Vavila Popovici – Credința trebuie să ne unească!

„Dacă oamenii sunt atât de răi, având o religie,
cum ar fi, dacă nu ar avea-o?”
  Benjamin Franklin

Zilele acestea am citit articole și comentarii care m-au întristat. Până acum Biserica era criticată că rămâne în urma spiritului vremii, acum, că o ia prea înainte. Totul îi deranjează pe necredincioși, pe cei care dintr-un spirit de revoltă sau chiar ură, desconsideră religia și biserica și pe cei care o conduc. Petre Țuțea spunea: „… Între un credincios și un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort nu există nici o legătură…”.
Fără pic de condescendență, jurnaliști și comentatori atacă Biserica, vorbesc împotriva Religiei. Și știm că întotdeauna Bisericii, dar și preotului care ocupă un rol major în viața noastră, trebuie să li se acorde respectul. Cred că Dumnezeu este Cel care are dreptul să judece Biserica și preoții; orice preot poate greși, dar el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru binele și greșelile sale. Mă întreb de ce mai avem nevoie de Biserică, de preoți, de ce ne mai botezăm copiii, de ce ne înmormântăm creștinește părinții, dacă-i hulim? Fără să fim experți în teologie, ne dăm seama că mergând la Biserică, ascultând slujbele și predicile, simţim că sufletele noastre se ataşează de Biserică, înțelegând și iubind Divinitatea. Părintele Ilie Cleopa, renumit trăitor al credinței ortodoxe, spunea: „După cum nu se amestecă aurul cu cenușa, așa nu se amesteca la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cât de păcătos”.
Biserica este „trupul tainic al Domnului” întemeiat de Fiul lui Dumnezeu cel întrupat prin care oamenii ca mădulare participă în comun la viața dumnezeiască. „În biserică afli că exiști”, sunt vorbele atât de adevărate ale lui Petre Țuțea! Biserica îi unește pe toți cei botezați în Hristos, Biserica este „luptătoare”, se spune, pentru că membrii ei trebuie să „lupte” cu dușmanii eretici și schismatici.
Se construiește Catedrala Neamului și oamenii în loc să se bucure, critică. Dar, când s-a construit edificiul imens Casa Poporului, cea mai mare și cea mai scumpă clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, astăzi una dintre cele mai controversate construcții din România, atât în ceea ce privește rolul și utilitatea ei dar și ca aspect estetic, făcută cu prețul înfometării populației, demolându-se o întreagă zonă a capitalei pentru a-i face loc clădirii, nu a scris nimeni un cuvânt împotrivă. Unde ne-au fost „curajoșii”? Nu se putea, o să-mi spună cineva. Dar acum se poate? Și îi răspund cu cuvintele lui Nelson Mandela: „Când am ieșit pe ușa care mă purta spre libertate, am știut că dacă nu las ura și amărăciunea în spate, voi continua să fiu în închisoare”.
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României a sfinţit şi inaugurat de curând, la Sărbătoarea Sfintei Treimi, noile studiouri ale Radioului şi Televiziunii TRINITAS din incinta Centrului Social-cultural. Au apărut imagini și critici referitor la gestul Patriarhului, de sfințire cu un „trafalet”, dar și pentru faptul că Patriarhia și-a „permis” să fie în pas cu vremurile, privind tehnica nou folosită a calculatoarelor. Reprezentanţii Patriarhiei Române au explicat că obiectul nu este un trafalet şi că acesta se foloseşte frecvent pentru a sfinţi încăperi înalte: „Nu este trafalet. Trafalet este pentru cei neiniţiaţi, cei care habar n-au în ce constă slujba de sfinţire şi ce se foloseşte la slujba de sfinţire. Este o tijă de aproximativ 2-3 metri, având în vedere faptul că sunt şi încăperi mai înalte şi care este folosită pentru a unge cu untdelemn sfinţit pereţii încăperii respective”, a trebuit să declare Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. Cu adevărat, sunt printre calomniatori și persoane care „nu au habar”, adică nu cunosc modul și scopul unei astfel de sfințiri. Dar vorbesc, cu ură și amărăciune! Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, sau denaturând anumite gesturi, acțiuni ale Bisericii, inconștienții sau rău intenționații încearcă să deposedeze credincioșii de arma cea mai puternică în lupta naţională, deoarece Credința și iubirea de neam a unit poporul român de-a lungul vremurilor. Filozoful, psihologul român Constantin Rădulescu Motru spunea: „Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios. Dar acest sentiment religios trebuie constatat cu adevărat. El nu se confundă cu sentimentul de turmă, pe care îl au fricoșii și animalele. La el nu se poate apela ca la un instrument de ură. Religia unește, nu separă”. Etimologic, cuvântul religie provine din latinescul religare (a pune împreună, a uni, a lega), iar credincioșii își iubesc semenii și îl iubesc pe Dumnezeu. Prin Credință am putea scăpa de dezbinarea care există între noi la ora actuală, de îndoiala pe care mulți dintre noi o poartă în suflete. Ne îndoim de credință, de învățăturile frumoase, ne îndoim de adevăr! Credința moare sub ochii noștri „…materialismul brutal îi ia locul” scria și Mihai Eminescu la vremea sa. Acum, parcă mai mult ca atunci. Tot ce se străduiește să facă Biserica în folosul sufletelor oamenilor, este răstălmăcit, blamat, neacceptat. Dacă se fac biserici mai încăpătoare pentru credincioși să se poată ruga în tihnă și să se concentreze asupra slujbelor și rugăciunilor, nu este bine! Iubim desigur bisericile mici – adevărate perle – construite în vremuri de demult, dar nu ne gândim că atunci oamenii erau mai puțini și că bisericile de astăzi vor să deschidă ușile tot mai multor credincioși, care, uneori, incomodați de înghesuiala din biserici, le frecventează din ce în ce mai puțin. Nu ne gândim că Religia face parte din cultură, că ea este o creangă din tulpina a unui arbore care include și arta și filozofia și știința. „Ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”, „Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți”, exclama românul nostru Petre Țuțea. Sunt și oameni care consideră că religia nu este de natură divină, precum Marx care în lucrarea sa Manifestul partidului comunist era părere că „Religia este opiul popoarelor” şi de aceeaşi orientare au fost şi alţii, printre care Engels, Lenin etc. Generalul și omul de stat american, devenit primul președinte al Statelor Unite ale Americii spunea că „un popor fără religie nu poate fi condus decât cu tunurile”, făcând aluzie la lipsa conștiinței morale a unor popoare.
Una dintre manifestările vieții sufletești care are mare apropiere cu religia, este arta. Arta a fost întotdeauna nedespărțită de religie și s-a dezvoltat alături de ea, atingând culmi înalte. Mulți artiști au atribuit inspirației dumnezeiești frumusețea operelor de artă. Arhitectura, sculptura, muzica, pictura, poezia, literatura s-au dezvoltat în epocile de înflorire a religiei. Ideea de inspirație dumnezeiască este comună religiei și artei, iar fără inspirație nu poate fi cineva artist. De multe ori am citat cuvintele lui Petre Țuțea despre inspirație: „Inspirația se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”.
Religia și arta corespund aspirațiilor spre desăvârșire ale sufletului omenesc. Omul nu este satisfăcut numai din punct de vedere material, ci el are o sete de înalt, înaltul sufletului – cunoașterea. Gândul lui zboară peste marginile timpului și spațiului, plutește într-o lume ideală în care-și găsește plenitudinea, deoarece și religia și arta au ca scop ultim aspirația la absolut. Religiile cele mai spirituale au produs arta cea mai desăvârșită și artiști mari s-au inspirat din religie; mulți artiști au fost religioși. Poeţi ca Ovidiu, Horaţiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori şi sculptori ca Leonardo da Vinci, Tiţian, Michelangelo, au fost oameni profund religioși. S-a spus şi s-a adeverit că arta care stă în slujba religiei, dobândeşte un plus de frumuseţe spirituală. Pe lângă asemănări sigur că sunt și deosebiri. Dintre acestea amintim că lumea transcendentă a religiei este o lume real-obiectivă, pe când lumea artei este imaginară; arta se adresează părții emotive a sufletului și scopul ei este atins dacă acțiunea de a crea sau contemplarea unei opere de artă produc sentimentul de mulțumire, fericire, dar acest sentiment este trecător, pe când cel al religiei este nepieritor; religia are legătură cu concepția despre lume, o explică, pe când arta o redă și prilejuiește momente de graţie. Poezia, de exemplu, creează stări sufleteşti asemănătoare dacă nu chiar identice, cu starea de rugăciune, ca atare poetul nu poate fi imaginat în afara dimensiunii religioase. Au fost însă și excepții, dar ele nu au bucurat sufletele.
Religia este legată de morală, credința fiind aceea care realizează o practică morală în înfăptuirea de fapte „Credința fără fapte este moartă” (Iacob 2:17). Religia pune la baza existenței ideea de Dumnezeu, iar morala ideea binelui și a dreptății. Întotdeauna morala a avut la bază principiile din învățătura religioasă. Ele duc omul spre desăvârșire. Religia și morala îl înalță pe om, din sfera materială în sfera sensibilității, în lumea valorilor adevărate, îl fac mai nobil, mai bun. De fapt religia și morala urmăresc fericirea omului. Și în religie și în morală există ideea de sancțiune, adică faptele bune trebuie răsplătite și cele rele pedepsite și în amândouă există ideea de libertate.
Religia este legată și de filozofie. Atunci când omul se întreabă despre rostul existenței sale, ajunge să filozofeze. Filozofia a preluat din religie ideile de „Dumnezeu”, „suflet”, „destin”, „lege”. Religia se exprimă în simboluri poetice și în termeni de personalitate mitică, filozofia preferă limbajul abstracțiunii, vorbind despre substanță, cauză, materie etc. Dar, diferențele părelnice ascund afinitatea interioară și substanțială dintre ele, la bază având conștiința. Marii filozofi ai lumii au căutat de fiecare dată să armonizeze pe cât posibil filozofia cu religia, întrucât filozofii au dorit și doresc în continuare cunoașterea adevărului și pentru aceasta au nevoie de religie care aspiră la descoperirea marile mistere ale lumii invizibile. Religia ne învață că Dumnezeu nu poate fi localizat în spațiu și temporal, fiindcă El nu aparține acestei lumi. Filozofii greci asemănau lumea noastră cu cea a simțurilor care își ia realitatea din lumea superioară, lumea ideilor, lume identificată mai târziu de alți filozofi (Plotin) ca fiind Dumnezeu însuși. Problemele în jurul cărora se mișca filozofia lui Plotin erau: Cum s-a născut lumea din „Unul” și cum ajunge omul la unirea cu Dumnezeu pentru a-și găsi fericirea.
Religia astăzi este din ce în ce mai legată și de știință, cunoașterea lumii fiind și obiectul științei. Nimic nu poate opri mersul cugetării. Filozoful român Ioan Petrovici (1882-1972) spunea că deși nu ne este îngăduit să trecem de anumite limite, putem să ne dăm seama că limitele noastre nu sunt și limitele lucrurilor, ceea ce „îngăduie pentru filozofie schițarea unei înfățișări ideale, indiferent de măsura în care aceasta se poate realiza” și că „știința nu pune pietre de hotar între cugetarea științifică și dreptul de a căuta absolutul în religie”. Sunt mulți oameni în zilele noastre cari nu mai cred decât în energia materială a lumii vizibile, dar trebuie să înțelegem că viaţa e mai mult decât simplele noastre funcţiuni biologice.
Ca atare religia, arta, morala și știinţa, trebuie să constituie un tot, ajungându-se astfel la armonie, să aibă acelaşi scop, acela de a-l face pe om cât mai fericit. Cei mai mari oameni de ştiinţă, Newton, Einstein Pascal, Leibniz, Descartes au posedat atât spiritul ştiinţific cât şi pe cel filozofic şi au fost animaţi de un profund spirit religios. Teoriile lor sunt fructul observaţiei, al experimentului, al meditaţiei filozofice și al inspirației, având ca postament credinţa în lumea spirituală, divină.
Educația religioasă este una din problemele importante ale societății. Ea trebuie să înceapă încă din copilărie, deoarece copilul poate învăța deprinderile bune mai ușor în copilărie, ele constituind mai târziu o frumoasă obișnuință în viață. Credinţa este astfel purtată pentru toată viața în minte, în adâncul sufletului, cu o intensitate profundă şi cu o solemnitate tăcută, care poate crea acea armonie mult visată.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Vavila Popovici și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Vavila Popovici – Credința trebuie să ne unească!

  1. maria ratiu zice:

    Draga d-na Popovici,
    Eu nu cred ca cei care au criticat „marea opera” a BOR sunt rau intentionati sau nu sunt religiosi. Nu, in nici un caz…
    Am observat ca ati dat exemple doar de personalitati care au trait si creat in perioada interbelica sau inainte de perioada interbelica si cred ca nu intamplator ati facut asta…
    Adevarul este ca, intr-un fel sau altul, in perioada comunismului comunicarea dintre Poporul Roman si Biserica Romana s-a rupt si este un pic impropriu sa acuzam doar Poporul Roaman de aceasta ruptura.
    Nu uitati ca, de fapt, comunicarea se face, sau ar trebui sa se faca, in ambele sensuri.
    As indrazni sa spun ca la acest capitol Biserica este in deficit in ultimii 75 de ani, in Romania, din pacate. Nu intamplator nu ati gasit exemple romanesti recente de comunicare religioasa si nu intamplator se manifesta lipsa respectului fata de Biserica in Romania post comunista.
    Inteleg ca nu traiti in Romania si asta explica totul, dar intr-adevar, in Romania, BOR are multe pacate si nu trebuie sa ne miram ca sunt comentarii lipsite de respect la adresa Bisericii, nici nu trebuie ca Biserica sa se simta jignita cand vreun tanar jurnalist isi permite sa comenteze: o face din ignoranta, nu din prostie.
    Faptul ca d-voastra, generatia celor care au trait intr-o societate libera, rupta de realitatile si brutalitatile la care populatia din Romania (careia cred ca i-ati dus dorul!!!) a fost supusa, judecati acesti jurnalisti, nu ma mai mira. Ceea ce ma mira este acest mod de a judeca pe romanii de astazi, in mod unilateral si intr-o maniera care nu permite replica… Iata, asta este modul cel mai sigur de a rupe firul de comunicare intre Biserica – religie – enoriasi… mai ales intr-o tara care a suportat acest tip de comunicare (facut doar intr-un singur sens) in modul cel mai sever si cu o cruzime de nedescris. Avem exemplul preotilor inchisi si a unei intregi comunitati crestine distrusa: Biserica Greco-Catolica.
    Nu vreau sa va tin o predica dar vreau doar sa punctez ca, maniera „NONJUDECANTA” trebuie sa o aiba si Biserica in aceeasi masura in care o pretindeti de la enoriasi.
    Face parte din Democratia Crestina aceasta regula si sta la baza unor principii de baza al Democratiei in general: transparenta si solidaritatea.

    Cu stima, Maria Ratiu

  2. Stimată doamnă Maria Rațiu,
    Respect orice opinie atunci când este exprimată în spiritul iubirii. Și pentru că astfel am înțeles comentariul Dvs., vă mulțumesc. Înțeleg, credeți ca mine că există un singur Dumnezeu pentru noi toți și că „Poarta spre Dumnezeu este credința”. Această idee a fost pentru mine importantă, de la ea am pornit la scrierea eseului: Credința trebuie să ne unească și nu să ne dezbine. Cu alte cuvinte suntem datori să facem totul posibil să existe înțelegere și dragoste între enoriași și reprezentanții Bisericii. Aveți dreptate când afirmați „comunicarea trebuie să se facă din ambele sensuri”. Nu am nimic cu cei care sunt lipsiți de credință. Este o opțiune a lor. Cioran parcă spunea că „drama celui care se îndoiește este mai mare decât drama celui care neagă, pentru motivul că a trăi fără scop este mult mai chinuitor decât a trăi pentru o cauză rea”. Cât privește afirmația că nu trebuie să ne mire comentariile lipsite de respect, permiteți-mi să reafirm că m-au întristat unele articole scrise, adică am avut sentimentul lipsei de respect din partea celor care au semnat acele articole și nu numai acum, ci și atunci când s-a hotărât construirea Catedralei Neamului. Deși probabil că nu voi avea norocul și bucuria să pășesc în acest locaș sfânt atunci când va fi terminat, sentimentul mândriei și bucuriei m-a însoțit de prima data, la aflarea acestei vești.
    Mi-a părut bine că ați amintit de sacrificiul multor preoți în vremea comunismului. Pentru cât au suportat, cred că nu avem dreptul să-i judecăm, chiar dacă au păcătuit unii dintre ei, tot din condescendență pentru ceea ce reprezintă Biserica pentru neamul nostru. Cu ultima frază a Dvs., nu aș fi de acord. Nu pot înțelege democrația în acest sens al egalității dreptului de a spune ceea ce poate răni și umili. Una dintre libertăți este cea de opinie, de a exprima public ceea ce simte și gândește omul dar, libertatea cea mai mare, la ora actuală, o are democrația haotică și nu cea civilizată. Din păcate. În libertatea civilizată există anumite rețineri care folosesc echilibrului social.
    Nu sunt eu în măsură să judec Biserica, iar cei care o fac, cred că trebuie s-o facă cu menajamente, cu respect, cu blândețe și cu oportunitate, fiindcă Biserica este a dreptcredincioșilor care trăiesc în credință și nădejde și este organizată după anumite rânduieli, pe care preoții le cunosc și le respectă. Dacă sunt cazuri de nerespectare, ierarhii Bisericii pot lua măsuri. Proverbul românesc „Nu există pădure fără uscături” este valabil, probabil, și în domeniul bisericesc și doare când se constată acest fapt. Se poate duce și un dialog cu reprezentanții Bisericii. Și sunt oameni îndreptățiți să o facă, un dialogul civilizat, argumentat, cu bună credință și folos. Insist pe modul civilizat necesar dialogului și aș vrea să cred că sunteți de aceeași părere. Cuvintele trebuie rostite în spiritul iubirii și nu al jignirii sau al disprețului.
    Și pentru că am afirmat că sunt oameni îndreptățiți să recurgă la astfel de mustrări, iată că astăzi am luat cunoștință de cele spuse de dl. Gabriel Liiceanu, în cadrul unei dezbateri de curând organizate de Grupul pentru Dialog Social. Cu logica dumnealui a atins punctele esențiale în care ar trebui intervenit pentru o mai bună desfășurare a educației religioase, sfătuind totodată Biserica să țină cont de pașii pe care i-a făcut știința pedagogică, cu privire la calitatea profesorilor de religie, întrucât, spune filozoful Gabriel Liiceanu „se lucrează asupra psihicului și a mentalului uman”cu care nu este de glumit. Și multe alte sfaturi utile, pentru calitatea slujitorilor Bisericii. Amintesc aici ceea ce m-a impresionat profund și trebuie reținut, din cele spuse, este adevărul că: „A nu ști Biblia, în speță Vechiul Testament și Noul Testament, pentru un european este un fapt de incultură îngrozitoare.”
    Și în final mă întreb, dacă dorim calitate, pe bună dreptate, de data aceasta în rândul slujitorilor Bisericii, nu ar trebui să dorim calitate și în rândul jurnaliștilor?
    Cu iubire,
    Vavila Popovici

Comentariile sunt închise.