Mariana Cristescu – O carte pentru Nobel: „Ispita izbăvirii” de Mihai Sin

Motto: „Stinge cu dreapta Ta cea atotputernică focul ce m-a cuprins!”

„Ispita izbăvirii” este titlul ultimului roman al lui Mihai Sin, apărut şi lansat postum de editura „Nemira” din Bucureşti, cu câtva timp în urmă.
O carte trudită, densă, o parabolă uluitoare prin complexitatea, profunzimea şi dureroasa francheţe a discursului, o carte matură şi responsabilă despre condiţia dramatică a intelectualului vremii contemporane româneşti, peregrin întru regăsirea Adevărului Unic al sinelui.
Într-o lume ternă, lipsită de orizont, într-un univers ostil, golit de repere valorice esenţiale, ziaristul cândva celebru, asumându-şi condiţia de… boschetar, trăieşte experienţa dantescă… a Iadului pământean la parametri dezumanizanţi, căci…„Diavolul s-a întins peste măsură, din pricini pe care nu le cunoaştem” – scrie Mihai Sin. – „Ar trebui create noi instituţii, să apară noi forţe, care să reprezinte calea lui Dumnezeu. Dar iarăşi: cine şi cum anume, când omenirea pare să nu mai producă anticorpi care s-o apere de forţele Răului? Întrebări şi întrebări, în absenţa răspunsurilor. (…) Căutăm cu disperare răspunsuri concrete şi soluţii, pentru a nu asista neputincioşi la distrugerea spiritului şi genei naţionale identitare. Putem să credem că mai sunt şi alţii ca noi, care vor avea mijloace mai consistente de a găsi măcar o parte din răspunsuri”.
Oare, ce ar putea fi mai „consistent” decât… credinţa? Acolo unde este, dacă este?!? Unde altundeva găsim mântuirea? „Şi nu ne duce pe noi in ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!”
Nu întâmplător cartea se deschide cu un pasaj din Biblie: „La miezul nopţii, un popor se clatină şi piere. Nu este nici întuneric, nici umbră a morţii, unde să se poată ascunde cei ce fac fărădelegea” (Iov, 34: 20, 22). Care popor? Dacă ar fi să răspund altfel, cu începutul-începutului, pur şi simplu, ca la şcoală, v-aş spune că este o carte despre poporul român, despre drama conştiinţei sale identitare acutizându-se la extrem cu precădere în ultimele două decenii, despre trădarea intelectualilor (a unora dintre ei!) semnalată, cândva, şi de Mircea Eliade, şi de Petre Ţuţea, şi de părintele Iustin Pârvu, despre un alt „Diogene – câinele… subteran”, despre această „Românie, ţară bleagă,/ Îţi fură toţi din desagă // (…)// Când te vei trezi flămândă/ Dezbrăcată, înjugată,/ Vei da cu cuţâtu-n piatră,/ Piatra va scoate scântei/ Şi-apoi Dumnezău cu ei!”. Dar şi despre ura de sine – blestemul tracic al acestui neam românesc, întâiul creştinat – blestemul dezunirii, despre care vorbea şi Vasile Pârvan, înfăţişat în manuscrisul din secolul XIX din Muzeul Ţării Făgăraşului şi citat de Mihai Sin, fragmentar, în loc de intoducere: „(…) Deoarece picioarele nu mai voiau a suporta trupul, mâinile nu mai voiau a veghia şi a vedea pentru celelalte mădulare, începu trupul a se veşteji (…) şi din zi în zi a se apropia de moarte. Atunci văzură ele nebunia ce au făcut, se uniră iarăşi şi se legară strâns, că ce au încercat nu vor mai încerca încă o dată”. O carte despre conjuraţia mediocrităţii – „Cea mai aspră robie este unde mintea trebuie să se supună prostiei” -, despre alienarea individului în absenţa credinţei, şi despre încă multe teme destinate meditaţiei profunde a cititorului.
Care e calea către izbăvire? „Doamne, primeşte smerita mea rugăciune pentru iertarea păcatelor mele şi, ca un îndurat, stinge cu dreapta Ta cea atotputernică focul ce m-a cuprins” – se rosteşte în Biserica noastră ortodoxă . – „Încetează-mi boala şi cu milostivirea Ta ridică-mă din patul durerii, întru slava Numelui Tău. Că Tu eşti Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre…” Frumoasă rugăciune! Ca un poem încă de la Facere.
„Stinge focul ce m-a cuprins!” Focul? „Vântul se scurgea perfid printre crengile arborilor, tufişurilor şi arbuştilor, scoţând un fel se şuierat sinistru, monoton, ca un cântec de jale. Era aproape la fel cu acela din cimitire, toamna târziu, iarna sau primăvara devreme, când mai ales brazii bătuţi de vânt parcă sunt bântuiţi nu doar de vânt, ci şi de duhuri rele, intrând neliniştiţi într-o alertă rău-prevestitoare. Poate şi de aceea, fără să-şi dea seama, cei de faţă, cu excepţia Nebunului, îşi ţineau capetele plecate, parcă ferindu-le astfel de orice posibilă agresiune nevăzută. Nebunul o luă impetuos prin lăstăriş, iar ceilalţi îl urmară, jandarmii având grijă să nu-l scape. (…) Într-adevăr, «spectacolul» pe care-l oferea cadavrul lui Ionică Vindecătorul, căci el trebuie să fi fost, era înfiorător. (…) Ochiul stâng îi fusese scos, probabil cu un briceag sau cuţit, iar dreptul rămăsese deschis, neatins, sticlos. (…) Petre Nebunul crestase cu un cuţit sau un briceag pe pieptul Vindecătorului o cruce. De ce-ai făcut asta? îl întrebă comisarul-şef adjunct. Crucea?! Păru să se mire ucigaşul. Aaaa, da, crucea. Pentru că se credea Dumnezeu, dar era fals, un prefăcut. Am vrut să-i fac un bine, l-am însemnat cu semnul crucii, ca să fie iertat în lumea ailaltă”.
Lumea pământeană a lui Mihai Sin, pe cât de limpidă, e bulversantă, brodată cu dexteritate, migală şi rafinament, cu arta unui mare maestru, pe canavaua unei permanente maree sufleteşti. Actualitatea –decupată secvenţial, cinematografic, dobândeşte forţă emoţională tulburătoare. „Câtă viaţă, atâta literatură!” – o altă proză demnă de Nobelul pe care l-ar fi meritat, cu prisosinţă, şi controversatul roman „Quo vadis, Domine?”
Prozatorul de profundă sorginte ardelenească, dublat structural de un excepţional jurnalist de investigaţie, se inspiră, obsedant, din aspecte ale actualităţii urmărite până în consecinţele ei ultime. Şi aici, ca şi în romanele anterioare, personajele lui Mihai Sin traversează aceeaşi acută criză de identitate, nu se pot fixa în niciun cotlon al sinelui contorsionat, nu reuşesc să-şi sară umbra nici măcar în final: „Am ştiut… Pe unii din preajma ta ţi-i dă Dumnezeu, El le dă un rost… Şi nici atunci… Alteori, rostul celor de lângă tine li-l hotărăsc alţii, oameni ca noi, mai buni sau mai ticăloşi. Dar, zise Miron, cutremurat, aproape strigând, dac-ai ştiut, de ce-ai acceptat, de ce-ai venit la mine? (…) Pentru că, reuşi să şoptească, în timp ce un zâmbet îi lumină faţa o clipă, pentru că am vrut să mor într-un pat curat, ca ăsta. Nu uita că sunt un biet om, nu un sfânt…”
Dar este, oare, moartea o izbăvire? Ori un eşec… mai dureros decât singurătatea alergătorului de cursă lungă, sau decât scurta, trecătoarea glorie a erolui purtat pe scut?
„Fostul mare gazetar nu-şi dorea o «revenire». Nu de aceea părăsise el «lume reală», nu de aceea fusese împins, obligat să o părăsească, pentru a se întoarce la ea ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Prefera o nouă identitate, dar cum putea s-o obţină? (…) Oricum, lui nu-i mai păsa de nimic, trecuse prin prea multe într-o viaţă de om. Pentru el era ca şi cum ar fi revenit într-o altă lume, care avea legătură mai degrabă cu cea de Dincolo, decât cu cea de pe Pământ. Iar ceea ce i se întâmpla acum însemna un fel de misiune, pentru că simţea că are un mandat limitat. (…) Şi tot din prima seară începură să discute despre Proiectul lor (…) Tema centrală ar fi cea a Neputinţei individului în faţa Sistemului. (…) Mii, sute de mii, poate milioane de indivizi care n-au mai suportat Neputinţa şi au încercat să-şi exprime ideile îndrăzneţe, puse în slujba colectivităţii lor, au sfârşit în lanţuri sau decapitaţi, sau arşi pe rug, sau spânzuraţi, sau torturaţi, în chinuri fioroase. Sistemul nu a cedat niciodată în faţa criticilor lui, în faţa celor care i-au arătat hidoşenia sau măcar au încercat să spună că e perfectibil. Au fost eliminaţi, cum se spune astăzi, «scurt», fără multe vorbe. (…) Dar în România mulţi creatori trăiesc cu iluzia că idei ale lor ar putea să influenţeze gândirea bolnăvicioasă a unor conducători. Şi suferă de neputinţă când văd că, niciodată, nici măcar vreo idée strălucită nu e aplicată de guvernanţi. Şi nu e doar cazul României, fireşte. (…) Neputinţa ne seacă, ne exasperează zi de zi şi uneori clipă de clipă. E ca o boală cumplită de care fiecare scapă cum poate, iar unii nu scapă deloc.”
„În definitiv –mărturisea scriitorul Mihai Sin -, fiecare dintre noi asta căutăm o viaţă întreagă, să ne izbăvim. Iar eu despre asta am scris şi am tot scris, personajele mele asta caută cu înfrigurare.”
„Ispita izbăvirii” trebuia scrisă. E o carte uluitoare. A fost ultima înainte de a păşi Dincolo, dar, dăruindu-ne-o nouă şi posterităţii, marele prozator şi-a aflat mântuirea. Odihnească-se veşnic în Lumină!