Scriitorul la aniversare – dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe

„Miza vieţii nu e să trăieşti veşnicii care să se transforme în clipe, ci clipe care să conteze ca veşnicii …”
– Anul trecut ai publicat un roman, „Urma”, care a avut un foarte serios succes de critică şi chiar un notabil succes de librărie, în aceste vremuri care nu par să fie propice lecturii. Nu s-au stins ecourile legate de acea carte, iar acum ţi-a apărut un nou roman, „Laika”, la aceeaşi editură prestigioasă, „Cartea Românească”. Ce înseamnă acest lucru, că ai renunţat la poezie?
– Nu, nu am renunţat la poezie, evident, numai că poezie scrii doar atunci când îţi vezi sufletul, inima. Poezia e o solemnitate, cuvintele se încarcă de importanţa clipei într-un mod aparte, cred în inspiraţie, în idee, în har, în munca pe text. Când vrei să vezi lumea, în mişcarea ei, scrii proză, scrii eseu, scrii teatru. Dintotdeauna mi-am dorit să mă exprim în toate genurile, mi-aş fi dorit să trăiesc doar pentru scris, din scris. În poezie, ştii şi tu, poţi să păcăleşti pe cei care ar avea curajul să citească, sunt o mulţime de simulanţi care au invadat spaţiul public, care dau senzaţia necunoscătorilor că poezie e orice improvizaţie de cuvinte făcută cu o falsă afectare. De asta, poezie scriu rar, ritmul de editare al unei cărţi noi e cam la cinci ani. Anul viitor, probabil că voi scoate o carte nouă de poezie. Spunea un latin, Horaţiu parcă: „Două lucruri dacă nu sunt foarte bune, nu sunt bune deloc: pepenele roşu şi poezia”.

– Cum ai scris „Laika”, are această carte o poveste a ei?
– E o carte pe care o port în minte de vreo două decenii şi pe care am pus-o pe hârtie în (doar) trei luni. M-am apucat de scris pe întâi februarie, anul acesta, am încheiat textul pe 30 aprilie. Trei sute şi ceva de pagini, cât are romanul, în trei luni, deci. Şi e vorba mai mult de nopţi, decât de zile, ca să fim mai exacţi. Am trimis la începutul lunii mai manuscrisul redactorului de carte, cu care am lucrat şi cartea precedentă, doamna Mădălina Ghiu, spunându-i că mai am, probabil, mult de lucru, că aş vrea doar să facă o lectură de probă. Răspunsul, după lectură, a fost sec şi entuziasmat: „Nu mai schimbaţi absolut nimic în carte, este extraordinară. Deja am trecut-o în planul imediat, intră la paginare şi la tipar”. Am fost buimăcit, nici în visele cele mai frumoase ale unui autor nu întâlneşti o asemenea promptitudine. Ca să fiu sigur am trimis manuscrisul cărţii către doi scriitori în ale căror gusturi am mare încredere, criticul şi universitarul bucureştean Răzvan Voncu şi prozatorul Dumitru Augustin Doman, redactorul şef al revistei „Argeş” din Piteşti. Răspunsurile lor se regăsesc pe coperta a patra şi sună cam aşa: „Un roman excepțional, care se citește cu sufletul la gură de la primul la ultimul rând și nu lasă pe nimeni indiferent”, zice Răzvan Voncu, iar Dumitru Augustin Doman zice: „Parodierea în timp real a parodiei de revoluţie română e o găselniţă genială. Compoziţional e perfect, ceea ce contează, de fapt, cel mai mult la un roman”. Reacţiile lor m-au convins şi pe mine că am făcut o treabă bună şi mi-au risipit îndoielile, fireşti pentru oricare autor.
– Vorbeşte-ne despre subiectul noului roman, „Laika”, convinge-ne să îl citim…
– Romanul e o construcţie complexă, însă fundalul şi punctul de pornire îl reprezintă revoluţia română. Mai bine zis, cum se desfăşoară momentele din decembrie 1989, de dinainte şi de după 22, într-un sanatoriu de boli nervoase, nebuni închipuiţi, nebuni adevăraţi. A ieşit o comedie bine articulată, am semnale de la primii cititori că povestea a prins, că lectura stârneşte plăcere. Că asta mi-am şi dorit, să scriu un text care să îl aducă aproape pe cititor. De asta, îi invit pe cei care mai au curajul să intre într-o librărie, să cumpere o carte, să citească „Laika”. Dacă nu o să le placă, autorul le va returna banii necondiţionat.
– Eşti foarte prezent în presa literară din România, participi la colocvii, la simpozioane pe teme literare. Resimţi, în vreun fel, faptul că trăieşti la Piatra Neamţ, în provincie şi nu într-un oraş mare, eventual în Bucureşti?
– Ar fi o ipocrizie să spun că nu resimt distanţa faţă de un ipotetic centru, faţă de un oraş, centru universitar. Da, un scriitor care trăieşte departe de freamătul lumii culturale are de depăşit un oarecare handicap în situarea în topurile conjuncturale sau nu, în stabilirea unor relaţii în cadrul generaţiei sale. O viaţă culturală activă, cu evenimente artistice în fiecare zi, înfrumuseţează viaţa omului şi a comunităţii. Dacă nu eşti atent, oraşele mici îţi fixează mize mici. E un risc care i-a înghiţit pe mulţi confraţi.
– Duminică, pe 6 iulie împlineşti 56 de ani…! Cum simţi anii ca om, ca scriitor?
– Orice vârstă e una a întrebărilor, dacă e să parafrazăm un cântec de pe vremuri. La început, în primele decenii, te întrebi cum de ai nimerit lumea asta, apoi, mai târziu, te întrebi pe ce poţi să schimbi lumea care ţi s-a dat. Oricum, miza vieţii nu e să trăieşti veşnicii care să se transforme în clipe, ci clipe care să conteze ca veşnicii. Şi scriitorul are această şansă, să dea greutate unei zile, unei clipe.

 
A consemnat Nicolae SAVA
ziar Ceahlaul

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adrian Alui Gheorghe și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.