Vavila Popovici: Festivalul de dans american – 12 iunie -26 iulie 2014

danzon-1-c-paula-lobo[1] (4)„Dansul este singura artă în care noi înșine suntem materia din care este realizată.” – Ted Shawn

Scriam într-un alt articol mai vechi despre dans, că este o geometrie a formei pe care o realizăm cu ajutorul părţilor constituente ale trupului nostru, este un mod de a exprima sentimentele, un mod de a exprima viaţa, atrăgând atenția că totul în jurul nostru dansează, uneori fără a ne da seama. Vedem frunzele copacilor valsând, vedem florile deschizându-se într-un „adagio”, legănându-se pe tulpina lor firavă, vedem valurile mișcătoare ale nemişcătoarelor mări şi oceane executând salturi, simţim rafalele de vânt trecând pe lângă noi în piruete şi multe, multe alte mişcări ale naturii, făcute cu graţia care de multe ori scapă atenţiei noastre. Dansul naturii, dansul trupurilor noastre înseamnă mişcare şi mişcarea înseamnă energie şi energia înseamnă viaţă. Dansul ne creează emoţii, ne permite descătuşarea unor simţiri, el înseamnă curaj, iubire de spaţiu, dorul de zbor înalt. El dăruieşte trupului graţie, frumuseţe, sănătate.
Orașul Durham din Carolina de Nord este cel care a atras companiile și dansatorii în desfășurarea Festivalului anual de Dans modern din Statele Unite, intitulat pe scurt ADF (American Dans Festival). Sezonul festivalului este cel de al 81 –lea și dispune de 24 de companii și coregrafi, unele americane, altele provenind din țări precum Irlanda, Israel și Africa de Sud. Spectacolele se desfăşoară în lunile iunie şi iulie ale anului, în sălile: Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) şi Reynolds Industries Theater – Duke University (Teatrul Industriilor Reynolds – Universitatea Duke), din oraşul Durham, Carolina de Nord, cu participarea companiilor de dans, sub îndrumarea Directorului Jodee Nimerichter, care a adus salutul de Bun venit la această nouă sesiune a Dansului.
Dedicația celei de a 81-a stagiuni a acestui Festival a cuprins cuvinte de recunoștință pentru cei doi oameni extraordinari care au sprijinit constant consiliul de administrație ADF, Roger W. Hooker, jr. în calitate de director și mai târziu F.V. „Pete” Allison, jr., care prin înțelepciunea lor, conducerea transparentă, dăruirea pasională pentru dansul modern și relația cu comunitatea, au îmbunătățit Festivalul și au servit ca sursă de inspirație continuă.
Programul din acest an este alcătuit din: „Vertigo Dance Company”, „Gregory Maqoma/Vuyani Dance Theatre”, „Niv Sheinfeld & Oren Laor”, „Here and Now: NC Dances”, „Ballet Hispanico”, „Ismael Houston-Jones & Emily Wexler”, „Pilobolus”, „Musicians Concert”, „Adele Myers and Dancers”, „Cedar Lake Contemporary Ballet”, „John Jasperse Company”, „Ballet Preljocaj”, „Faculty Concert”, „Tere O’Connor Dance”, „Paul Taylor Dance Company”, „On Their Bodies)”, „Footprints”.
Timp de șase săptămâni, pasiunea pentru dans, această minunată artă plină de simboluri, pe care trebuie să o urmărești cu atenție pentru a înțelege mesajul și frumusețea mișcărilor armonioase ale trupurilor, ne este dezvăluită cu talent și veșnică bucurie de către tinerii dansatori. Magia dansului este pregătită timp de un an de către personalul care conduce ADF- ul, explorând noi abordări ale mișcărilor, noi simboluri gândite, prin îmbogățirea repertoriilor fiecărei companii participante.
Privind istoricul acestui Festival, putem aminti că a început în 1934 ca Festivalul Bennington, un program de vară de la Bennington College, Vermont, unde pionierii dansului modern Hanya Holm, Martha Graham, Doris Humphrey și Charles Weidman au venit pentru a învăța tehnica dansului și a efectua lucrări noi. În 1939 Bennington College și-a mutat programul cu denumirea de Mills College, în Oakland, California, în anul 1940 din nou în Vermont. În vara anului 1942 a încetat să mai existe. În 1948, un program bazat pe modelul Bennington a luat naștere în New London, sub denumirea de Connecticut College, apoi au fost chemați de Universitatea New York – Connecticut College School of Dance – Festival Dance American. În 1969, directorul nou numit Charles Reinhart a scurtat numele în Festivalul de Dans American. După 30 de ani de la campusul Connecticut College, festivalul s-a mutat, în 1978, în campusul de la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord.
Desigur că aș fi vrut să văd toate spectacolele, dar fiindcă am avut invitație doar pentru câteva dintre ele, voi vorbi despre ceea ce am văzut, despre DANS, arta în care trupurile vorbesc ceea ce și sufletele le dictează!
În data de 20 iunie a.c. am vizionat spectacolul „Ballet Hispanico”, în care Directorul artistic Eduardo Vilaro a realizat un program spectaculos, el fiind preocupat de captarea esenței spirituale, senzuale și istorice a culturii latine. Un amestec de dans clasic latin cu o tehnică contemporană de dans, pe care eu aș numi-o grație fractalică (în primul număr), de la termenul tehnic de fractali care semnifică, în general, forme pe care le pot lua obiectele însuflețite sau neînsuflețite din mediul în care trăim; o fracție dintr-un întreg, un întreg cu o formă fărâmițată, aceste forme reprezentând imaginea redusă a întregului, putând a se reconstitui. Este vorba de mișcarea corpului și a membrelor. Dansul e cel care reprezintă mișcarea, Universul întreg fiind în mișcare; mișcarea este produsă de o forță; forța are o cauză; cauza este Dumnezeu care dă putere și inspiră aceste minunate mișcări pline de grație.
Programul a cuprins piesele de dans: SOMBRERISIMO, coregrafia Annabelle Lipez Ochoa, cu șase interpreți: Cristopher Bloom, Jamal Rashann Callender, Alexander Duval, Mario Ismael Espinoza, Johan Rivera Mendez, Joshua Winzeler, pe o muzică superbă spaniolă cu ritm de tangou, piesa simbolizând lumea suprarealistă a pictorului belgian René Magritte (1898-1967), renumit pentru picturile sale cu bărbați în pălării melon (pălării din fetru cu calotă rotundă și bombată, cu boruri înguste, îndoite în sus), care creează un aer vesel-sumbru atenuat, mai mult umoristic, după cum și pictorul a avut un simț ludic și provocator de umor, care transpare în mai multe dintre piesele pe care le-a creat și care au devenit o parte din piesele sale cele mai cunoscute pe tot parcursul carierei sale. Este pictorul care afirma: „În cazul în care visul este o traducere din starea de veghe, starea de veghe a vieții este de asemenea, o traducere a visului”.
A urmat SOTRIJAS, care ar avea traducerea în spaniolă de cicluri, lanțuri, un duet luxuriant, cu un final pesimist, conceput de coregraful Cayetano Soto ca simbol al rolului acaparator al sorții, căreia îi este supusă viața noastră, executat de dansatorii americani Kimberly Van Woesik și Joshua Winzeler.
SHOW GIRL, coregrafia Rosie Herrera, un ansamblu feminin transpus într-un cabaret Cubanez, explorând identitatea femeilor latine, a stârnit zâmbete și râsete, după modul amuzant în care a fost exprimată identitatea femeilor.
Noutatea acestui spectacol ADF a constat în includerea la final a lucrării „DANZON”, având la bază dansul tradițional cubanez, combinat cu mișcările contemporane riff (cuvânt provenit de la fraza melodică sau motivul care se repetă ca fond sau ca temă principală, specifică folclorului negru), executat de către minunatul cuplu Jamal Rashann – un adevărat prinț al grației – și Vanessa Valecillos, pe un superb, antrenant aranjament muzical de jazz și ritm cubanez. Trupurile celor doi dansatori se bucură, dansează, vibrează precum „dansul timpului vibrează etern în fiecare atom al universului”. Legătura sufletească este exprimată sugestiv prin grația celor două trupuri, a căror liant este iubirea. Iubirea exprimată în dans „singura artă în care noi înșine suntem materia din care este realizată”, după aprecierea celui care a fost printre primii făuritori ai dansului modern din America, Ted Shawn (1891-1972).
Sper să văd și alte spectacole și să pot scrie despre ele, cu aceeași bucurie în suflet.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Festivalul de dans american, Vavila Popovici și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.