devine un tablou mai general, evoluţiei poetice adăugîndu-i-se apăsător, pe fundal, trăsăturile epocii. Şi, riscînd să-l ofensez pe Adrian Alui Gheorghe, trebuie să spun că această carte este una de epocă. Generaţia de scriitori din care fac ei parte şi pe care ne-o prezintă în plină fierbere s-a maturizat, s-a cuminţit, s-a aşezat în istoria literară. Infinitele interdicţii ale comunismului au dispărut, chiar dacă „păunii” (cum îi numeşte Aurel Dumitraşcu) îşi mai înfoaie şi azi penele. Şi, la urma urmei, scrisoarea însăşi, scrisoarea pe hârtie ni se pare azi desuetă. Tocmai de aceea lectura ne va prilejui o (re)descoperire.

***
Cînd începe schimbul epistolar cuprins aici, în 1978, Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe sînt doi tineri hotărîţi să trăiască pentru poezie. Totodată, cel dintîi este profesor la ţară, iar cel de-al doilea munceşte într-o deloc poetică uzină. Piatra-Neamţ înseamnă provincia provinciei, iar Borca, oricît ar voi Aurel Dumitraşcu să asemene preajma casei părinteşti cu străzile Parisului, este un loc prea strîmt pentru entuziastul poet. Căi de ieşire din această stare claustrantă nu-s multe: publicarea unui volum şi studiile universitare. Acestea sînt însă demersuri pe termen lung, reuşita lor nefiind atît de facilă ca astăzi. Rămîn atunci leacurile de moment: versurile scrise în miez de noapte, cărţile citite cu atît mai multă aviditate cu cît sunt greu de găsit şi scrisorile, de care ajung să fie dependenţi (pînă la a se supăra unul pe altul pentru întîrzierea cu o săptămînă a răspunsului: greu de conceput asta acum, nu?).
„Cum mai aflu ceva despre mine, îţi scriu.” Chiar dacă autorul acestei fraze (voi lăsa cititorul să-l afle) se voia doar autoironic, peste timp ea exprimă întru totul rostul scrisorilor. Dincolo de a comunica destinatarului noutăţi (care-s „toate vechi”), ele sînt proiecţii, dorinţe, căutări ale sinelui chiar şi în frămîntările celuilalt. De aceea, în multe fragmente, îi găsim excesiv de serioşi, porniţi să escaladeze cultura cea mare, să răstoarne lumea . Oscilarea între discursurile deseori patetice şi pasajele de un ludic nebun dă una dintre calităţile principale ale acestui volum. Să ne gîndim numai că acela care scria: „Am, prietene, o sete teribilă de infinit” este acelaşi cu elogiatorul, în altă misivă, al cartofului roz şi cu născocitorul distihului: „Un şef de autogară / se însoară” (ce-ar fi meritat inclus în antologia O dramă la vînătoare !). Citite din unghi psihologic, diferenţele de ton traduc şi o evoluţie interioară, o treptată desvrăjire, iluziile (literare, dar şi etice) lăsînd locul umorului amar: cu cît sînt mai „glumeţe”, cu atît sînt aceste scrisori mai triste. Şi cu atît mai necesare supravieţuirii.
Dimpreună cu scrisorile, circulă, mai ales în sensul Piatra-Borca, reviste de cultură şi – obiecte de mare preţ – cărţi, de la filosofie şi teorie literară la plachetele confraţilor optzecişti şi la ultimele traduceri din poezia contemporană (unele „revelatoare pentru ceea ce vrem să facem noi”). În poeţi se încred ei mai ales. Prezumţia liricităţii îi prilejuieşte lui Adrian Alui Gheorghe o alăturare bizară ca aceasta: „S-a spus ceva despre mine la «Europa…». Îmi laudă versurile pentru «gravitate». Nu-l am încă pe A. Păunescu. Sper să-l găsesc totuşi”. Desigur, se va produce şi aici o filtrare. Descoperirea unor cărţi noi se îmbină cu cea a găunoşeniei din unele iniţial admirate. Iar scrisorile dau seamă despre lecturi ca despre nişte călătorii exotice, cum şi procurarea volumelor e descrisă asemeni aventurilor cinegetico-galante (strategia uzînd inclusiv de răvaşe drăgăstoase trimise de la Borca vreunei librărese).
Peripeţiile livreşti nu sînt singura apropiere de lumea scriitoricească. Poeţii dau piept cu autori consacraţi şi critici cu puterea verdictului, cu redacţiile revistelor şi congenerii ce bat la aceleaşi uşi. Statutul de provinciali, defavorizant în atîtea privinţe, le este de ajutor în atitudinea faţă de viaţa literară: admiraţia e atenuată de reţinere, promisiunile sînt lucid contextualizate. De la „găgăuţii şi pîrliţii” locali (strîmbători din nas la poezia lui Aurel Dumitraşcu, pe care o vor lăuda din plin după moartea acestuia) pînă la diversele cercuri de la Iaşi, Cluj şi mai ales Bucureşti, portretele făcute de Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe (nuanţate, cum se şi cuvine, de la unul la altul) merită citite şi comparate cu cele reţinute de istoria literară sau, în cazul autorilor aflaţi atunci la începuturi, cu evoluţia lor în timp: antum-sanctificatul „Nichita”, binefăcătorul ţîfnos Geo Dumitrescu, exclusivistul Cenaclu de Luni, cu deja vedeta lui, Mircea C., dar şi primii disidenţi ai optzecismului, Liviu Ioan Stoiciu şi Mariana Marin (neiertaţi în Postmodernismul românesc), sunt doar cîteva exemple. Întîlnirile cu scriitorii mari şi mici (printre aceştia din urmă, un căprar cunoscut de soldatul Adrian Alui Gheorghe şi care „comisese” în paginile aceleiaşi reviste) sînt narate celuilalt, revelaţiile şi dezamăgirile, împărtăşite. Iar cînd unul dintre ei e pîndit de vreo capcană (cea mai mare: a recunoaşterii), răspunsul vine ca un avertisment al conştiinţei: „Mă bucur că ţi-a priit Bucureştiul! Să nu cazi în greşeala să crezi că cei care sînt entuziasmaţi de tine la Luceafărul sînt şi POEŢI! Lasă-i să te iubească, să te arate lumii! Dar să fii tu!”.
Constrîngerile iepocii nu marchează numai epopeea publicării unui volum, sordid regizată de cenzură, ci şi cotidianul, potopindu-l cu mici absurdităţi care, deşi poeţii evită să insiste pe ele, transpar în scrisori ca spre a ne vindeca de orice nostalgie. Din paradisul său rustic (nu destul de ieşit din timp ca să nu aibă o variată faună de activişti), Aurel Dumitraşcu îi cere prietenului nu numai cărţi şi veşti, ci şi… pîine albă. Nimic nu are sens, dar totul trebuie să fie „pe linie”. N-ar fi fost de neconceput nici raţionalizarea scrisorilor. Practica epistolară înseamnă, deopotrivă pentru expeditor şi destinatar, o dovadă că mai trăiesc, în lumea mancurtizată. De aceea, dacă aş îndrăzni să asemăn cartea de faţă cu alte expresii ale genului, nu la celebrul Roman epistolar al lui Radu Stanca şi Ion Negoiţescu m-aş gîndi, cît la corespondenţa lui Ion D. Sîrbu (din cîte ştiu, între Borca şi Craiova n-au umblat epistole : ar fi fost o întîlnire memorabilă).
Să nu înţeleagă însă cititorul – de va fi făcut greşeala să se oprească întîi asupra umilului paratext – că scrisorile acestea tematizează numai urgiile vremii: pe fondul într-adevăr sumbru se deapănă poveşti de dragoste (cu zburătorul Aurel Dumitraşcu în prim-plan), se sărbătoresc mici victorii (publicarea unui poem, intrarea la facultate, dobîndirea unei garsoniere), iar ritmul epistolar le transformă pe toate acestea în episoade ale unui veritabil roman al anilor ’80, de lecturat cu plăcere pînă şi de cei care nu-i recunosc personajele.
***
Afinitatea dintre Aurel Dumitraşcu şi Adrian Alui Gheorghe este cu atît mai remarcabilă cu cît între creaţiile lor deosebirile sînt, cred eu, mai multe decît asemănările. (De altfel, exegetul oricăruia dintre ei va poposi cu folos asupra versurilor anexate la multe dintre scrisori.) Dar apropierea dovedită de corespondenţă şi atitudinea faţă de poezie pe care o împărtăşeau (ceea ce nu excludea conflictele) le vor fi marcat nu numai existenţa, ci şi opera. Din deceniul în care generaţia lor a explodat ducîndu-şi la maxim potenţialităţile estetice, ei au ieşit ca nişte învingători: nu s-au trădat, n-au trădat poezia; fiecare cuvînt din aceste scrisori stă mărturie.
Din nenorocire, Aurel Dumitraşcu avea să fie înfrînt de un duşman în faţa căruia nici poezia nu-l putea apăra. Această carte ne ajută să-i desluşim, măcar în parte, sufletul.
Adrian Alui Gheorghe există printre noi, scrie, îi putem cere socoteală. Grijeşte de opera prietenului său mai mult decît de propriile scrieri.
„Linişte şi poezie!”

IRINEL ANTONIU

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adrian Alui Gheorghe și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.