Festivalul Internațional de Poezie Artgothica la Sibiu

afis-artgothicaÎn perioada 11 – 13 iulie 2014, la Sibiu, se vor desfășură lucrările Festivalului Internațional de Poezie Artgothica. În cadrul Festivalului, vor fi acordate Premiile Naționale pentru Poezie Mircea Ivănescu, de către un juriu format din scriitorii Dan Mircea Cipariu, Virgil Diaconu, Adrian Suciu și Lucian Vasilescu și prezidat de Nora Iuga. AgențiadeCarte.ro este partener media al evenimentului.
În programul Festivalului sunt incluse două nopți de recitaluri poetice și muzică folk, cu Maria Gheorghiu și Nicu Nicușor. În cadrul Festivalului vor avea loc prezentări de carte, de publicații și proiecte culturale, dezbateri pe teme literare precum și festivitatea de premiere a câștigătorilor acestei ediții a Premiilor Naționale pentru Poezie Mircea Ivănescu.
Au confirmat participarea aproximativ 50 de poeți, critici literari, redactori șefi de publicații culturale din țară și străinătate (Germania și Israel).
Festivalul Internațional de Poezie Artgothica este organizat, în colaborare, de către Asociația Culturală Artgothica Sibiu și Asociația Culturală Direcția 9, cu sprijinul financiar și logistic al Primăriei municipiului Sibiu și al Consiliului Județean Sibiu. >>>

Reclame

Magdalena Avadanei la Congresul naţional de Istoria Medicinei şi a Farmaciei, Bucureşti iunie 2014


Magdaleana Avadanei

Adrian Păunescu – Minciunile

Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

Dar, hai, să ne spunem cu patos braşoave,
Dar, hai, să vedem cine minte mai mult,
Ascultă delirul consoanelor grave,
Cum şi eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasă, e foarte frumoasă
Minciuna aceasta pe care mi-o spui,
Aşa că, te rog, şi pe mine mă lasă
Să palavrăgesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe şi solo
Şi ies campioni mincinoşii cei mari,
Dar, dragă Păcală, tu ce faci acolo?
În campionate de ce nu apari? >>>

„Menirea omului este să revină la calea naturii” – dialog cu scriitorul, traducătorul și sinologul Constantin Lupeanu

Cu cei 37 de ani de diplomaţie în Asia, dintre care 14 ani în China, 35 de ani de traducere literară şi filosofică din limba chineză, domnul ambasador Constantin Lupeanu, Lu Boan în lumea culturală din China, este cu certitudine unul dintre cei mai buni cunoscători ai Chinei şi traducătorul cu cele mai numeroase traduceri din literatura chineză din lume, unul dintre intelectualii veşnic tineri din România.
Mai nimeni în lumea culturală românească nu mai ştia de o vreme ce mai face domnul Constantin Lupeanu. Am încercat să răspundem la această întrebare, lucru greu, pentru că modestia-i cu totul aparte îl face greu de pornit în a povesti despre sine. Ne-a făcut onoarea nesperată de a răspunde la cîteva întrebări. Trebuie să recunoaştem şi că am avut un context favorabil: lansarea unei noi cărţi: „Părinţii Sistemului Filosofic Taoist” la Casa de Editură şi Tipografie Rawex din Bucureşti.

Maria BALAŞA: Bună ziua. Aţi făcut, român fiind, o carieră clasic chinezească: cărturar demnitar. Există puţini români, în special intelectuali, care nu au în bibliotecă măcar una dintre cărţile dvs. (traduceri din chineză, eseuri-cărţi despre China) pentru că şi-au dorit să aibă aceste cărţi, totuşi vreţi să vă prezentaţi cititorilor noştri?
Constantin LUPEANU: Greu. Începem cu o întrebare atît de complicată! Eu sînt trăitor în zodia definită de carte şi de cultul muncii. Îmi place să citesc, să scriu, sa lucrez. De mic copil. Aşa m-a clădit Dumnezeu. Vedeţi dumneavoastră, sînt cîteva modele de a trăi. Iar viaţa este un poem creat de fiecare om cu sîngele propriu, este proză scrisă cu faptele sale. Vrem sau nu vrem, ne place sau nu, sîntem ceea ce oferim omenirii. Cel mai des îmbrăţişat este modelul încrîncenării, cînd reuşita este confundată cu rîvna acumulării, cu îmbogăţirea pe toate căile. Îmi displace şi modelul risipirii într-un trai uşor, gînd turmentat, a cărui substanţă este dată de distracţii strînse într-un laţ care te cuprinde şi pînă la urmă te sugrumă. Există atîtea modele, care de care mai ispititoare. Care să fie modelul perfect? Eu am fost scindat între slujba la împărăţie şi carte, e adevărat, exista exemple ilustre. >>>

Mihai Rădulescu – Noi nu suntem cei ce suntem…

Mihai RadulescuEpilog la eseul “,,Shakespeare, – un psiholog modern””

Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan! E o purtare demenţială!
Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… „ Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau! >>>

Monica Levinger – Convorbiri imaginare cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu

Mihai Rădulescu ( 1936-2009)Vreme de 37 de ani numele domnului Rădulescu a fost legat în mintea şi sufletul meu de amintirea celui mai impresionant profesor de liceu, dascălul meu de engleză din clasa a IX-a. Deşi m-a însoţit pe căile învăţării şi descoperirii de sine doar un an de zile, ecoul acelei scurte întâlniri a dăinuit din adolescenţă până la maturitate, când mai slab şi îndepărtat, când mai apropiat şi persistent, iar uneori, ca în momentele scrierii acestor rânduri, a devenit de-a dreptul copleşitor.
La vremea respectivă nici măcar nu am ştiut că profesorul meu de engleză fusese deţinut politic, zvon care circulase prin cercul profesorilor şi elevilor din clasa noastră, după cum am aflat-o mai târziu. Ne-am reîntâlnit după aproape patru decenii, în împrejurări ţinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, aşa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotărât să-l caut pe Internet, cu ajutorul a tot şi a toate ştiutorului Google, în octombrie, anul trecut. Căutările mi-au reuşit de la prima încercare, căci se pare că Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare….
Pagini de Wikipedia citite pe nerăsuflate şi cu uimire de nedescris, mi-au dezvăluit că fostul meu profesor de engleză era defapt luptătorul anticomunist Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică – prozator, poet şi dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largă ci şi un cercetător de antropologie stilistică şi al artelor plastice, un armenolog pasionat şi un editor de excepţie. Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rădulescu a fost primul şi singurul scriitor ce a scris o „Istorie a Literaturii de Detenţie la Români”, cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura naţională dar şi în cea universală. >>>