Adina Dumitrescu – Florile Brusturetului

Oricâtă reverie mi-ar aduce, oricât aş vrea, n-am să vă povestesc acum despre fragile tulpini, adevărate ace verzi ieşite-ntre stânci, despre fire oblice îndreptate spre soare ca şarpantele şindrilei caselor româneşti, n-am să vorbesc despre noduri din care ies frunze lanceolate ascuţite ca lama pe margini şi nici despre flori delicate, pentru a căror culoare, paleta Maestrului Universal, în aplecare, a vărsat peste roşu, picuri de violet şi granat, scame albe din tuburi de vopsele uscate, suflându-le apoi lacul trăiniciei. Nu, n-am să vă vorbesc despre Garofiţele Pietrei Craiului sau despre Genţianele dinspre poale, nici despre verdele aiuritor al arborilor însoţitori de drum dinspre sau spre Cheile Dâmbovicioarei, despre căciuli verzi peste stânci joase sau despre şuviţe albe de calcar ce-n onduleuri mai mici sau mai mari, însoţesc roci, ca şi când n-ar avea altă treabă, decât despărţindu-le.
Au trecut mulţi ani, dar văd şi acum drumul spre Brusturet, acel loc pentru care, de câte ori mergeam spre Braşov pe Rucăr- Bran, făceam un ocol, lăsam în urmă intrarea în peşteră, podul şi ne opream la cabana-restaurant de sub masiv. S-a întâmplat într-un an să fiu aşa de supărată pe oameni, încât să nu-mi doresc să ne petrecem niciunde concediul. Ca o ultimă încercare mi s-a propus Brusturetul. Niciodată nu înnoptasem acolo, cu toate că-l cunoşteam ca-n palmă. De undeva am simţit cum se-aprinde şi se stinge o scânteie. Am plecat. Iniţial am luat o cameră la motelul construit câţiva zeci de metri mai spre amonte. Era o privelişte de zile mari din balcon înspre râu, spre verdele nesfârşit al pădurilor ce încercuiau piscurile, lăsând goi doar versanţii unui masiv neverosimil, ireal. Numai că seara a adus cu ea un autoturism de Bucureşti din care două familii tinere descărcau bagajele cu frenezia începutului de vacanţă. Un casetofon a umplut motelul, cheile, pădurea, a urcat masivul Piatra Craiului şi-a rămas pe on până dimineaţa. În zvârcolirile nopţii mi-am amintit de căsuţele din lemn aferente restaurantului. Bine, dar e spaţiu prea mic, doar două paturi înguste, unde să încapă şi un copil? Afară pe prispă nu încăpeau decât două scăunele pe care, hai să zic, mi le-ar fi împrumutat cei de la cabană, dar restul? Ca de obicei, când plecam în concediu luam cu noi tot echipamentul de care am fi avut nevoie în caz de campare. Orice oprelişte mi-aducea gândul în faţă era ştearsă rapid, ca şi când trebuia să fim acolo, adică la căsuţe şi mai ales în acea perioadă. Am rămas. Pe drumul înspre Peştera Dâmbovicioarei am întâlnit trei case ţărăneşti răzleţe, un bărbat îşi făcea de lucru cu nişte araci, iar la întoarcere, acesta ne-a aşteptat.
– Doriţi să vă aducă maică-mea lapte proaspăt în fiecare seară, văd că aveţi şi copil? Ne-am învoit, continuându-ne drumul. A doua zi înainte de înserare, cu o ulcică de lut acoperită în braţe, în faţa căsuţei ne aştepta o fată bălaie, nici copil, nici tânără de măritat. Era între, era sfioasă şi cuminte. Privea în jos.
– Maica bătrână vă roagă s-o iertaţi, n-a putut veni ea, laptele e muls de dimineaţă, e şi fiert, ne-am gândit… nu ştiu ce a mai zis sau ce s-a mai zis, am rămas cu ochii fixaţi pe bluza ei, era o ie din pânză topită cu râuri în două nuanţe de albastru, câte două pe mâneci şi patru rânduri de cusături strânse pe şnur deasupra sânilor. Pământul începuse să se învârtească uşor în jurul meu, pe rotaţiile lui îmi apăreau imagini vii ale supărării care mă pornise numai spre acest drum. Vedeam mărindu-se pe pânza de sac de pe zidul cancelariei mele de-acasă, o maramă de borangic şi o ie. Sub ele îşi găsiseră locul ulcele şi străchini de lut din zonă, obiectele reclamaţiei făcută mie, cum că aş propovădui misticismul în rândul elevilor. Ulcelele erau primite de pomană de la părinţii elevilor de Moşi, pline cu apă şi câte-o inflorescenţă de muşcată. Peste imaginea acelei ii venită din alte timpuri şi locuri s-a suprapus aceasta, albul pânzei primea cusăturile albastre ale florii de in, de genţiană şi nuanţele cerului, era ca o deschidere şi o primire de braţe alcătuind un tot indestructibil, supraomenesc, ca o izbândă sufletească neizbucnită în sunete ţipătoare, ci calmă, caldă şi întremătoare. În jur nimic nu se mai rotea, totul înlemnise sub magia florilor împletite-n albastrul cerului şi cuminţenia albului. Respiraţia îşi schimbase ritmul şi suflul, era rară şi profundă. În noaptea imediat următoare gândurile nu mi-au mai fost îndreptate exclusiv spre acel incident care mă năucise şi mă dezechilibrase. Au revenit parţial, spun aşa pentru că nu mai purtau aceeaşi încărcătură, ceva le luase din substanţă, se rarefiau. Somnul începuse să mi se alăture. Următoarea zi mi-a adus un plus de lumină. A venit tot fata, numai că de data asta avea o ie din marchizet alb pe care erau cusute în musculiţe flori stilizate mov, grena şi roz. Rândurile formau tot benzi care acopereau braţe, lăsau doar să se întrevadă rotunjimi de femeie în pârg, marcau talia subţire ca fiind prinse între două palme cu degetele mari şi arătătoare unite, fiind strânsă pe şnur. Un mijloc de clepsidră, o statuie, o armonie dintre două forme geometrice inverse, lipite prin cele două arce de cerc deschise spre două planuri. Florile iei aveau forma stilizată a capătului de furcă de tors lâna. O linie reprezentând tulpina, pe ea erau aşezate oblic la distanţe diferite două liniuţe reprezentând frunzele, iar la capăt două bastonaşe aşezate faţă în faţă – floarea. Privind ansamblul şi pătrunzând în el, n-ai fi putut spune ce culori, ce tehnică a broderiei, ce rafinament în concepţie! Puteai spune doar, ce armonie între culoare, formă, corp, suflul tinereţii pure, ce clipă a sfinţitului de vară şi ce verde de codru, ce masiv înălţat cu curaj înspre cer şi ce susur de Dâmbovicioară! Am ridicat ochii spre ai ei.
– De unde le ai! Înţelegi valorile care te însoţesc?
– Sunt cusute de mama maicii bătrâne, era din Câmpulung Muscel.
– Le porţi zilnic?
– Nu, rar de tot, nu pe acestea, am alte bluze, dar am văzut că vă plac. Am vrut să vă fac o bucurie.
Dintre Cheile Dâmbovicioarei se înalţă un zmeu. De şnur sunt prinse Garofiţele Pietrei Craiului, Genţianele, două ii de Câmpulung Muscel, o zână-n pârg, gânduri, reveniri şi-mpliniri, florile Brusturetului.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.