George Petrovai – Despre creaţie, moarte, om şi locul lui în aritmetica genezei

George Petrovai1. Creaţia şi moartea
Toate cosmogoniile antice impresionează prin subtilitatea cu care încearcă să ne apropie ba înţelegerea, ba fantezia de momentul unic al cutremurării genunilor de către voinţa supratemporală de afirmare. Este imposibil de ştiut dacă voinţa de-a face a fost totuna ori măcar concomitentă cu voinţa de-a fi, sau dacă prima i-a succedat celeilalte. Căci, lucru evident pentru oricine, pe-atunci nu exista înainte şi înapoi, sus şi jos, devreme şi târziu, întrucât nimicul şi golul nu aveau nevoie de coordonate spaţio-temporale pentru a găzdui inexistentul. Cum, dar, să gândeşti în veci negânditul şi să te orientezi în hăurile fără conţinut şi formă ale neantului?! Iată de ce subtilul Zuang Zi se arată complet descumpănit în faţa ilogicului năucitor de dinaintea oricărui început: „Eu pot să înţeleg că nefiinţa există, dar nu şi că nefiinţa nu există…”
Este cât se poate de clar că prin actul de creaţie s-au stabilit limitele conceptuale ale existentului nelimitat şi ale inexistentului răspândit potenţial şi metalogic pretutindeni în interiorul existentului. Astfel, moartea reprezintă deopotrivă cea mai implacabilă şi mai dureroasă formă de manifestare a inexistentului în lumea viului, căci moartea prezentă la tot pasul înseamnă inserţia eternului nimic în lumea efemerului. Tot aşa, întreaga zbatere a omului în decursul vieţii sale, nu apare înţeleptului ca un vrednic de milă nimic („Pulbere şi goană după vânt” rosteşte Eclesiastul), ambalat cu mai multă sau mai puţină pricepere în vanităţi, glorie, onoruri şi bogăţie?
Că moartea înseamnă cealaltă faţă a veşniciei – o faţă întunecată şi cu atât mai îngrozitoare, cu cât nimeni până în prezent n-a oferit omului argumente suficient de liniştitoare în legătură cu tainele ei implacabile, ei bine, acest fapt rezultă din următoarele două evidenţe:
1.) Teama vieţii de încremenirea morţii şi lupta îndârjită dusă cu ea de toate formele viului: oameni, animale, plante. Fireşte, capacitatea de înfruntare şi de evitare a capcanelor morţii urcă spectaculos pe scara devenirii de la sensibilitatea plantelor până la conştiinţa omului. Cu excepţia sinucigaşilor, din totdeauna şi pretutindeni în lume instinctele de conservare şi de perpetuare a speciei au funcţionat uimitor de precis, căci dragostea de viaţă şi încordarea miraculoasă de-a o prelungi peste limitele ei fireşti prin urmaşii zămisliţi, constituie taine ale geneticii la fel de înfricoşătoare ca cele ale morţii, însă de data asta pozitive şi constructive.
Ştim cu toţii că lumea în care trăim este atât de burduşită cu ură, cruzime şi arme de distrugere în masă, încât rezervele lor în creştere în tot mai multe zone ale globului, sunt îndestulătoare să facă fărâme biata noastră planetă de mai multe ori. Şi înarmarea se continuă la cote tehnologice şi financiare de-a dreptul demenţiale, ca şi cum n-ar mai fi foamete, sărăcie şi suferinţă pe planetă şi ca şi cum artizanii înarmării până-n dinţi n-ar şti că pentru un război atomic nu există noţiunea de supravieţuitori.
Este uşor de dedus care ar fi soarta omenirii în cazul în care arsenalele nucleare ar fi capturate de nişte fanatici ce nu dau o ceapă degerată pe propria viaţă, necum pe vieţile altora… Sau să presupunem pentru o clipă că la cârma puterilor nucleare ale lumii ar accede nişte dezaxaţi, care urmând exemplul lui Nero, ar ţine morţiş să-şi acordeze lirele puterii şi să-şi declame poemele invincibilităţii sinucigaşe, urmărind pe ecranele din buncăre cum se înalţă şi cresc ciupercile nucleare de pe teritoriul inamicului.
Într-o asemenea alternativă, n-am fi cu toţii în situaţia acelei păsări rare din Delta Dunării, despre care pomeneşte Marin Preda în romanul Delirul? Sistematic ouăle păsării erau mâncate de vulpe. În locul lor, cumătra punea pietricele de aceeaşi culoare, iar sărmana pasăre se aşeza pe ele să le clocească, de parcă ar fi fost ouă adevărate. Îngrijoraţi că nătânga specie este ameninţată cu dispariţia, ornitologii au gonit vulpea. Dar pasărea, parcă îndemnată de un fior sinucigaş, rostit doar pe înţelesul ei de natura atotcuprinzătoare, s-a apucat cu furie să spargă ouăle…
Din fericire pentru pământeni (e drept, o fericire extrem de fragilă şi nesigură), hoaţele de vulpi încă sunt ţinute la distanţă de ouăle nucleare, iar păsările cu geometrie variabilă le clocesc cu siguranţa şi responsabilitatea codului multiplu de acces la cheia nucleară, pentru a scoate din ele urmaşi cu un potenţial sporit de distrugere.
În romanul Ultimatum – ultimele zile ale unui război atomic al lui Mordecai Roswald, roman pe care Bertrand Russell îl recomandă atât esticilor cât şi vesticilor, ne este oferită pe canavaua unei lecturi agreabile o probă cutremurătoare şi plină de învăţăminte din ceea ce se cheamă absurdul criminal şi ireversibil al conducătorilor politici şi militari din cele două superputeri aflate în conflict ireversibil: pe de o parte războiul atomic odată pornit, posibil dintr-o eroare, el nu se va opri la jumătatea drumului, ci va continua cu înverşunare sporită până la distrugerea definitivă a inamicului, adică până la nimicirea oricărei forme de viaţă din zonele împroşcate cu rachete termonucleare. Evident, este imposibilă necontaminarea zonelor neimplicate în conflict, prin urmare aceasta se cheamă distrugerea întregii planete.
Pe de altă parte, cartea este o emoţionantă pledoarie în favoarea vieţii omului de pretutindeni, o viaţă aşa cum ne-a fost ea rânduită de Dumnezeu, cu soare, aer curat, verdeaţă şi fluturi, iar nu una de bârlog, chiar dacă acesta ia forma ultraperfecţionată a buncărului săpat la o adâncime de peste 1200 metri, de fapt reiterarea în variantă modernă a infernului lui Dante. Dar, mă rog, ce viaţă este aceea care constă din surogate (pastile alimentare), lumină furnizată de un reactor nuclear şi din chinuitoarele amintiri legate de viaţa adevărată, cea de la suprafaţa pământului?!
Nici măcar cei mai antrenaţi locatari ai adâncurilor nu sunt scutiţi de periculoase dezechilibre care-i aduc până în pragul sinuciderii. Iar cel ce până la un punct reprezintă unica sursă de lumină, prin urmare şi de viaţă la mare adâncime (oxigenul fiind furnizat de plante), anume reactorul nuclear, din cauza unei defecţiuni imposibil de remediat va deveni ucigaşul acelor oameni-cârtiţe care, ei singuri neatinşi de radiaţiile infiltrate, se credeau scăpaţi în supravieţuitori, aşa cum pentru un oarecare timp au sperat şi locatarii din etajele superioare.
2.)Cea de-a doua evidenţă vizavi de moarte rezultă din seriozitatea încărcată de nelinişte, cu care omul tuturor timpurilor şi-a privit sfârşitul şi lumea de-apoi, precum şi din consistentul loc rezervat morţii în toate mitologiile, mai apoi în toate religiile şi mai mari şi mai mărunte. Pentru a nu o lungi mai mult, căci asupra acestei chestiuni voi reveni pe parcursul cărţii, menţionez în acest loc atât pe Thanatos, respectiv moartea la grecii antici, născută din noaptea primordială Nyx, cât şi pe trei dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi zei ai morţii şi reînvierii: Iştar la mesopotamieni, Osiris la egipteni, Baal la fenicieni.
Mai menţionez că dacă admitem în istoria omenirii, mai exact în istoria culturii, o fază prelogică sau mitică (aspect pe care, de altminteri, l-am punctat în cartea Morfologia culturii, Editura „Echim”, 2006), atunci tot aici trebuie subliniat respectul arătat morţilor în ansamblul credinţelor şi ritualurilor premergătoare religiei: totemism, animism, cultul morţilor. Dar nici una dintre cele trei premise, nici măcar luate împreună, nu sunt de-ajuns pentru a asigura capacitatea şi conţinutul unei religii.
Bunăoară totemismul semnifică o anumită legătură de rudenie între comunitatea umană (gintă, trib) şi totem (plantă, animal). De altfel cuvântul totam sau ototam din care provine totem, semnifică în limba algonkină a indienilor din răsăritul Americii de Nord, „frate cu” sau „soră cu”. Prin urmare, funcţiile sociale şi cele politice încorporate în totem, înclină spre profan, nicidecum spre sacru. De-abia inticiuma (consumarea totemului) dobândeşte o încărcătură sacră şi simbolică, căci după unii cercetători, inticiuma este însuşi germenele euharistiei. Animismul sau însufleţirea naturii reprezintă la rândul său un minim de religie. Nu reprezintă religie deplină nici măcar variantele extinse şi îmbunătăţite ale animismului: manaismul, conform căruia există un duh care acţionează cu intensităţi diferite asupra lucrurilor şi fiinţelor, respectiv hilozoismul, după care lucrurile din natură nu sunt doar însufleţite, ci ele chiar gândesc şi simt. Cât priveşte cultul morţilor (ulterior al străbunilor), acesta urcă până la noi de la omul din Neanderthal, şi aduce cu sine ideea „lumii de dincolo”, din tărâmul morţilor. Capacitatea religioasă a acestor premise (la care se poate adăuga şi fetişismul – înzestrarea unui obiect cu puteri supranaturale) se împlineşte de-abia prin magie, întrucât magia realizează legătura om-extrauman, cel mai adesea supranatural. Căci ce înseamnă în definitiv o experienţă religioasă? Înseamnă legătura dintre om şi Dumnezeu, adică o legătură de tipul eu-Tu, nu una eu-eu. În paranteză fie spus, vechii evrei au realizat o legătură de tipul eu-El, El fiind zeu semitic prin excelenţă, cu semnificaţia ulterioară de Dumnezeu.
¬*
Strâns legate de tema morţii sunt alte două chestiuni de mare angajament teoretic şi practic:
a)Nemurirea sufletului; b)Pregătirea mortului pentru casa de veci.

a)Pornită din India de pe poziţiile metempsihozei sau transmigraţiei sufletului (trecerea sufletului prin diverse stadii până la purificarea sa deplină), dezbaterea filosofică în legătură cu nemurirea sufletului a pătruns în pitagoreism şi platonism, adică în Europa, iar de aici, prin neoplatonici a intrat în creştinism, şi astfel concepţia a devenit universală. Mă grăbesc să adaug că după cum există creştini şi creştini, tot aşa se vehiculează opinii şi opinii despre om, păcat, predestinare, suflet şi viaţa de apoi. Voi reveni asupra acestui subiect incitant.
b)Este de presupus că din vremuri imemoriale, de la cristalizarea conştienţei asupra vieţii şi morţii, omul a căutat să se achite într-un mod cât mai conştiincios de două elemente ce vizează sfârşitul călătoriei sale în această lume:
-Pregătirea moral-spirituală de-a lungul întregii sale vieţi pentru înfricoşătoarea taină a sfârşitului;
-Pregătirea locului de veci.
Cât priveşte pregătirea trupului celui decedat (spălare, înveşmântare, îmbălsămare în Egiptul faraonic), treburile astea rămâneau în seama urmaşilor, rudelor sau prietenilor, la fel ca periodicele ritualuri de cinstire a memoriei celor plecaţi dintre vii. De aceea, până în ziua de azi la unele popoare (de exemplu la chinezi), una din cele mai mari năpaste ce se poate abate pe capul cuiva este să nu aibă urmaşi, adică să nu fie cine să se ocupe de sufletul mortului, îndeplinind ritualurile şi aducând ofrande.
Câteva cuvinte doar despre pregătirea locului de veci. Indiscutabil că o asemenea întreprindere este direct proporţională atât cu rangul social şi averea celui în cauză, cât şi cu altitudinea orgoliului cu care acesta vroia să traverseze secolele şi mileniile. Astfel, se ştie prea bine că piramidele, aceste impresionante cioburi de eternitate, continuă să-şi „vadă” cu liniştea lor multimilenară de rosturile ce le-au fost încredinţate: oferă locuinţă de veci faraonilor îmbălsămaţi cu un meşteşug indescifrabil, în tainiţele şi labirinturile cu care au fost înzestrate oferă adăpost unor valori incalculabile, prin proporţii şi măiestria îmbinării blocurilor de piatră oferă delicii unor turişti sătui până peste cap de blocuri zgârâie-nori, iar prin formidabila lor înălţime îi propulsează pe respectivii faraoni în compania strălucitorului Ra, aşa cum ne obligă să deducem din terminaţia numelui lor: Hufu, Hafra şi Menkaura (Kheops, Khefren, Mykerinos).
În cartea sa Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene, orientalistul Constantin Daniel subliniază frapanta asemănare dintre piramidele egiptene în trepte şi ziguratele babiloniene construite după aceeaşi concepţie, din cărămidă arsă, precum şi asemănările dintre piramidele egiptene şi cele toltece, olmece şi aztece din Mexic sau cu piramidele mayaşe. Tot C. Daniel face referiri în aceeaşi carte la o altă surprinzătoare particularitate: Prin vrăji şi descântece, din care se găsesc o mulţime în Cartea morţilor, preoţii egipteni trebuiau să invoce sufletul Ka al mortului, pentru ca acesta să intre atât în portretul executat conform canoanelor religiei egiptene încă din timpul vieţii, cât şi în statuetele aşezate în morminte. Respectivele statuete aveau rolul ca după însufleţirea lor „să-l slujească pe defunct în calitate de servitori, robi, meşteşugari ori plugari”. Dar, continuă C. Daniel, mica statuetă (uşebti) putea fi vrăjită de un duşman sau putea să primească ordine de la un duşman al mortului. De aceea pe unele uşebti se scria: „Dă ascultare celui ce te-a făcut şi nu da ascultare vrăjmaşului lui.”
Pentru că tot am făcut mai sus referire la asemănările existente între culturile aflate la mare distanţă în timp şi spaţiu unele de altele, merită punctată incredibila omonimie dintre zeităţile egiptene şi cele polineziene (Ra, de pildă, zeul soarelui şi la unii şi la alţii). Şi după cum notează Alexandru Babeş în Geneza zeilor, „În mitologie apar şi alte omonimii cu divinităţile egiptene”. Dar punctul de vedere al autorului cum că vom avea explicaţia acestui uluitor fapt „de-abia după stabilirea originii polinezienilor”, este departe de a fi convingător. Nu, explicaţia tulburătoare a acestui fenomen nu o vom desprinde niciodată doar din înrudirile comunităţilor, fie ele şi pe arii extrem de întinse, aşa ca familia indo-europenilor, ori din legăturile cel mai adesea sporadice şi accidentale stabilite între popoarele istoriei. Sigur că asemenea legături şi-au avut rolul şi importanţa lor, îndeosebi în cazul unui strălucit focar de cultură antică precum cel egiptean, care – aşa cum voi arăta în continuare – nu numai că a influenţat copios arta şi civilizaţia tuturor popoarelor mediteraneene, dar a avut totodată un rol de prim rang în pregătirea terenului pentru pătrunderea creştinismului. Aşa cum m-am străduit să arăt în cartea Istoria – perpetuă pendulare între tragic şi măreţ, există un suflet al popoarelor. Ori acest suflet, la fel ca sufletul individual, este un dat al Creatorului, iar istoria dobândeşte sens şi coerenţă doar privită unitar, ca întrupare a Spiritului universal. Numai în acest chip putem să explicăm formidabilele câştiguri spirituale, practic concomitente, înregistrate în filosofia Indiei, Chinei şi cea a Greciei antice, ori în mitologia Egiptului faraonic şi cea a Polineziei.
Închei această amplă paranteză dedicată credinţei şi ritualurilor cu o subtilă distincţie între magie şi religie, făcută de Traian Herseni în cartea Literatura şi civilizaţia, Editura „Univers, Bucureşti, 1976: „Magia caută şi foloseşte mijloace de captare, de manipulare a lumii supranaturale, pe când religia caută să-i câştige bunăvoinţa şi să o facă inofensivă ori eventual neutră.”
*
După acest excurs, să revenim la partea finală a temei anunţată în titlul acestui capitol, anume la om şi la locul omului în aritmetica genezei.
Întreaga aritmetică, sau mai degrabă întreaga algebră elementară a creaţiei şi existenţei poate fi exprimată prin relaţia: 1 + (-1) = 0. Primul termen al acestei relaţii nu poate să fie decât antimateria, adică Spiritul universal, Marele Arhitect care a creat văzutele şi nevăzutele. Despre El nu se poate spune ca despre Ra că „este zeul care s-a creat pe sine însuşi”, căci El nu poate fi identificat cu un zeu oarecare, ce-şi află mulţumirea idolatră în diverse reprezentări antropomorfe, zoomorfe ori hibride. Şi asta pentru că ”El este Cel care este”, adică Yahweh, nume provenind din rădăcina verbului ebraic „a fi”, tradus prin „cel care este” şi notat în original prin tetragrama sacră YHWH. Faţa Lui nu poate fi văzută, căci după cum se afirmă în Genesa „nu este cu putinţă ca un om să Mă vadă şi să rămână viu”, iar numele Lui secret nu poate fi rostit decât în şoaptă, o dată pe an, în Sfânta Sfintelor, sanctuarul din templu.
În paranteză fie spus, un ritual asemănător existase anterior şi în Egipt. După cum aflăm scris în „Papirusul din Turin”, miturile egiptene pretindeau că nici măcar zeii nu cunoşteau adevăratul nume al lui Ra, singură zeiţa Isis aflându-l printr-un şiretlic.
Revenim la ideea anterioară şi evidenţiem faptul că El a creat într-o manieră imperativă, practic din nimic, dacă nu avem în vedere preaplinul Său de principiu activ, care creează concomitent cu formularea intenţiei de-a face, prin umplerea golului primordial cu spiritul Său universal.
Fireşte că la o asemenea profunzime a actului creaţiei, ce acţionează statornic pe direcţia orientată dinspre Centru spre periferie, dinspre El spre noi, nu mai este cazul să se pună problema cine şi cum L-a creat pe El Însuşi, întrucât El este cauza acauzată, mai dinainte de toţi vecii, ceea ce – evident – se traduce printr-o veşnicie de veşnicii.
Deasemenea, fapt care-L înalţă deasupra tuturor zeităţilor, El nu are nevoie pentru lucrarea Sa perfectă nici de oul egiptean ori de oul primordial din care a purces Brahma şi lucrarea acestuia, nici de haosul din care au apărut primii doi zei chinezi sau de Haosul primordial şi cosmogonic din Teogonia lui Hesiod. Căci El este eternul Unu, egal doar cu Sine Însuşi (de reţinut că numai la acest nivel se poate vorbi de respectarea întocmai a principiului identităţii), prin urmare net superior acelui Unu din Rig-Veda, considerat principiul vieţii zeilor, însă – aşa cum citim în superbul imn vedic – crescut de „Marile Ape ce poartă universul ca pe un embrion.”
Cel de-al doilea element al relaţiei noastre, acel -1, reprezintă materia cu întregul rău pe care-l încorporează şi-l promovează, acolo şi atunci când slăbeşte armătura decenţei prin neascultare şi trufie, lăcomie şi zgârcenie, ură şi invidie, îngâmfare şi necumpătare. Întrucât esenţa omului consistă în latura sa spirituală (suflet, conştiinţă, raţiune), nicidecum în corpul său material, ar fi de aşteptat ca pe măsură ce urcă pe scara istoriei şi civilizaţiei, el să se distanţeze tot mai mult de zona sufocantă a carnalului, dovedindu-şi sieşi că a devenit dacă nu mai înţelept, măcar mai prevăzător. Dar câţi dintre noi iau aminte la avertismentele înţelepţilor antici, cum că trupul este de fapt închisoarea sufletului? Lui Plotin, de pildă, pur şi simplu îi era ruşine că are corp!
Coborâtă la nivelul particularului, relaţia i se potriveşte fiecăruia dintre noi ca o mănuşă, întrucât fiecare dintre noi este un amestec de bine şi rău, de înger şi bestie, de lumină şi întuneric, respectiv în fiecare dintre noi se găseşte acel grăunte de divinitate semănat pe ogorul corporalităţii. Descartes, de altminteri, a afirmat cât se poate de răspicat în zorii gândirii moderne: Există o singură substanţă creatoare, perfectă şi infinită, şi două categorii de lucruri (substanţe) create – lucruri întinse (res extensa) şi lucruri cugetătoare (res cogitans), respectiv trupul şi sufletul. Prin urmare, aşa cum just precizează filosoful P.P.Negulescu în Istoria filosofiei moderne (Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972), „Descartes constată acţiunea reciprocă dintre spirit şi corp, o declară însă inexplicabilă şi trece mai departe.”
Iar problema deosebirii absolute dintre suflet şi corp, precum şi cea a raporturilor dintre cele două entităţi, notează în continuare gânditorul român, s-a constituit atât într-o sursă inepuizabilă de detractări şi ironii la adresa cartezianismului, venite de regulă dinspre adepţii doctrinei sufletului nemuritor (catolicii în general, iezuiţii în special), cât şi într-o chestiune dificilă pentru succesorii lui Descartes. Au încercat să rezolve această contradicţie atât cartezieni entuziaşti dar de mai mică anvergură, aşa ca filosoful flamand Arnold Guelnicx, în concepţia căruia (ocazionismul), acordul dintre suflet şi corp este realizat de Dumnezeu, cât şi Spinoza şi Leibniz, adică filosofi de prim rang. Amândoi au continuat linia inaugurată de Descartes, însă concluziile la care au ajuns sunt complet diferite. Astfel, dacă în opinia lui Spinoza nu există decât o singură substanţă, care are ca atribute întinderea şi cugetarea, Leibniz, sesizând contradicţia fundamentală a filozofiei spinoziste – substanţa acestuia este în acelaşi timp întinsă şi neîntinsă, revine la pluralitatea de substanţe a lui Descartes, căci – spunea el – oriunde este contradicţie, nu poate fi adevăr. În felul acesta Leibniz înlocuieşte dualismul cartezian şi panteismul lui Spinoza cu monismul forţei. Potrivit acestei concepţii, fiecare corp omenesc este un ansamblu de monade, din care doar monada regină formează sufletul, celelalte monade intrând în alcătuirea corpului. Cum se realizează legătura dintre activităţile monadelor, aceste unităţi de forţă indestructibilă? Prin armonia prestabilită, ne asigură Leibniz.
Dar argumentele oferite de aceşti gânditori moderni au fost departe de mult aşteptatele soluţii miraculoase în această chestiune veche de când lumea, cum de altminteri stau lucrurile în toate problemele cheie ale dezbaterilor filosofice:
a)Existenţa lui Dumnezeu;
b)Crearea lumii şi apariţia vieţii;
c)Natura sufletului şi problema nemuririi lui;
d)Trinomul cauzalitate-determinism-libertate.
Asemenea dispute, precum cea a raportului dintre trup şi suflet, i-au preocupat până la obsesie pe gânditorii tuturor timpurilor, şi ele nu ne scutesc de frământări nici pe noi, oamenii secolului 21, cu tot „ajutorul” primit din partea ştiinţei şi a instrumentelor de cercetare modernă. Însă ştiinţa devine inoperantă în domeniile limită, şi aşa cum bine spunea Blaga, „tot ce-i ne-nţeles,/ se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”, acolo (a se citi zonele esenţiale) unde devin eficiente doar „instrumentele” garantate de explorare ale inefabilului: credinţa şi iubirea, inspiraţia şi revelaţia.
Dualismul existent la nivelul fiinţei umane este expresia, sau mai degrabă sursa de inspiraţie, întru conceperea dualismului din unele cosmogonii antice. Cazul cel mai frapant în acest sens revine mitologiei zoroastrismului, care, pornind de la cultul iranian iniţial al focului şi apei, a creat o cosmogonie simplă, şi anume cosmogonia conflictului dintre bine şi rău, ca principii personificate în zeii Ahura-Mazda (în greceşte Ormuzd) – cel născut din sacrificiu şi identificat cu binele, respectiv Angra-Mainyu (Ahriman), născut din îndoială şi identificat cu răul.
Asemenea întruchipări ale binelui şi răului se întâlnesc pretutindeni în religiile popoarelor lumii, pentru că din totdeauna omul a avut nevoie de ajutorul forţelor benefice, în lupta continuă pe care o ducea cu forţele malefice cuibărite în natura ostilă şi semenii duşmănoşi.
Aşa de exemplu în religia mozaică, pe măsură ce vechii evrei avansau spre monoteism, principiile binelui şi răului sufereau ele însele transformări de formă şi conţinut. În ceea ce priveşte binele, la început evreii l-au avut pe Elohim, acea divinitate plurală, grup de divinităţi secundare consacrate construcţiei şi reconstrucţiei universului (acei „noi” de care se vorbeşte în Genesa); apoi s-a trecut la El, divinitate semitică prin excelenţă, care dobândeşte semnificaţia ulterioară de Dumnezeu, şi abia pe urmă se ajunge la forma supremă de El Yahweh (Domnul Dumnezeu), notat – după cum spuneam – cu tetragrama sacră YHWH, căruia i se subordonează ca atribute Shaddai, Sabaôth, Adonai etc.
Răul la rândul lui a cunoscut o suită de întruchipări negative, de la Azazel, vechi demon al deşertului (echivalentul egipteanului Seth), până la Belzebuth, prinţul demonilor, cel derivat în textele biblice din Baal Zebub, coordonatorul cosmic al fenicienilor.
La creştini, în chip firesc lucrurile sunt nu numai mai simple, ci şi mult mai convingătoare, întrucât capătă un plus de umanism şi concreteţe: De o parte binele întruchipat de Creatorul suprem, mai exact de Sfânta Treime, de cealaltă parte răul, care se numeşte ba Diavolul, ba Satana, ba Necuratul, fără a pune la socoteală puzderia de nume şi întruchipări din credinţa populară: Aghiuţă, Scaraoschi, Sarsailă, Încornoratul, Vicleanul etc.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, trinitatea hinduistă formată din Brahma (Creatorul), Vişnu (Păstrătorul creaţiei) şi Şiva (Distrugătorul), despre care profesorul Emilian Vasilescu înclină să creadă în Istoria religiilor că este o creaţie târzie (sec. al IV-lea după Hristos), probabil sub influenţa creştinismului. Surprinzător apare faptul că nu Brahma este zeul principal al hinduismului, ci Vişnu, zeul bun, îndurător şi cu milă faţă de toţi oamenii, în general faţă de toate fiinţele. De partea cealaltă a eşichierului etic hinduist este aşezat Şiva, zeul furtunii şi al distrugerii, al doilea mare zeu ca importanţă, cu toate că ocupă locul al treilea în trinitate.

2. Apariţia vieţii
După cum afirmam mai sus, modul cum a apărut lumea şi viaţa, continuă şi în clipa de faţă să fie una din chestiunile arzătoare atât pentru filosofi, cât şi pentru oamenii de ştiinţă. Va reuşi vreodată omul să străpungă taina ce învăluie viaţa? Iar dacă va izbuti cândva, va avea el capacitatea demiurgică să avanseze pe direcţia învingerii bolilor şi a morţii până va ajunge să guste din nemurire, ori – dimpotrivă – îşi va tăia definitiv craca de sub picioare dacă în continuare îşi va vârî nasul unde nu-i fierbe oala? Clonarea şi multe din experienţele de inginerie genetică sunt serioase avertismente în acest sens…
Mai departe. Este Universul infinit în timp şi spaţiu, ori avem de-a face cu lumi (universuri) paralele, iar infinitatea nu este altceva decât consecinţa firească a faptului că omul rămâne pe mai departe captiv în cuşca spaţio-temporală a simţurilor sale?
Iată doar câteva dintre întrebările sâcâitoare ale acestui imens capitol al orbecăielii umane, întrebări la care în clipa de faţă nu avem nici cea mai mică şansă să răspundem într-o manieră cât de cât acceptabilă. Doar presupuneri peste presupuneri, fie că acestea izvorăsc din concepţia creaţionistă, fie că se datorează concepţiei evoluţioniste. Dar ca s-o spunem pe cea dreaptă, pus în situaţia să aleagă între cele două concepţii, neîndoios că omul cu scaun la cap va opta pentru creaţie. Căci numai ea le va oferi o oarecare linişte spiritelor agitate, fie şi prin aceea că vine cu certitudinea cauzei prime şi cu evidenţa unei organizări ireproşabile. Pentru că, după cum bine spunea Leibniz, pe Dumnezeu nu trebuie să ni-L imaginăm aidoma unui ceasornicar nepriceput, care este nevoit din când în când să intervină cu şurubelniţa. Dumnezeu a creat perfect odată pentru totdeauna!
Adepţii evoluţionismului se aşează în toboganul timpului şi se lasă să alunece înspre începuturi, zburând peste milioane, ba chiar zeci de milioane de ani. Cu chiu cu vai, ocolind denivelările şi sărind peste faliile adânci din schema evoluţionismului rigid, până la urmă ei se trezesc în tovărăşia primelor forme de viaţă. De-abia atunci constată că eşafodajul construcţiei este cât se poate de şubred, deoarece teoria în cauză este incapabilă să răspundă la întrebarea elementară ce se impune de la sine: Dar formele unicelulare cum au apărut?
Cu exemplara sa rigoare şi probitate ştiinţifică ce-i caracterizează întreaga operă, filosoful P.P.Negulescu, după ce în Problema ontologică ne înfăţişează cu lux de amănunte o suită de experienţe prin care se urmărea obţinerea germenilor de viaţă din materia nevie doar prin procese fizico-chimice, până la urmă ne pune în faţa unei alternative limită: Ori suntem de acord cu generaţia spontanee, ori în caz contrar trebuie să admitem că sporii de viaţă din teoria panspermiei, incredibil de rezistenţi la radiaţii şi la temperaturi foarte scăzute, au ajuns pe planeta noastră de pe planetele cu viaţă, aflate la mare distanţă, transportul sporilor în aceste spaţii necuprinse fiind asigurat atât de presiunea razelor solare, cât şi de frecventele furtuni interplanetare şi intergalactice. Cum generaţia spontanee nu poate fi acceptată nici măcar ca ipoteză, rămâne în picioare doar posibilitatea însămânţării vieţii pe Pământ prin sporii rezistenţi şi călători în spaţiile intergalactice. Găsind condiţii optime de umiditate şi temperatură, aceşti spori au generat primele forme ale viului, din care apoi s-au dezvoltat forme tot mai evoluate. Dar chiar dacă admitem că în acest mod a apărut viaţa pe Pământ, tot nu am răspuns la întrebarea: „Cum a apărut viaţa?”, ci doar am deplasat problema pe planeta de unde sporii şi-au luat zborul. Dar pe acea planetă îndepărtată, cum a apărut viaţa?…
Astfel stând lucrurile, omul cu adevărat înţelept va lupta cu trufia raţiunii şi-şi va căuta liniştea interioară dacă nu într-o credinţă fierbinte, atunci măcar în ideea consolatoare a unui Creator atotputernic, căruia îi revine taina şi măreţia întregului proces al facerii. Iar respectiva sămânţă va germina şi va rodi o nouă viaţă interioară, căci factorul consolatoriu este nelipsit din oricare credinţă şi religie.

3.Geneza omului
După cum citim în Facerea (Genesa) – prima carte din Pentateuh (Tora), Dumnezeu l-a creat pe om de-abia la urmă, adică după ce pământul a fost temeinic pregătit pentru a putea fi locuit. De fapt în acest impresionant tablou al facerii biblice se regăseşte însăşi forma concentrată a …teoriei evoluţionismului. Nu, nu este nici o contradicţie în afirmaţia de mai sus, dacă luăm aminte la asemănările dintre cele două procese:
1)În ambele, la început se realizează cadrul adecvat (lumină, apă, temperatură etc.) pentru primirea, conservarea şi perpetuarea vieţii. Dar dacă, aşa cum ni se face cunoscut în Genesa, Dumnezeu creează într-o manieră imperativă, precisă şi perfectă, adepţii evoluţionismului încă nu s-au decis dacă Universul a apărut rapid, în urma unei formidabile explozii iniţiale de doar câteva „minute” (aşa numitul Big Bang), ori dacă este rezultatul unei mişcări şi evoluţii necontenite, fără început în trecut, fără sfârşit în viitor şi fără limite în spaţiu;
2)Atât în planul creaţiei, cât şi în teoria evoluţionistă ni se prezintă o procesualitate etapizată: Dumnezeu creează în primele şase „zile” şi în cea de-a şaptea „zi” se odihneşte, pe când trecerea de la inferior la superior, de la simplu la complex se petrece în îndelungate ere şi epoci geologice. Dar, mă rog, cine ar cuteza să măsoare lungimea acelor „zile” primordiale, când lumea de-abia atunci era smulsă din ghearele neantului sau poate ale haosului şi când tot atunci se stabileau jaloanele timpului şi spaţiului pentru existent?! Ce ne împiedică să echivalăm acele „zile” primordiale cu erele geologice?
3)Şi într-o parte şi în alta procesele din lumea viului îl plasează pe om pe treapta cea mai înaltă – culme a creaţiei divine, respectiv forma cea mai evoluată a sintezelor organice, măcar în ceea ce priveşte mecanismele necunoscute ale sufletului şi pe cele tainice ale creierului.
Cu toată înzestrarea sa măiastră (necunoaşterea răului, procese psihice, graiul articulat etc.), omul începutului s-a dovedit după câtva timp (dar cine poate spune cât anume?) un produs dezamăgitor al creaţiei, încât Dumnezeu a ajuns să regrete că l-a făcut. Izgonit din împărăţia celestă, omul a ajuns în împărăţia teluricului, rob al păcatului şi stăpân al speranţei mântuirii sale. Tot aşa, adepţii evoluţionismului nu se lasă intimidaţi de însuşirile şi realizările de excepţie ale omului actual, ci ei încearcă să citească în cartea timpului chipul viitorului om: un individ cu cap mare şi membre subţiri, consecinţă obligatorie a deplasării centrului de greutate al preocupărilor sale înspre activităţile eminamente cerebrale, adică un ceva eficient şi precis asemenea unui robot…
Dar marea şi categorica deosebire dintre creaţionism şi evoluţionism este următoarea: Dumnezeu îşi face cunoscută tot atunci legea care guvernează legea viului, barieră de netrecut de la o specie inferioară la alta superioară! Rezultă de aici că evoluţia, conform planului divin, se manifestă pretutindeni în lumea văzutelor şi nevăzutelor, şi că ea îndreaptă lumea spre un scop cunoscut doar de Dumnezeu. Însă evoluţia are loc doar între barierele impenetrabile ale speciei, fără şansa ori – dimpotrivă – riscul evadării naturale din tiparele genetice ce i-au fost stabilite odată pentru totdeauna.
Omul la rândul lui are propria sa scară evolutivă. În mult mai mare măsură ca celelalte vieţuitoare, ca unul căruia i-a fost dat să cunoască păcatul şi să decanteze binele de rău, omul are datoria să-şi încordeze toate resorturile sufleteşti pentru a depăşi actuala stare morală inferioară, doar în acest mod având şansă să revină la starea celestă de dinaintea săvârşirii păcatului primordial.
În cartea sa Miturile esenţiale, Victor Kernbach ne prezintă o dublă geneză biblică, aşa numitele de el mituri A şi B. Dacă în mitul A, divinitatea plurală Elohim creează simultan perechea de oameni, în mitul B, antropogonia este compusă din două acte succesive, femeia fiind zămislită ulterior, ca un accesoriu al bărbatului. De unde, opinează autorul acestei colecţii de mituri, interpretarea respectivului mit antropogonic drept mit al androginului primordial.
De menţionat că mitul androginului şi al despicării lui apare în Banchetul lui Platon ca o modalitate de explicare cauzală a înfiripării dragostei de cuplu. De la despicarea andoginilor şi mutarea de către zei a părţilor lor ruşinoase în faţă, de atunci, ne încredinţează Platon, a fost sădită în om dragostea după cealaltă jumătate, „dragostea care năzuie să facă din două fiinţe una singură, dragostea ce reuneşte firea noastră primitivă”.
Tot un mit al creaţiei omului este frumoasa poveste a lui Deukalion şi Pyrrha, aşa cum apare ea în Metamorfozele lui Publius Ovidius Naso. Zeii hotărăsc să-i pedepsească pe oameni, provocând un potop nimicitor, din care se salvează doar doi oameni fără prihană: Deukalion şi soţia sa Pyrrha. Dar tot zeii hotărăsc să repopuleze pământul cu alţi oameni, ieşiţi din pietrele aruncate peste umăr de cei doi: bărbaţi din pietrele aruncate de Deukalion şi femei din pietrele aruncate de soţia lui.
Zămislirea oamenilor din ţărână sau pietre nu este deloc întâmplătoare. După cum se ştie, pământul, apa, aerul şi focul erau cele patru elemente primordiale în filosofiile antice. La chinezi mai apare lemnul. Iată de ce apa, pământul, focul în varianta căldurii şi aerul sub forma respiraţiei (suflului) sunt nelipsite din cosmogoniile anticilor.

4.Locul omului în aritmetica genezei
Spuneam mai sus că în relaţia 1 + (-1) = 0, cei doi termeni au o semnificaţie bine statornicită: 1 este de fapt Unul, respectiv Spiritul universal, Binele sau antimateria; -1 întruchipează materia, adică imperiul guvernat de Duhul răului sau Satan.
„Bine, bine, vor spune unii. Păi materia nu a fost creată tot de Dumnezeu? Atunci cum se face că i-o «repartizezi» Diavolului, ba mai mult, pui semnul de egalitate între el şi materie?” Pentru a răspunde la aceste întrebări, este bine să ne reamintim că după aruncarea perechii păcătoase a-nceputului în colbul drumului, Ispititorul a urmat-o, deci răul sub diversele lui chipuri a pătruns în lume şi a pus stăpânire pe ea prin oamenii pe care reuşea să şi-i aservească. Probă în acest sens o constituie Cain, primul fratricid din istoria zbuciumată a omului. Să ne amintim apoi că Dumnezeu, deplin convins de tăria credinţei robului Său Iov, i-a dat dezlegare lui Satan să-l pună la încercare prin toate mijloacele sale infernale, cu condiţia să nu se atingă de viaţa (sufletul) lui. Ceea ce ne obligă să considerăm sufletul un dar al lui Dumnezeu şi un bun al Său, căci este acea suflare de viaţă prin care Creatorul a însufleţit omul primordial făcut din lut.
Spuneam de asemenea că relaţia îi caracterizează pe toţi oamenii, fiindcă ea exprimă în forma sa ultrasimplificată raportul dintre suflet şi corp. Tendinţa comodă de-a echilibra viciile predilecte prin virtuţi scoase la iveală doar cu acest prilej, creează o stare moral-spirituală practic ineficientă, matematic egală cu zero, ba chiar dăunătoare în perspectivă, căci, după cum bine spunea Apostolul Pavel, respectivii nu sunt nici calzi nici reci, ci căldicei.
Prin urmare, unde se plasează oamenii în această ecuaţie a genezei, în perspectiva regenerării lor morale? Funcţie de tăria credinţei, echilibrul sufletesc, starea materială şi de mulţi alţi factori, locul omului este în intervalul deschis (-1,1), la distanţă mai mare sau mai mică de extremităţi. Se ştie că acest interval conţine o infinitate de valori, toate mai mari ca -1 şi mai mici ca 1. La prima vedere s-ar părea că nu prea contează unde ne situăm pe această axă a numerelor întregi primare, întrucât avem de-a face cu un interval atât de restrâns. Dar aşa cum spuneam mai sus, practic fiind o infinitate de valori în intervalul (-1,0], deschis la stânga şi închis la dreapta, şi tot o infinitate de valori subunitare în intervalul [0,1), închis la stânga şi deschis la dreapta, fiecare pas al omului îl va afunda mai tare în mocirla păcatului, ori îl va duce spre mântuire. Iată de ce i se cere omului să vegheze necontenit şi să se opună forţei dominatoare a ispitelor. De fapt, locul omului pe această „scară” matematică a izbăvirii este consecinţa firească a capacităţii sale soteriologice, exprimată în jertfele pe care şi le impune de-a lungul vieţii, pentru ca astfel să se apropie de ţelul suprem al existenţei efemere de pe acest pământ. Funcţie de poziţia sa morală dominantă – neîncrezătoare, indiferentă, respectiv deplin încrezătoare în şansa mântuirii, omul se va situa de o parte şi de alta a lui zero, la o distanţă mai mare sau mai mică de această stare a haosului moral, ori chiar va fi absorbit de vârtejul haosului atunci când îşi va face un model în viaţă din starea de blazare specifică indiferentului.
Nu-i de crezut că omul nu poate să lupte cu păcatul. În romanul La răsărit de Eden al lui John Steinbeck există un pasaj remarcabil pe această temă. După uciderea lui Abel de către Cain, Dumnezeu i se adresează omului utilizând cuvântul ebraic timshel (tu poţi). Steinbeck descoperă următoarele sensuri ale respectivei expresii divine:
a)Promisiune sau predestinare: „Tu vei învinge (stăpâni) păcatul!”;
b)Poruncă: „Tu să-l stăpâneşti!”;
c)Alegere sau decizie din partea omului: „Tu poţi să-l stăpâneşti.”
Evident, opţiunea scriitorului american, la fel ca cea a exegeţilor biblici, se îndreaptă spre cel de-al treilea sens: Omul are marea şansă de-a alege între cărarea lată a păcatului şi cea îngustă a izbăvirii, între lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte…
Ar mai fi câteva cuvinte de spus despre numere. Există ele în realitate? Ca forme logice şi construcţii matematice indispensabile în exprimarea unor mărimi (lungimi, arii, volume, mase, densităţi, greutăţi, temperaturi etc.) ori a raporturilor dintre mărimi, numerele sunt la fel de reale ca şi literele unui alfabet sau ca şi cuvintele dintr-o limbă. Desigur, aspectul convenţional al numerelor şi al operaţiilor dintre ele este o caracteristică, însă nu o caracteristică esenţială. Căci după ce s-a convenit asupra grafiei întrebuinţate şi a conţinutului acestor semne, apoi după ce s-au stabilit regulile simplificate de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire (practic adunarea repetată cu 1, respectiv scăderea repetată cu -1), de-abia atunci s-a vădit că numerele nu au numai o dimensiune concretă, aceea de însoţitoare a simbolurilor şi figurilor geometrice născute din activităţile practice ale celor mai vechi popoare (sumerieni, egipteni, asiro-babilonieni, fenicieni, chinezi, indieni, greci etc.), ci că ascultă şi de o logică internă de-a dreptul implacabilă. Iată de ce Pitagora, impresionat de misterul numerelor ce dădeau viaţă matematicilor în plin avânt, nu a ezitat să le considere fundamentul întregii existenţe.
Dar pentru a se ajunge la această concepţie filosofică asupra Universului văzut ca armonie de numere, a fost necesară o prealabilă operaţie logică, anume abstractizarea, adică desprinderea numărului de substratul său concret-figurativ. Revine vechilor greci această impresionantă lucrare a gândirii, care de altminteri a contribuit la saltul decisiv înregistrat de matematicile teoretice şi aplicative, chiar dacă egiptenilor nu li se poate nega atât remarcabila lor contribuţie la dezvoltarea tehnicilor empirice (irigaţii, temple, piramide etc.), cât şi influenţa exercitată de ei asupra ştiinţei, culturii şi artei grecilor, practic asupra tuturor culturilor şi civilizaţiilor din bazinul mediteranean.
Lucian Blaga este de părere că punctul, linia şi planul sunt acte logice limită. În aceste construcţii, opinează el, poate apare un conflict între logic şi concret. Respectivul conflict se datorează tendinţei de-a transpune ceva prin excelenţă logic în concret. Având în vedere cele afirmate mai sus, consider că şi numerele intră în categoria actelor logice limită. Cum altfel decât printr-un „tur de forţă al gândirii matematice” (L. Blaga) putem să ne explicăm, de exemplu, dezvoltarea în cascadă a mulţimilor de numere? De la cea mai simplă mulţime de numere – cea a numerelor naturale fără zero (spre deosebire de indieni, grecii şi romanii nu cunoşteau cifra zero), s-a trecut la una mai amplă – mulţimea numerelor naturale cu zero, pe urmă la mulţimea numerelor întregi (numerele pozitive şi negative), apoi la mulţimea numerelor raţionale (rapoarte) şi la cea care cuprinde radicalii – mulţimea numerelor iraţionale (numite aşa întrucât radicalii de ordin par din numerele negative violează principiile raţiunii „cuminţi”), pentru ca această suită de mulţimi din ce în ce mai cuprinzătoare să continue cu mulţimea numerelor reale şi să se încheie cu cea a numerelor complexe.
Dacă admitem că masa extrem de diversificată a numerelor adunate sub faldurile mulţimii numerelor reale are contacte cu realitatea, ce corespondenţe cu realitatea stabilesc numerele complexe cu componenta lor imaginară? Şi totuşi, în calitate de construcţii ale intelectului metalogic, numerele complexe sunt des şi cu folos utilizate în aparatul teoretic de fundamentare şi de verificare a concordanţei unor ipoteze cu realitatea în mecanică, electrotehnică sau fizică atomică.
La nivel logic -1 ne apare ca o contradicţie. Operaţia dobândeşte sens doar dacă în plan metalogic convenim (o convenţie aidoma atâtor altora) să egalăm -1 cu i². Deci i2 = -1, i3 = i2*i = -i, i4 = i3*i = -i*i = -i2 = -(-1) = +1, şi iată că de aici încolo totul redevine logic, adică neantinomic cu bunul-simţ matematic de multă vreme statornicit.
Dacă suntem de acord cu Blaga cum că „dogma nu este ceva antilogic, ci ceva metalogic”, merită să ne întrebăm dacă -1 este o dogmă, în general dacă ştiinţele (matematica, fizica etc.) îşi subordonează anumite dogme. Nu, căci orice ştiinţă caută ca prin claritate, precizie şi coerenţă să excludă antinomicul şi să elucideze zonele de mister din sfera sa de cuprindere. Ori antinomicul şi misterul formează la drept vorbind însuşi conţinutul dogmei, deoarece susţine gânditorul român, „o dogmă este o antinomie transfigurată, iar o antinomie poate să reprezinte şi echivalentul intelectual al unui mister.” Iată de ce paradoxurile dogmatice – paradoxuri atât în plan concret, cât şi în plan logic – sunt postulate în transcendenţă.
N.B. De menţionat că în vechime cam toate popoarele (civilizaţiile) îşi aveau numerele lor magice. La egipteni, 3 şi 7 erau asemenea cifre, care prin înmulţirea lor dădeau cifra sacră 21. Pentru Pitagora, sub influenţa egipteană, cifra 7 era foarte potrivită la ceremoniile religioase. Tot sub influenţa egiptenilor, vechii evrei îşi aveau propriile cifre sacre, cu nebănuite semnificaţii cabalistice: 3,7,12,40 etc. Ele au fost preluate de creştinism, fapt dovedit de cărţile Noului Testament, unde toate apar foarte frecvent. Superstiţiile vizavi de anumite cifre au transformat numărul 13 în cifră malefică, şi nici măcar omul zilelor noastre nu se poate sustrage în totalitate de sub povara acestui balast ce basculează între inconştient şi supraconştient.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în George Petrovai și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.