Dimitrie Grama – Sadismul şi „omenia”

Dimitrie GramaEste zguduitoare din punct de vedere moral lectura textelor domnului Mihai Rădulescu, (n.n. „Istoria Literaturii Romane de Detenţie”.) Citind aceste texte, putem fără nici o greutate să facem o călătorie imaginară în lumea adevăratei terori, cea creată de comunişti, ( oameni printre care am trăit), altor oameni, opuşi ideologic. Aici nu este vorba de o teroare fantezistă de tip „science fiction”, ci de una veritabilă şi reală ce a existat şi ce constituie o temă ce nu mai trebuie tabuizată. Este vorba în scrierile dl. Rădulescu de un scenariu al groazei, în faţa căruia încercările futile ale cineaştilor de a reda realitatea detinuţilor politici din diversele lagăre comuniste sau alte încercări de a produce groază, par doar nişte redări „folclorice” a unor obiceiuri locale arhicunoscute.

Adeseori, epitetul „bestial” dat actelor de tortură sau cruzime, indiferent de segmentul istoric, mi-a creat o confuzie existenţialistă, deoarece încercam să identific aceste acte cu bestiile care convieţuiesc acest pamânt împreuna cu Omul. Dar, bănuiesc, că nu sunt singurul care a ajuns la concluzia că actele de tortură fizică şi psihologică ne sunt reprezentative şi rezervate doar nouă, fiinţelor umane.

Animalele, bestiile ordinare, nu folosesc tortura sau alte acte extreme de sadism în raportul lor, atât între bestiile de aceeaşi specie, cât şi între specii diferite. In lumea animalelor obişnuite nu există plăcerea „conştientă” la înfătişarea grotească a rezultatelor torturii fizice şi psihice. Doar la om există plăcerea cruzimii şi probabil că aceasta reprezintă una din acele calităţi dubioase, care ne coboară din rangul de „animale sau vietăţi superioare”.

Ma gândesc cum de este posibil din punct de vedere religios, ca Dumnezeu, care este doar Cel bun şi care ne-a creat după Chipul şi asemănarea Sa, să accepte că din El s-au rupt aceşte produse aberante, călăii, torturanţii, monştrii sociali? Ma gândesc: cum de este posibil din punct de vedere social, ca restul omenirii să accepte, atunci – când ele au loc, existenţa actelor de tortură? Răspunsul nu poate fi decât indiferenţă, teamă, pasivitate, lipsă de curaj civic ori social. Pentru că într-o masură mai mare sau mai mică, aceste acte sunt cunoscute deja atunci când sunt expediate în culisele groazei. Ma întreb: de ce o naţiune întreagă îşi apără laşitatea cu vorbe goale şi mincinoase ca de exemplu: „nu am foşt informati (oficial) de ceea ce se întâmplă“, „nu am putut crede ca este adevărat“ şi alte „scuze” similare, pentru că sunt convins că marea majoritate avea cunoştiinţă de cauză? Iar atunci, când mărturii de acest gen sunt expuse maselor, ele influenţează şi revoltă sporadic doar anumiţi „indivizi sensibili”. Mă întreb: de ce societatea umană confruntata cu mărturiile şi dovezile miilor de acte de extrema tortură, nu ia măsuri de protecţie a indivizilor acelei societăţi împotriva repetării în viitor a acestor manifestări devastatoare ale spiritului uman?

Se pune atunci întrebarea dacă nu cumva în constituţia umană, în textura acelei „conştiinţe” cu care ne fălim, este sădită şi „ placerea prin tortură“, plăcerea de a fi martori la suferinţa fără margini a semenilor noştri sau în general la suferinţa altei vietăţi oarecare?! Pentru că nu sunt convins că ar fi vorba de un fel de pedeapsă bine meritată şi deci atribuită cuiva care este vinovat de „ceva“ anume! Atunci s-ar mai putea găsi oarece explicaţii, s-ar mai putea „filozofa” dezinvolt în acest context, dar adevărul este că, cel care face un act de tortură găseşte realmente satisfacţie în aplicarea ei oricarei victime: vinovat sau nevinovat, care „îi pică în mână”. Şi pe lângă aceşti „schingiuitori” propriu-zişi, o mulţime de alte fiinţe umane „normale”, pot urmări tortura cu pasivitate sau cu indiferenţă cu o anume plăcere, ce iată nu pare a fi trebui ascunsă.

Ceea ce de asemenea m-a impresionat citind mărturiile celor deţinuţi şi torturaţi a fost faptul că orişicine care posedă tăria fizică ce-i permite până la un anume nivel să îndure tortura, în cele din urmă este învins şi poate să ajungă volens-nolens să devină prin intermediul torturii „colaborator” sau un „turnător”. Mulţi oameni incriminează în aceeaşi măsură atât turnătorii de bunăvoie, voluntarii, cât şi pe cei care au ajuns acolo după ce au fost intensic animalizati şi despiritualizaţi prin chin fizic. De asemenea se pare că „societatea” şi mai ales intelectualii săi, găsesc actul de turnătorie, ca fiind mult mai grav, decât cel al torturării, altfel spus, călăii sunt pe o scală regresivă a valorilor umane, ceva mai sus situaţi decât turnatorii!

Mă întreb: dar dacă nu ar exista camere de tortură şi călăii şi dacă mai ales nu ar exista detinuţi de opinie, pedepsiţi pentru că vor să creadă şi să traiască cum vor ei, ce importanţă ar mai avea turnătorii? Ce ar putea un turnător să facă în mijlocul unor oameni adevărat liberi? Vrând-nevrând ajung iarăşi la condiţia omului ca o maşinărie „creată” şi născută fără conştiinţă şi dirijată genetic de ambiţii pur egoiste, nici măcar biologice. Doar în acest mod pot să-mi explic acceptanţa socială a actelor de tortură de orice fel şi din oricare motiv.

Omul nu are încă o conştiinţă adevarată, ci doar nişte faramituri de conştiinţă, generate de societate şi educaţie. Omul nu are compasiune sinceră şi atunci când dă impresia că soarta semenilor îl afectează, acea stare de angajare în suferinţa altuia este de obicei generată de spaima subconştientă, că şi el la rândul lui, ar putea deveni victimă şi că ar putea fi şi el „tratat bestial” de către alţi oameni. Oameni ca şi el aşa-zis „normali”, pe care îi recunoaşte, recunoscându-se!

Dimitrie Grama, Oct. 2006

revista Agero

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dimitrie Grama, Mihai Rădulescu și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.