Vasile Ursachi – Cetatea dacică de la Brad

Vaslie UrsachiAşezare tipică de luncă, satul Brad, comuna Negri, judeţul Bacău, se află la adăpostul unui bot de terasă de pe partea stângă a Siretului, la 25 km în amonte de oraşul Bacău. Lunca Siretului, largă în această zonă de până de 6 km, oferă mari posibilităţi pentru activităţi umane, favorizând apariţia şi dezvoltarea a numeroase localităţi.
Valea Siretului, o adevărată coloană vertebrală a zonei estcarpatice, a constituit în toate epocile un spaţiu ce a oferit cele mai prielnice condiţii de locuire şi apărare. În afară de apă, existentă din belşug în bogatele izvoare şi apele curgătoare ce se varsă în Siret, această zonă oferă posibilităţi diverse privind practicarea unor vechi îndeletniciri ale oamenilor care au locuit aceste teritorii: agricultura, creşterea vitelor, pescuitul, vânatul şi diverse meşteşuguri legate de abundenţa unor materiale, cum ar fi: lemnul, lutul, pieile etc.
Aşezarea dacică de la Brad a fost descoperită în anul 1962 de către Al. Vulpe de la Institutul de Arheologie din Bucureşti şi Vasile Ursachi de la Muzeul de Istorie din Roman, cu ocazia unei cercetări de suprafaţă întreprinsă pe valea Siretului. Staţiunea nu a fost semnalată până la această dată.
Cetatea geto-dacică de la Brad este situată în partea de SV a satului cu acelaşi nume, pe terasa stângă a Siretului, la jumătatea distanţei dintre Bacău şi Roman. În acest loc terasa înaltă, de peste 35 m de la nivelul apei Siretului, pătrunde mult în zona de luncă a văii acestui râu, formând un platou cu o mare vizibilitate asupra terenului din jur. De pe botul acestei terase se poate controla o mare parte din zona văii Siretului, constituind din aceste motive, un minunat loc pentru dezvoltarea unei aşezări cu funcţii administrative, economice sau militare.
Locul, denumit de localnici „La stâncă” ne indică compoziţia terasei, care prin duritatea ei nu a permis apei Siretului să o distrugă. Aici, râul o ocoleşte, făcând o buclă şi creând totodată, o adevărată fortificaţie naturală (Fig. 28).
În partea de est, acest platou este segmentat de un şanţ artificial, care a avut ca scop apărarea părţii principale a aşezării. În acest fel avem de a face cu două zone distincte, cea fortificată, cu o suprafaţă de circa 7.000 mp şi aşezarea deschisă, cu o suprafaţă locuită în epoca dacică de peste 100.000 mp. Separarea acropolei de restul terasei s-a făcut încă din epoca bronzului, printr-un şanţ de apărare, mult lărgit în epoca dacică, având deschiderea maximă de 56 m şi adâncimea de 10 m (Fig. 1 şi 2).
La o distanţă de aproximativ 500 m spre est de aşezarea deschisă, pe dealul numit de localnici „Dealul Ralet”, se află necropola tumulară. Înainte de anul 1969 când a început plantarea viţei de vie, pe acest deal se distingeau mai mulţi tumuli de mărimi diferite. Nivelarea care a avut loc odată cu lucrările agricole anterioare, dar mai ales acelea pentru plantarea viţei de vie, au uniformizat terenul, astfel încât astăzi nu se mai cunoaşte niciunul.
Cercetarea sistematică a staţiunii a început în vara anului 1963 de către un colectiv de la Institutul de Arheologie din Bucureşti şi Muzeul de Istorie Roman, prin săparea a două secţiuni SI şi SII, practicate în zona principală a aşezării, pe acropolă şi continuate în anul următor. Începând cu anul 1965, săpăturile au fost conduse de către V. Ursachi, executându-se, până în prezent 58 de secţiuni, atât pe acropolă cât şi în aşezarea deschisă. De asemenea, în necropola tumulară s-au săpat trei tumuli (Fig. 29).
Săpăturile arheologice pe acropolă constau din 35 de secţiuni, 3 casete – CI, CII şi CIII în colţul de est şi o suprafaţă în partea de NV, numită „Borna”. În afară de SI, care este orientat N-S, toate celelalte secţiuni sunt perpendiculare pe aceasta sau pe şanţul de apărare.
Din cele 35 de secţiuni, 17 au cuprins şi zona fortificaţiilor dacice, două au avut ca scop obţinerea unor profile longitudinale şi transversale ale acropolei, 14 din ele au explorat zona centrală, iar cele trei casete – CI, CII şi CIII au adus date importante privitoare la partea de SE a acropolei (Fig. 3).
În zona aşezării deschise, începând cu anul 1965, s-au întreprins săpături în 19 secţiuni. Împreună cu săpăturile de pe acropolă s-a cercetat o suprafaţă totală de peste 9000 mp, obţinându-se date numeroase privitoare la organizarea aşezării, sistemul de fortificaţii, ocupaţii etc.
În anul 1969, odată cu trecerea în plan a tumulilor care se observau, peste 12, am început şi lucrările de cercetare a trei dintre ei. Observaţiile făcute cu acest prilej ne-au dat posibilitatea cunoaşterii unor aspecte privind ritul şi ritualurile de înmormântare la geto-daci din această aşezare, în special pentru cei ce au fost înmormântaţi în aceşti tumuli.
Situl arheologic de la Brad cuprinde o multitudine de aşezări, care s-au succedat pe parcursul a peste 6.000 de ani, începând cu primii locuitori din epoca neolitică, cultura Precucuteni, după care, în perioada imediat următoare, în epoca eneolitică să descoperim o aşezare a culturii Cucuteni A şi AB deosebit de importantă pentru o întreagă zonă, prin bogăţia materialului descoperit, dar, mai ales prin valoarea unor piese cu caracter de unicat. Este vorba de importantul tezaur de obiecte de podoabă, compus din 480 piese din metal şi os, care se constituie în cel mai mare, ca număr de piese, din aria culturilor neoeneolitice din ţara noastră şi printre puţinele din sud-estul Europei. El constituie una din cele mai importante mărturii privind meşteşugul prelucrării aurului şi aramei, pe aceste meleaguri sau folosirii lor ca obiecte de podoabă sau de cult (Fig. 8).
Cele câteva morminte, dar şi unele unelte sau ceramică din perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului, confirmă continuitatea de locuire a acestui platou, pentru ca în epoca bronzului, importanţa aşezării să fie şi mai mare, mai ales în perioada culturii Monteoru, când consemnăm apariţia unei puternice fortificaţii de pământ, lemn şi piatră.
Stratul de cultură materială, pe acropolă, are o grosime de circa 3 m şi comportă mai multe epoci: epoca neo-eneolitică, perioada de tranziţie de la eneolitic la bronz, epoca bronzului, prima epocă a fierului, epoca geto-dacică şi epoca feudală.
Stratul de cultură eneolitic se află peste pământul galben murdar, steril din punct de vedere arheologic şi are o culoare cafeniu-roşcat. Grosimea stratului nu este aceeaşi pe toată lungimea şanţurilor, ea variază între 0,20-0,40 m şi conţine material ceramic, oase de animale şi resturi de la locuinţe, aparţinând culturii Precucuteni III şi Cucuteni, fazele A şi AB (Fig. 4).
După încetarea aşezării din faza AB a culturii Cucuteni, acest platou a fost folosit ca necropolă. Până în prezent s-au descoperit 4 morminte de înhumaţie. Scheletele, aflate la o adâncime destul de mare de la suprafaţa actuală a solului, s-au păstrat destul de bine. Unele din ele, cu inventar compus din ceramică şi obiecte de podoabă (Fig. 6).
Peste nivelul eneolitic se află o depunere de pământ de culoare cafenie cu pigmentaţie de chirpic roşu, care are o grosime de 0,10-0,30 m. Acest strat de cultură conţine destul de puţin material arheologic şi este marcat doar de câteva complexe de locuire. Printre acestea remarcăm prezenţa unor locuinţe de suprafaţă, semnalate de o aglomerare de chirpic ars şi ceramică, câteva vetre de foc, precum şi un număr destul de redus de gropi, care conţin, în general, puţin material arheologic. Materialul descoperit – ceramică şi diverse alte obiecte, permite încadrarea locuirii în cultura Monteoru I-C2-I-a şi perioada de sfârşit a epocii bronzului – cultura Noua (Fig. 5).
În epoca bronzului s-a făcut, pe acest platou, prima fortificaţie artificială, prin separarea din terasă a unei porţiuni, cu ajutorul unui şanţ şi val de apărare. Datorită şanţului mare de apărare din epoca dacică, care se suprapune, în parte, peste cel din epoca bronzului, nu se poate şti dacă în această zonă a existat, în epoca bronzului, numai un şanţ de apărare sau mai multe. În orice caz, la 500 m distanţă de acesta se află un al doilea şanţ de apărare aparţinând acestei epoci.
Stratul de cultură aparţinând primei epoci a fierului este destul de subţire şi se suprapune peste cel din epoca bronzului. Culoarea pământului este cu puţin mai deschisă, aşa încât, pe multe porţiuni, ele nu se pot delimita. Grosimea stratului variază între 0, 05 până la 0,15 m, uneori dispărând aproape complet. Cu toate acestea, cele câteva complexe de locuire, locuinţe şi gropi, care au dat un frumos material arheologic, ne permit să conchidem că în această epocă a existat o locuire destul de importantă. Materialele descoperite se încadrează în faza de început a epocii fierului – Hallstatt B. Ceramica şi obiectele descoperite au determinat ceastă perioadă să fie cunoscută şi sub numele de Babadag – Cozia – Brad.
Stratul de cultură din epoca geto-dacică are o grosime medie de 2 m şi poate fi împărţit, din punct de vedere cronologic, în patru niveluri şi mai multe faze de locuire.
I – Primul nivel dacic aparţine sfârşitului sec. IV şi începutul sec. III î. Chr. şi este reprezentat de un strat de pământ negricios, bine bătut, având o grosime de 0, 05 – 0, 25 m, cu puţine urme materiale, care constau din fragmente de chirpici de la locuinţe sau vetre, oase de animale şi fragmente ceramice. Acest strat se suprapune direct peste cel din prima epocă a fierului.
II – Al doilea nivel dacic, cu o grosime ce nu depăşeşte, în unele locuri 0,30 m, are o culoare mai deschisă, cu multă pigmentaţie de chirpic ars ceea ce îi dă un aspect roşiatic. Acest nivel conţine mai mult material arheologic, în special, ceramică şi oase de animale. În aceste două niveluri dacice au fost suprapuse, pe lângă locuinţe de suprafaţă şi 4 bordeie, de formă ovală sau rotundă. Acest nivel aparţine sec. III-II î. Chr.
III – Începând cu al treilea nivel dacic aspectul stratului de cultură se schimbă, atât din punct de vedere al intensităţii locuirii, marcată de suprapunerea de locuinţe, cât şi de abundenţa materialelor. Are o grosime de 0,60 m şi conţine numeroase urme de locuinţe, în special lutuieli, vetre şi bârne de lemn carbonizate, precum şi o mare cantitate de ceramică, unelte şi obiecte de podoabă, caracteristice fazei „clasice” a culturii dacice, asemănătoare cu cele descoperite în marile aşezări dacice din Moldova: Poiana, Răcătău, Bâtca-Doamnei, Cozla, Piatra Şoimului (Calu), Tiseşti, Cândeşti-Vrancea, precum şi dialte zone ale ţării: Piscu Crăsani, Cârlomăneşti, Grădiştea, Popeşti, Tinosu, Ocniţa, Tilişca, Grădiştea Muncelului, Pecica etc.
IV – Ultimul nivel dacic de pe acropolă are o grosime de 1,10 m şi conţine un bogat material arheologic, care ne permite încadrarea în limitele sec. I – începutul sec. II d. Chr. Ultima fază este reprezentată de o locuire temporară, marcată de prezenţa unor locuinţe-colibe, cu un strat de prundiş la bază (Fig. 8).
Din punct de vedere stratigrafic, situaţia în aşezarea deschisă se prezintă astfel: la bază se află un strat de pământ cafeniu deschis, cu o grosime de 0,10-o,25 m, care conţine urme arheologice ce aparţin epocii bronzului. Pe lângă ceramică, în acest strat au fost descoperite mai multe locuinţe, unele cu chirpic ars, precum şi câteva vetre de foc. Din cercetările de până acum s-a putut constata faptul că aşezarea din epoca bronzului cuprinde o arie destul de mare, delimitată de marginea terasei Siretului şi cele două şanţuri de apărare din această epocă.
Următorul nivel arheologic aparţine epocii dacice şi suprapune pe cel din epoca bronzului. Are o culoare ceva mai închisă şi o grosime ce nu depăşeşte, în anumite locuri, 0,15 m. Aparţine sec. II-I î.e.n. şi se întinde pe o lungime de 30-35 m de la şanţul de apărare dacic.
Al treilea nivel arheologic aparţine epocii de mare înflorire a culturii dacice şi are o grosime de 0,30-0,40 m şi o culoare cenuşie deschis. El corespunde celui de al treilea nivel dacic de pe acropolă. Este epoca în care se construiesc şanţul şi palisada dacică. Aşezarea deschisă din această perioadă se întindea pe o lungime de circa 100 m de la şanţul de apărare.
În zona aşezării deschise se individualizează un al patrulea nivel de cultură, al treilea dacic, care corespunde cu primele faze ale nivelului patru dacic de pe acropolă. Acest nivel de cultură se menţine pe o lungime de 400 m de la şanţul de apărare, dovedind că în această perioadă aşezarea deschisă avea cea mai mare întindere (Fig. 30).
În aşezarea deschisă lipsesc primul şi ultimele faze ale nivelului patru dacic existente pe acropolă, respectiv lipsa acelor materiale sau complexe de locuire aparţinând sec. IV-III î. Chr. cât şi a locuinţelor temporare marcate de porţiunile de prundiş. Lipsa acestui ultim nivel s-ar putea datora lucrărilor agricole practicate în decursul timpului. Pentru primul nivel este evident faptul că numărul locuitorilor din acea perioadă fiind destul de mic, le era suficientă suprafaţa acropolei, delimitată la acea dată de şanţul din epoca bronzului. Abia odată cu explozia demografică, marcată în toate aşezările dacice din sec. I î. Chr. s-a simţit nevoia măririi suprafeţei de locuire.
După încetarea locuirii dacice, pe acest platou nu s-au mai descoperit alte materiale decât câteva aparţinând sec. XIV-XV. Acesta însă nu formează un strat arheologic, ci descoperiri izolate. Începând cu sec. XV acest platou a fost folosit ca necropolă, descoperindu-se până în prezent, peste 1000 de morminte din sec. XV-XVIII (Fig. 9, 26).

Locuinţe

Numărul mare de locuinţe cercetate, peste 600, ne-au oferit numeroase date privind forma, materialele, sistemul de construcţie etc., deosebindu-se două tipuri: adâncite şi de suprafaţă. Pentru perioada clasică a culturii dacice, deşi cele două tipuri coexistă, cele adâncite se aflau numai în aşezarea deschisă, iar din punct de vedere al preferinţelor, marea majoritate erau de suprafaţă. S-au obţinut date importante privind pereţii, unele amenajări interioare, intrarea, acoperişul, precum şi lipsa vetrelor în interior, la cele adâncite. Totodată, s-a putut constata că cea mai mare parte a pereţilor se aflau la suprafaţa solului, ceea ce indică o suprastructură de lemn. Unele locuinţe de acest fel erau folosite şi ca depozite colective, atât pentru păstrarea cerealelor, cât şi pentru alte alimente sau produse. Pentru locuinţele de suprafaţă s-a putut remarca consistenţa urmelor acestora, mai ales ale pereţilor, lutuielii, temelii de lut, vetre, cuptoare şi alte amenajări interioare. Se observă folosirea intensă a lemnului.
După felul în care au fost construite am împărţit locuinţele în două categorii: a) adâncite în pământ, de tip bordei şi b) de suprafaţă.
a – Bordeie. Din prima categorie, pe acropolă s-au descoperit doar 4 locuinţe, care aparţin celui de al doilea nivel dacic, respectiv sec. III-II î.Chr. Deşi nu s-au săpat în întregime, din cauza adâncimii mari la care se aflau, putem afirma că aceste locuinţe erau puţin adâncite în pământ, aveau o formă ovală şi foloseau pari groşi pentru susţinerea acoperişurilor.
Numărul mic în comparaţie cu ale celor de suprafaţă şi apartenenţa la un singur nivel de locuire dacic de pe acropolă, demonstrează faptul că acest tip de locuinţă nu era folosit de populaţia care locuia în cea mai importantă zonă a unei aşezări de tip „dava”. Trebuie să notăm, totuşi, că ele au apărut numai în partea de sud-vest a acropolei, indicând, în acest fel şi direcţia de locuire a acestui promontoriu în sec. II-I î. Chr.
În aşezarea deschisă raportul dintre cele două tipuri de locuinţă este altul, în sensul că numărul celor adâncite este mult mai mare, dar nici aici nu depăşeşte pe cel al locuinţelor de suprafaţă. Ele apar şi în cel de al treilea nivel dacic de aici. Din cele 15 bordeie cercetate până în prezent în această zonă, 10 aparţin celui de al doilea, iar 5 celui de al treilea nivel dacic, respectiv sec. I î. Chr. (Fig. 10).
Locuinţele adâncite de la Brad, cercetate până în prezent, erau de formă rotundă, ovală sau rectangulară, cu un sistem foarte simplu de construcţie. Era preferată forma ovală devreme ce majoritatea – 13 – aparţin acestei categorii, după care urmau cele rotunde – 5 – şi una singură rectangulară. Deocamdată nu putem spune dacă există vreo diferenţă în timp, între aceste două tipuri de locuinţă şi nici evoluţia aşezării în funcţie de acest lucru, având în vedere şi faptul că existau locuinţe de suprafaţă contemporane cu ambele tipuri.
Trebuie să remarcăm totuşi faptul, că deşi locuinţele adâncite au fost făcute atât pe acropolă cât şi în aşezarea deschisă, ele nu reprezintă decât etape diferite. Astfel, cele de pe acropolă aparţin nivelului II dacic, respectiv sec. III-II î.Chr., în timp ce în aşezarea deschisă nu există niciunul din această perioadă, toate aparţin nivelului II şi III dacic, respectiv sec. I î. Chr.- I d.Chr.., prin aceasta avem şi dovada persistenţei acestui tip de locuinţă pe tot parcursul existenţei aşezării de la Brad. Pe acropolă, însă, pe tot parcursul celor două secole (I î.Chr. – I d. Chr.) nu mai apare nicio locuinţă de tip bordei.
B – Locuinţe de suprafaţă. Cel de al doilea tip de locuinţă, construit la suprafaţa solului, era foarte răspândit în aşezările din sec. I î.Chr. – I d. Chr. Pe acropolă au fost descoperite, până în prezent, peste 600 locuinţe de acest tip. Locuinţele de suprafaţă apar sub forma unor aglomerări de chirpic ars provenit de la pereţi, dar cel mai adesea sub forma unor lutuieli, de forme şi dimensiuni diferite, care reprezintă, de obicei, forma locuinţei respective.
Dintre locuinţele de suprafaţă de pe acropolă, merită să amintim una de dimensiuni foarte mari, peste 430 mp cu două faze de construcţie, aparţinând nivelului III dacic, marcată de un strat foarte gros de lutuială, arsă la partea superioară, pe care am numit-o locuinţă „palat”. În prima fază edificiul avea o formă patrulateră, iar în cea de a doua capătă, în partea de NV, o absidă. În cea de a doua fază am surprins urmele unor construcţii de lemn şi pământ, precum şi o mare cantitate de materiale arheologice, care ne-au oferit posibilitatea cunoaşterii unor date referitoare la sistemul de construcţie, împărţirea în camere şi chiar existenţa unui etaj etc. Iniţial deci, în faza I-a, locuinţa avea un plan dreptunghiular, după care, în cea de a doua fază, devine un edificiu absidat. După cât se pare, avem de a face cu o schimbare a funcţionalităţii sale, pe care o putem lega de religie. Din zona vestică a locuinţei porneşte un şanţ de drenaj, cu o lungime de peste 20 m care ducea apa în Siret (Fig. 31).
Trecând în revistă numeroasele date pe care ni le-a oferit această mare construcţie, este firesc să ne gândim la cel sau cei ce au locuit în ea. Este vorba, desigur, de un personaj important al aşezării, dacă nu chiar şeful ei. Dacă din punct de vedere al folosirii ei drept locuinţă de către familia conducătorului nu avem dubii, pentru cea de a doua fază se pune problema existenţei unei funcţii colective, ca edificiu religios, folosit de o mare parte a comunităţii respective, dacă nu chiar de toţi locuitorii aşezării. Dar, având în vedere că în cuprinsul aşezării, la o mică distanţă de aceasta, s-a mai descoperit o construcţie cu absidă, nu excludem posibilitatea ca edificiul să fie în întregime folosit de către o singură familie.
În zona aşezării deschise s-au descoperit 52 locuinţe de suprafaţă, din care una aparţine primului nivel dacic din această zonă, respectiv sec. III-II î. Chr., 35 celui de al doilea nivel dacic şi 11 ultimului nivel. Forma locuinţelor este, în general, dreptunghiulară, unele cu colţurile rotunjite, cu un strat de pământ galben la bază, drept duşumea, sau rectangulare. Majoritatea cu o singură încăpere, cu pereţii din nuiele bătute cu pământ, acoperişul în două ape, din stuf, paie sau şindrilă.

Sanctuare

Printre construcţiile cu totul aparte descoperite în cetatea dacică de la Brad se numără şi sanctuarul rotund cu stâlpi de lemn, aflat la adâncimea de 1,55 m. Urmele importantului edificiu constau din mai multe elemente de construcţie, în care materialele tradiţionale, lemnul şi stuful sunt folosite cu precădere .
Sanctuarul constă dintr-o platformă de chirpic ars, rămasă de la o construcţie anterioară, distrusă prin foc, nivelată de constructorii noului edificiu şi întregită în porţiunile unde lipsea chirpicul, pentru a lua forma rotundă, cu un strat de lut galben şi prundiş sau pământ negru, cenuşos, de nivelare, bine bătut, care formează duşumeaua. Această platformă acoperită aproape pe întreaga ei suprafaţă cu o crustă calcaroasă albicioasă, este înconjurată de un rând de stâlpi (coloane) de lemn, în număr de 46, ale căror gropi se păstrează destul de bine, formând un cerc cu diametrul de 16 m (Fig. 11, 32).
Stâlpii de lemn, de formă rotundă, se adânceau cu circa 0,65-0,70 m de la nivelul de călcare, ceea ce permite constatarea că puteau susţine un acoperiş. Distanţa dintre ei este, în general, de 0,75 m.
Din cele constatate rezultă că avem de a face cu o construcţie specială, deosebită de restul edificiilor descoperite până în prezent în această mare staţiune arheologică, de formă rotundă, înconjurată de stâlpi de lemn, care susţineau, probabil, un acoperiş şi servea la oficierea unor ritualuri religioase ale populaţiei dacice. Asemenea edificii mai există în aria culturii dacice, însă numărul lor este destul de mic.
După demontarea chirpicului care constituia platforma sanctuarului rotund cu stâlpi de lemn, s-a dat peste o altă construcţie, deosebit de interesantă, care poate fi legată, de asemenea, de fenomenul religios. Este vorba de o construcţie cu două faze, din care ultima cu absidă. Construcţia se află sub sanctuarul rotund şi se prezintă sub forma unei platforme dreptunghiulare, cu latura lungă de 14 m şi cea scurtă de 8 m, orientată SSE-NNV şi formată din pământ galben bine bătut şi ars la roşu. În cea de a doua fază apare absida, construcţia nouă folosind numai o parte din zona platformei de lut. Absida are punctul maxim de curbură pe mijlocul laturii de nord-vest, fiind făcută, probabil, numai din lemn, lăsând în masa de lut doar o adâncitură de 4-5 cm cu lăţimea de 15 cm.
Trebuie să menţionăm deci faptul că ambele faze de construcţie ale edificiului constituiau o etapă de folosire, probabil, tot în scopuri religioase, anterioară sanctuarului rotund şi că zona aceasta nu era altceva decât perimetrul sacru al aşezării de aici. Pentru aceasta ar pleda şi alte elemente şi anume: a – locul se află în imediata apropiere a unei pieţe pavate cu piatră, b – pe întreaga suprafaţă, care începe din careul 8 până în careul 21 din SI, deci pe o distanţă de 28 m lungime şi circa 6-7 m lăţime, în ultimele două niveluri dacice, respectiv sec. I î Chr. – II d. Chr., nu a fost construită nicio locuinţă sau alt complex. Este cert deci, că avem de a face cu o oarecare organizare internă a aşezării. Această piaţă era delimitată de o altă construcţie mare, cu mai multe camere din care una cu absidă – locuinţa „palat” – în partea de est, intrarea pe acropolă în partea de nord şi această zonă sacră în partea de vest.

Anexe şi gropi

Vetre. Atât pe acropolă cât şi în aşezarea deschisă s-a descoperit un mare număr de vetre deschise, cu o construcţie simplă. Marea lor majoritate au făcut parte din locuinţe de suprafaţă, lucru documentat de faptul că în jurul lor şi sub ele s-au descoperit porţiuni de lutuială. Din cele peste 200 de vetre pe acropolă şi 27 în aşezarea deschisă, doar puţine s-au păstrat în întregime.
După sistemul de construcţie am deosebit două tipuri de vetre: a) simple şi b) cu prundiş la bază. Cele simple se realizau numai cu ajutorul lutului, care era masat pe o porţiune de 0,60-0,70 m şi feţuit la partea superioară. Al doilea tip avea la bază un strat de prundiş sau pietre de râu, gros de circa 0,05 – 0,10 m peste care se punea un strat de lut feţuit la partea superioară, care, ca şi la primul tip, devenea o crustă foarte tare, în urma folosirii, ajungând uneori la zgurificare.
După formă, vetrele se împart, de asemenea, în două categorii: a) rotunde sau ovale şi b) dreptunghiulare, mai numeroase cele din prima categorie.
Cuptoare. În cuprinsul aşezării dacice de la Brad s-a descoperit un număr de 18 cuptoare. Toate erau pentru încălzit locuinţele sau pentru copt pâine. Am deosebit două tipuri de cuptoare: rotunde şi ovale, având acelaşi sistem de construcţie – vatră cu strat de prundiş sau pietre de râu, cupolă din lut, feţuită pe ambele feţe.
Dispuse, în general, pe toată suprafaţa acropolei şi mai puţin în aşezarea deschisă, cuptoarele constituiau anexe sau componente ale locuinţelor, deci erau de folosinţă familială. Unul singur, cuptorul 1/S-XIII, datorită locului unde era amplasat, în apropierea pieţei pavate, cât şi a faptului că elementele de construcţie îl individualizează ca edificiu separat de locuinţă, putea să aibă o folosinţă colectivă, de la care nu excludem unele practici religioase ce puteau exista în legătură cu sanctuarul din imediata apropiere. Până în prezent nu s-a descoperit nici un cuptor pentru ars ceramica.
Pavajul cu piatră de râu. La 1,70 m adâncime, în zona din imediata apropiere a locuinţei „palat”, a sanctuarului rotund şi a altor construcţii, s-a descoperit o piaţă pavată cu pietre de râu. Faptul că deasupra acestui pavaj nu s-au mai descoperit alte construcţii ne face să credem că avem de a face cu o piaţă, care se întindea pe o suprafaţă destul de mare .
Deci, în centrul acropolei, pe o suprafaţă ce porneşte din zona intrării, se află o piaţă pavată, mărginită de câteva edificii importante din care nu lipsesc cele cu caracter religios, care servea, probabil, ca loc de sfat, de adunare sau de trecere către principalele edificii ale aşezării. Această zonă era legată de intrarea pe acropolă de o alee, de asemenea pavată cu piatră, cu o lăţime de 2-3 m. Din această piaţă pornea un şanţ de drenaj, care ducea apa către Siret, având o lungime de 40 m (Fig. 13).
Gropi. În apropierea locuinţelor, atât pe acropolă cât şi în aşezarea deschisă, s-au descoperit numeroase gropi, peste 700, unele îngrijit săpate, arse în interior sau numai feţuite, folosite, în special, pentru păstrarea proviziilor .
Din punct de vedere al funcţionalităţii le-am împărţit în trei categorii; 1) gropi de provizii, 2) gropi pentru extragerea lutului sau depozitarea resturilor menajere şi 3) cu caracter religios (de cult). Cele din prima şi a treia categorie sunt, de obicei, mai bine lucrate, uneori chiar lipite cu lut sau arse, pe când celelalte sunt, în cele mai multe cazuri cotlonite sau chiar diforme, mai ales către fundul lor.
Dintre toate gropile cercetate se remarcă Gr. 18 din C-1, de dimensiuni apreciabile 3,50 m diametru şi 16,20 m adâncime, îngrijit săpată şi netezită pe toată adâncimea ei, care conţinea un bogat inventar, mai ales ceramică. Şi această groapă a fost pusă în legătură cu diverse practici religioase ale dacilor, mai ales că asemenea gropi s-au mai descoperit şi în alte aşezări de tip „dava” (Fig. 33).
Cele două tipuri de gropi, cilindrice şi sub formă de clopot, au constituit formele de bază folosite în această aşezare. Preponderenţa celor dintâi este dată de faptul că erau mai uşor de făcut şi vizau, în special, scoaterea lutului pentru construcţia de locuinţe, fenomen accelerat de explozia demografică constatată la mijlocul sec, I î. Chr. cât şi a deselor incendii care aveau loc în zona principală a aşezării, pe acropolă.
Atât pe acropolă cât şi în aşezarea deschisă au existat gropi speciale pentru păstrarea cerealelor sau a altor provizii, care erau fie arse (în interior), fie lutuite sau netezite pentru a se putea asigura contra umidităţii.
O bună parte din gropi au avut semnificaţii religioase, fiind legate de unele ritualuri practicate de locuitorii acestei aşezări. Astfel, multe gropi, mai ales cele în formă de clopot, aveau ca inventar fragmente de vetre, în special crustă şi pot fi legate de cultul vetrei. Alte gropi, cum ar fi cele din imediata apropiere a sanctuarului rotund, pot fi puse în legătură şi cu alte ritualuri. Un alt grup de gropi, toate cilindrice, conţineau schelete de animale, după cum, altele, din aşezarea deschisă, au fost folosite pentru înhumări umane .

Sistemul de fortificaţii

Prima fortificaţie artificială de pe acest platou a fost făcută în epoca bronzului şi consta dintr-un şanţ de apărare şi un val placat cu piatră. Un al doilea şanţ, fără val, se afla la circa 500 m de acesta, închizând o a doua incintă (Fig. 14). Aceeaşi fortificaţie a fost folosită şi în prima epocă a fierului, când se constată, în multe locuri înălţarea valului, tot cu pietre. De asemenea, primele două niveluri dacice, sec. IV-II î. Chr. au folosit, probabil, fortificaţia veche, fără însă a-i acorda mare atenţie, de vreme ce s-au construit locuinţe chiar pe valul de apărare, existând tendinţa de aplatizare a lui.
Începând cu cel de al treilea nivel dacic de pe acropolă, respectiv jumătatea sec. I î. Chr. aşezarea capătă o nouă fortificaţie, mult mai puternică, care constă dintr-un şanţ de apărare şi o palisadă de lemn şi pământ. Acest şanţ, păstrând dimensiunile incintei existente încă din epoca bronzului, este mult mai mare, are forma trapezoidală cu deschiderea maximă de 56 m şi adâncimea de 10 m.
Dimensiunile foarte mari ale şanţului, în comparaţie cu incinta care o închidea, nu mai cerea un alt element de fortificaţie, respectiv un val, deoarece ar fi micşorat şi mai mult suprafaţa acesteia. Valul a fost înlocuit cu o palisadă simplă, un fel de gard dublu de lemn, între care era bătut pământ, având grosimea de 0,60-0,80 m. Construită pe marginea şanţului, rolul acestei palisade era, printre altele, acela de a apăra locuinţele ce erau făcute imediat în spatele ei.
Înclinaţia laturilor şanţului de apărare era diferită, mai puternică în zona dinspre acropolă (escarpa), de circa 45 de grade şi mai lină în zona aşezării deschise (contraescarpa), unde, pe alocuri era amenajată în trepte.
În zona intrării pe acropolă s-a descoperit o construcţie de lemn, surprinsă pe o lăţime de 9 m, dar fără a-i prinde marginile, care avea rolul unei porţi de intrare şi constituia un sistem de întărire a escarpei. Aceasta era necesară mai ales în partea de nord-vest a acropolei, acolo unde agenţii naturali distrugeau mai lesne construcţiile de pământ şi mai ales panta şanţului de apărare (Fig. 34).
Ultima fază de folosire a palisadei şi şanţului de apărare poate fi pusă în legătură cu construcţiile gospodăreşti şi materialul de umplutură, în care s-au descoperit numeroase obiecte ce pot fi datate la sfârşitul se. I î. Chr. şi începutul sec. I d. Chr., printre care numeroase fibule din fier şi bronz, obiecte de podoabă şi ceramică.
Fortificaţia dacică de la Brad apare la jumătatea sec. I î. Chr., din nivelul III dacic de pe acropolă, a fost bine întreţinută o perioadă nu prea mare de timp, pentru ca la sfârşitul sec. I î. Chr. sau începutul sec. I d. Chr. interesul pentru ea să scadă treptat până la abandonarea definitivă. Aşezarea însă, capătă un caracter mai mult administrativ, meşteşugăresc sau chiar politic, cu o mare influenţă asupra aşezărilor dacice dintr-o zonă destul de întinsă.

Inventarul aşezării

Cercetările efectuate până în prezent au scos la iveală un bogat material arheologic, care reflectă o evoluţie continuă, în toate nivelurile dacice, reprezentând cele câteva secole de existenţă a aşezării de la Brad. Acest imens material a fost structurat, în prezentarea noastră, pe categorii şi tipuri, în funcţie de materialul întrebuinţat în confecţionarea lor, a modului de folosire în cadrul activităţilor sau ocupaţiilor locuitorilor de aici, precum şi legat de posibilităţile de procurare a unor obiecte sau ceramică din alte zone. Pentru a nu segmenta şirul expunerii, prezentarea a fost făcută global, indicând, atunci când a fost cazul, locul de provenienţă a unor piese, dacă aceasta reclama o caracteristică a unei zone ce trebuia evidenţiată.
Unelte de metal. Dintre acestea merită să amintim uneltele pentru agricultură: brăzdarele şi cuţitele de plug, secerile, cosoarele, apoi uneltele pentru tâmplărie, cum ar fi: tesle, ţapine, dălţi, sfredele, compasuri; unelte pentru confecţionat linguri etc. Tot în această categorie au fost incluse şi uneltele pentru orfevrerie, ca de pildă: ciocanele şi nicovalele, precum şi uneltele pentru pescuit: cârlige şi harpoane.
Obiecte de metal pentru construcţii. Într-o aşezare în care folosirea lemnului este documentată în majoritatea lucrărilor de construcţii, dar mai ales la locuinţe şi fortificaţii, este firească descoperirea a numeroase obiecte metalice folosite la îmbinarea lemnelor pentru pereţi, ferestre, acoperişuri, uşi etc. Printre obiectele care au făcut parte din această categorie, descoperite la Brad, notăm: cuie ţinte, piroane scoabe etc. La acestea adăugăm obiecte diverse din metal, ca de pildă: ţâţânile şi clanţele de la uşi, diverse cârlige, precum şi chei.
Obiecte de uz curent din metal. Cele mai numeroase obiecte din această categorie sunt cuţitele din fier. Numărul mare de cuţite descoperite la Brad ne-a oferit posibilitatea unei clasificări după formă sau alte elemente componente, deosebind 14 variante. La acestea adăugăm prezentarea furculiţelor sau frigărilor, precum şi a foarfecilor. Un loc aparte îl ocupă străpungătoarele, foarte numeroase, care au secţiunea pătrată sau dreptunghiulară, cu ambele capete ascuţite şi mijlocul îngroşat. Unele din ele puteau folosi şi ca vârfuri de săgeţi. Mai adăugăm dornurile, barele de bronz, lingouri de bronz şi fier, sârmă, braţ balanţă etc.
Vase metalice. S-au descoperit foarte puţine şi se păstrează fragmentar, din care cauză nu am putut reconstitui formele vaselor din care au făcut parte. Dintre ele se remarcă o caserolă de bronz, de un tip aparte, cu analogii pe un teritoriu mai vast, unde cel puţin trei tipuri de asemenea vase au elemente comune cu cea de la Brad. Este vorba de tipul 132, 136 şi 151 din clasificarea făcută de H.J.Eggers, datate în sec. I î. Chr. (Fig. 15, 35).

Unelte din piatră. Printre uneltele care au fost confecţionate din acest material, în această perioadă, remarcăm: râşniţele, pietrele de ascuţit, tiparele, percutoarele şi lustruitoarele. Uneltele din piatră sunt foarte frecvente în aşezările dacice, mai ales cele legate de agricultură (Fig. 16).
Unelte din os. La o populaţie unde creşterea vitelor, vânatul sau pescuitul erau ocupaţii de bază, este firesc ca numărul şi varietatea uneltelor, armelor sau obiectelor de podoabă din os să fie mare. În acest sens, putem spune că după piatră, cele mai numeroase unelte erau confecţionate din os. O parte din ele, datorită condiţiilor specifice ale pământului în care zăceau, nu s-au mai păstrat ori s-au păstrat fragmentar. Printre uneltele din os descoperite la Brad consemnăm: seceri, străpungătoare, patine, lustruitoare, ace, dălţi, fusaiole etc.
Obiecte diverse din os. Printre acestea notăm: fluiere, nasturi, ace de păr, verigi, cutii etc. care demonstrează varietatea obiectelor din os folosite de daci (Fig. 17, 36).
Obiecte din lut ars. Cele mai multe sunt legate de păstorit, pescuit sau olărit, ca de pildă: fusaiole, greutăţi de la plasa de pescuit sau lustruitoare. La acestea adăugăm greutăţile piramidale şi dopurile de vase, rondelele, ghiulelele de praştie şi căţeii de vatră.
Arme şi piese de harnaşament. În cadrul aşezării de la Brad au fost descoperite câteva arme şi piese de harnaşament, unele slab conservate, folosite atât în luptă cât şi la vânătoare. Dintre acestea remarcăm vârfurile de săgeţi, peste 25 de exemplare, de mai multe tipuri, vârfuri de suliţă, de lance, pillum, pumnale din fier etc. La acestea adăugăm 8 piese fragmentare din fier, care fac parte din armături de scut sau ca decor. Tipul de piesă de scut din care fac parte cele 8 fragmente este puţin cunoscut în aria culturii dacice. Singurele analogii le avem în zona Careiului şi în Ungaria, prin descoperirile de la Sanislău şi Borsesgyër. Ele fac parte din elementele unui umbo de scut. Sunt prezente, de asemenea, marginile de scut din bronz şi pintenii sau psaliile din fier (Fig. 18).
Piese de car. S-au descoperit câteva piese, unicate în cultura dacică, care ar putea să facă parte din părţile metalice ale unui car, mai ales ca obiecte de decor. Toate au fost descoperite în locuinţa „palat”.
Ceramica. Reprezintă ponderea cea mai mare în cadrul inventarului aşezării de la Brad, fiind prezentă în majoritatea complexelor arheologice din toate etapele de locuire. Din punct de vedere al tehnicii de lucru am împărţit ceramica în două mari categorii: A) ceramica lucrată cu mâna şi B) ceramica lucrată la roată.
A – Ceramica lucrată cu mâna. În cadrul acestei categorii am deosebit două grupe de vase a căror separare este evidenţiată de calitatea pastei: a) ceramica grosieră şi b) ceramica fină. Prima categorie este mai numeroasă şi cuprinde o gamă mare de forme. Cealaltă, care are în compoziţie puţine ingrediente, este mai bine arsă şi prezintă la suprafaţă un slip lustruit, cu luciu metalic (Fig. 19, 37).
Pe baza caracteristicilor privind forma, am deosebit 28 de tipuri de vase lucrate cu mâna, consemnând la fiecare tip în parte evoluţia, frecvenţa în aşezare, analogiile şi momentul dispariţiei.
B – Ceramica lucrată la roată. Această categorie de ceramică se caracterizează printr-o pastă fină, bine frământată, cu puţine ingrediente, care cuprinde o gamă foarte largă de forme. Din punct de vedere al arderii am deosebit două tipuri de ceramică lucrată la roată: a) cenuşie, cu mai multe nuanţe şi b) roşie-cărămizie.
Din punct de vedere cronologic, ceramica fină lucrată la roată, descoperită la Brad, apare încă din nivelul I dacic şi cunoaşte cea mai mare dezvoltare în sec. I î. Chr.-I d. Chr., cuprinzând o gamă impresionantă de forme şi decor.
Datele statistice privitoare la numărul recipientelor descoperite la Brad, ilustrează faptul că acest tip de ceramică este preponderent în ultimele niveluri dacice, respectiv sec. I î. Chr.- I d. Chr., când multe din tipurile de vase lucrate cu mâna dispar sau există în cantităţi foarte mici, locul lor fiind luat de cele lucrate la roată, care erau folosite, mai ales, ca vase de provizii sau transport.
Ca şi la ceramica lucrată cu mâna, am deosebit 32 tipuri de vase lucrate la roată, unele cu mai multe variante, la care am adăugat studiul evoluţiei fiecărui tip de vas, confirmată de poziţia stratigrafică în care au fost descoperite la Brad, constituind o contribuţie de seamă la datarea mai precisă a unor tipuri de vase, după cum datele statistice, care folosesc întreg materialul descoperit în aşezare, aduc importante contribuţii privitoare la cele mai căutate tipuri de vase în perioade diferite, precum şi posibilitatea unor constatări de ordin demografic (Fig. 20, 38).
Reprezentări plastice. Printre obiectele din această categorie descoperite la Brad, un loc aparte îl ocupă figurinele antropomorfe. Au fost descoperite 8 figurine antropomorfe şi una zoomorfă. După formă, am putut observa că nu toate sunt la fel. Unii cercetători au întocmit o tipologie a lor, care au avut la bază doar diferenţierile de formă. Cum însă niciunul din tipurile propuse nu reprezintă un indiciu cronologic sau de altă natură, piese de acelaşi fel, fiind descoperite în niveluri sau complexe arheologice din aceeaşi perioadă, nu putem opera cu această tipologie în stabilirea existenţei unor perioade distincte în care s-ar fi folosit un anume tip de figurine (Fig. 21).
Pornind de la contextul în care au fost descoperite (în strat, în gropi şi în locuinţe) este greu de stabilit semnificaţia acestor piese. Aproape toţi cercetătorii le-au pus pe seama unor practici religioase. Aceeaşi semnificaţie aveau şi piesele de la Brad, fără a putea preciza ce anume ritualuri se realizau cu ele sau în prezenţa lor. Considerăm, totuşi, că aspectul lor rudimentar nu implica nişte ritualuri prea complicate, cum sunt înclinaţi unii cercetători să le atribuie. Prezente, poate, în fiecare locuinţă, erau folosite în practicile rituale zilnice sau la intervale mici, legate de magie sau superstiţii.
În cadrul inventarului ceramic un loc deosebit îl ocupă reprezentările zoomorfe sub formă de protome. Din cele 12 protome descoperite, 7 reprezintă capul de berbec, 4 de formă cilindrică, neidentificabile şi una de viţel. Şi aceste piese pot fi legate de anumite culte sau practici magico-religioase, frecvente la populaţia traco-getică încă de la începutul Laténului.
Vase miniatură şi alte obiecte din lut ars. Confecţionate atât la mână, din pastă grosieră, cât şi la roată, din pastă fină vasele miniatură imită, mai ales, ceştile dacice, vasele borcan sau cănile lucrate la roată. Ele apar în ultimele trei niveluri dacice, dar cele mai multe aparţin sec. I î. Chr.
Printre alte obiecte din ceramică notăm diferite creuzete şi pastile din lut ars. Creuzetele, în număr de 32 exemplare, au fost folosite la turnarea metalului, în special bronzul topit în forme.
Ceramica dacică pictată. Ceramica dacică pictată descoperită la Brad este, în general, fragmentară şi cuprinde o gamă variată de forme. Recipientul cel mai frecvent este cana de factură locală, după care urmează fructiera, kantharosul, capacele, străchinile etc. Fără a intra în probleme de cronologie, este necesar să menţionăm că ceramica dacică pictată apare încă de la începutul sec. I î. Chr. sub influenţa ceramicii elenistice şi romane, demonstrată atât de formele de vase caracteristice acestei perioade cât, mai ales, de prezenţa şi în primele faze ale nivelului din sec. I î. Chr. de la Brad. Menţionăm, de asemenea, faptul că vasele pictate cu benzi late cuprind o bună parte din formele autohtone şi în consecinţă nu se mai poate vorbi de o grupă aparte, care ar proveni din import, după cum prezenţa elementelor decorative cu vopsea albă, la multe din vasele descoperite la Brad, constituie dovada autohtoniei şi acestui tip (Fig. 22, 39).
Numărul pieselor de ceramică pictată descoperită la Brad este destul de mare, peste 1150 exemplare, poate cel mai mare din aria culturii dacice, dacă ne referim la staţiunile cercetate şi a căror rezultate au fost publicate.
Importuri. Alături de alte produse care făceau obiectul mărfurilor de import, ceramica deţine un rol destul de important. Comerţul cu produse ceramice, mai ales greceşti şi romane, a cunoscut o dezvoltare din ce în ce mai mare pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul mileniului I î. Chr.
Cel mai răspândit tip de recipient din ceramica de import îl reprezintă amfora. Cele descoperite la Brad, aproape în totalitate fragmentare, le-am înglobat, în funcţie de culoare, forma buzei, a torţilor sau a fundului, în tipurile de amfore prezente pe teritoriul ţării noastre începând cu sec. IV î. Chr.: Kios, Rodos, Sinope, Cos, Psendocos sau romane.
Cea de a doua categorie de ceramică, care face obiectul importului dacic în perioada sec. IV î. Chr.-sec. I d. Chr. o reprezintă recipientele din pastă fină, mult căutate pentru frumuseţea lor. Numărul acestora nu se ridică la nivelul amforelor, însă varietatea tipurilor este mult mai mare. Marea majoritate a acestor vase se păstrează fragmentar. Cele mai răspândite forme sunt: kantharosul, cana, platoul, strachina, farfuria, afumătoarea, vasul cu corpul bombat, cupele etc. În total au fost descoperite fragmente care aparţin la peste 330 vase (Fig. 23, 40).
Obiecte de podoabă, îmbrăcăminte şi de uz curent. Am inclus în această categorie, în afară de podoabe, diverse obiecte de toaletă, accesorii pentru îmbrăcăminte, care prin frumuseţea lor pot sta alături de cele mai frumoase obiecte de podoabă. Cele peste 100 de fibule descoperite până în prezent la Brad, aparţin mai multor tipuri şi perioade. Cum este bine cunoscut, astfel de piese au constituit şi constituie un principal mijloc de datare, folosit şi de noi atunci când a fost cazul să delimităm cronologic diferite complexe de locuire sau niveluri de cultură în care au fost descoperite. Am deosebit 12 tipuri de fibule, la care adăugăm principalele tipuri de brăţări, în care au fost încadrate cele 34 piese descoperite la Brad, precum şi celelalte obiecte cum ar fi: cercei, mărgele, oglinzi, pandantive, catarame, nasturi, lănţişoare, aplici, inele etc., care demonstrează bogăţia şi varietatea obiectelor de acest fel descoperite aici.
Monede. Pe parcursul cercetărilor au fost descoperite 29 monede, din care 5 dacice, 13 republicane şi 11 imperiale romane. O parte din ele ne-au ajutat în datarea unor complexe sau niveluri, ca de pildă cele de tip Vârteju, pentru sec. II î. Chr.. Spre deosebire de alte aşezări de tip „dava”, cum ar fi Răcătău sau Poiana, unde s-au descoperit mai multe tezaure monetare, la Brad, cu toată suprafaţa relativ mare cercetată, nu a apărut niciunul.

Necropola

Necropola tumulară aflată la circa 500 m est de aşezarea deschisă, cuprinde mai mulţi tumuli, cartaţi în anul 1969, când au început lucrările pentru plantarea viţei de vie. Astăzi nu se mai vede niciunul. Din cei 12 tumuli care se mai vedeau la data amintită, am cercetat 3, primii, în ordine, de la stânga la dreapta, descoperindu-se 3 morminte de incineraţie, un cenotaf şi două morminte de înhumaţie. Inventarul şi celelalte elemente funerare demonstrează practicarea celor două rituri de înmormântare, precum şi existenţa unor ritualuri foarte complicate în sec. I î. Chr.-I d. Chr. (Fig. 41).
În marginea aşezării deschise, cu ocazia lucrărilor pentru irigaţii, s-a descoperit un mormânt de incineraţie cu resturile depuse în groapă simplă de formă cilindrică, având ca inventar o cană, un kantharos, o cupă cu picior – afumătoare, un platou, un pahar de sticlă, o piatră de ascuţit şi câteva oase calcinate.
În aşezarea deschisă s-au descoperit 16 morminte de înhumaţie în gropi cilindrice sau în formă de clopot. Unele gropi conţineau 2, 3 şi chiar 4 schelete. Unele din ele cu inventar. Descoperirile de morminte ne-au dat posibilitatea să subliniem practicarea celor două rituri funerare de către populaţia de aici. Faptul că majoritatea mormintelor de înhumaţie au inventar, iar unele schelete sunt cu grijă aranjate în gropi, putem admite că acest lucru se făcea în mod obişnuit (Fig.13/1-2). De altfel, doar scheletele de maturi au o poziţie nefirească în groapă, lucru normal dacă ne gândim că nu puteau fi aranjaţi în gropi cilindrice destul de mici. Mai greu de explicat sunt cele câteva părţi de schelete umane (Fig. 24, 25).
De asemenea, se poate presupune că mormintele tumulare aparţineau numai unui grup anumit de persoane, fie mai bogate, fie cu oarecari funcţii. În aceste condiţii, după cum rezultă şi din ritualurile practicate aici, la un asemenea eveniment participa toată colectivitatea.
Nici înhumaţia nu era lipsită de oarecari ritualuri, însă acestea erau de mai mică amploare şi nu presupuneau cheltuieli prea mari. De aici şi o notă de diferenţiere socială între cei ce practicau incineraţia şi înhumaţia.
Un alt element care se impune a fi relevat, îl constituie faptul că înmormântările, în special cele de înhumaţie, se făceau în aşezarea deschisă, în gropile menajere sau special făcute pentru aceasta. Cercetarea sistematică a aşezărilor deschise ar putea aduce importante contribuţii la cunoaşterea riturilor de înmormântare la daci, mai ales că descoperirile din ultima vreme au demonstrat existenţa unui număr foarte mare de gropi, a căror folosire era pusă pe seama practicării unor ritualuri funerare.

Concluzii

Cea mai importantă şi bogată perioadă în care acest platou a fost locuit, aparţine epocii geto-dacice, cuprinsă între secolele IV î. Chr. şi II d. Chr., ilustrată, printre altele, de un strat de cultură arheologică cu o grosime ce depăşeşte 2 m şi cuprinde o stratificare foarte complicată a urmelor acestei locuiri. Începând cu cel mai vechi nivel, care cuprinde materiale cu puternice influenţe greceşti, într-o perioadă în care se trece la cea de a doua epocă a fierului „La Tène”. Contactul cu lumea grecească a stimulat producţia locală, care a permis nu numai o dezvoltare a schimbului de mărfuri, ci a creat condiţiile apariţiei monedei.
Cu toate că în secolele IV-III î. Chr. teritoriul de la est de Carpaţi a cunoscut o prezenţă tot mai intensă a produselor greceşti, care au influenţat puternic populaţia băştinaşă, în secolele următoare, până la cucerirea romană şi chiar paralel cu aceasta, influenţele acestea cunosc o neîntreruptă prezenţă pe aceste meleaguri, iar produsele ceramice lucrate la roată de către localnici, păstrează încă multă vreme pecetea imitaţiilor după formele greceşti.
Rămânând în sfera influenţelor, trebuie să notăm şi elementele celtice, care apar în sec. III î. Chr. Din acest punct de vedere am putea aminti prezenţa marelui depozit de unelte de producţie celtică descoperit la numai 2 km de aşezarea de la Brad. Este vorba de cele peste 300 de piese din fier, din depozitul de la Negri .
Cele 42 de campanii de săpături au avut ca obiectiv cercetarea sistematică a celor trei părţi componente ale aşezării, legăturilor fireşti dintre ele, accentuându-se caracteristicile proprii şi remarcându-se folosirea tuturor avantajelor date de conformaţia terenului: pentru apărare, organizare internă, ocupaţii şi viaţă spirituală. Evoluţia cercetărilor a ţinut seama de necesităţile lămuririi problemelor importante puse în legătură cu aşezarea dacică, ceea ce a făcut ca staţiunea arheologică de la Brad să fie, în momentul de faţă cea mai intens cercetată, în toate sectoarele, din Moldova. Acest lucru a permis obţinerea unor date mai complete şi mai concludente referitoare la unele aspecte ale organizării interne a aşezărilor de tip „dava” .
Urmărind îndeaproape stratigrafia staţiunii, dar mai ales a aşezării dacice, atât pe acropolă, cât şi în aşezarea deschisă, este momentul să remarcăm contribuţia cercetărilor de aici referitoare la o întreagă gamă de probleme privind evoluţia şi continuitatea culturii materiale şi spirituale, într-un interval mare de timp, respectiv sec. IV î. Chr. – sec. II d. Chr. pe întreaga zonă a Văii Siretului. Delimitarea celor patru niveluri pe baze stratigrafice şi tipologice nu numai că aduce o confirmare a datărilor unor materiale sau aşezări de scurtă durată, din Moldova sau din alte zone ale ţării noastre, ci constituie o dovadă de netăgăduit a continuităţii elementelor de cultură materială şi spirituală, pe aceste meleaguri, în evoluţia lor firească. Împărţirea pe 4 niveluri dacice este legată de evoluţia aşezării şi de caracteristicile privind structura, intensitatea locuirii în diferite etape, tipologia obiectelor etc.
Studiul stratigrafic a permis cunoaşterea unor momente deosebite din viaţa geto-dacilor de aici, legate de calitatea vieţii, demografie, dezvoltarea forţelor de producţie etc. Astfel, se constată cu uşurinţă saltul calitativ al vieţii după compoziţia nivelurilor III şi IV din aşezarea dacică, după cum se poate observa şi diferenţa existentă între locuirea de pe acropolă şi cea din aşezarea deschisă. Tot stratigrafiei datorăm constatarea unei intensităţi a locuirii în anumite perioade pe acropolă şi în aşezarea deschisă, precum şi direcţia evoluţiei aşezării, a principalelor materiale de construcţie şi tipul de locuinţe în anumite perioade etc. Situaţie valabilă pe tot spaţiul Moldovei.
Cercetările de la Brad au permis realizarea unui tablou stratigrafic al aşezării complet nou faţă de stratigrafia altor aşezări dacice de acest tip, cercetate până în prezent în Moldova. Stratigrafia verticală ne-a permis realizarea unei cronologii relative şi nuanţări de ordine diferite privind calitatea vieţii, intensitatea locuirii, iar stratigrafia orizontală a dovedit evoluţia aşezării nu numai în timp, ci şi în spaţiu. În condiţiile unei stratigrafii foarte complicate pe acropolă, mai ales în ultimele două niveluri dacice, trebuie să notăm aportul stratigrafiei clare din aşezarea deschisă .
Ultimele două niveluri dacice de pe acropolă, demonstrează o continuitate a formelor de viaţă pe tot parcursul celor două secole şi jumătate pe care le reprezintă, nefiind nicio cezură între ele. Acest lucru demonstrează continuitatea de viaţă pe acelaşi loc în condiţiile unei evoluţii ascendente, care culminează cu faza clasică a culturii dacice, cuprinsă între sec. I î. Chr. şi sec. II d. Chr. Este momentul când aşezarea cuprinde cea mai întinsă suprafaţă şi cea mai numeroasă populaţie, marcată de prezenţa unor mari aglomerări de locuinţe, uneori suprapuse, din cauza deselor incendii, câte 7 până la 11 faze fără straturi de nivelare între ele, în decursul celor două secole de existenţă a statului dac al lui Burebista şi Decebal.
Practicarea agriculturii la geto-daci este bine cunoscută, atât din unele informaţii ale scriitorilor antici, cât, mai ales, din numeroasele descoperiri de unelte pentru agricultură: plugul cu tracţiune animală, brăzdarul din fier, coasele, urmele de pleavă în pereţii de lut ai locuinţelor, seminţele, gropile pentru provizii, cuptoarele pentru copt pâine etc. Punerea în evidenţă a acestor descoperiri ne dovedesc că agricultura constituia ocupaţia de bază a locuitorilor. Introducerea brăzdarului de plug din fier a constituit principalul element care a dus la o dezvoltare vertiginoasă a agriculturii, practicată pe terenurile din jurul aşezărilor deja libere pentru aceasta, dar şi extinderea suprafeţei cultivate prin masive defrişări de pădure, realizată printr-o intensă folosire a lemnului în construcţiile civile şi militare, lucrări impuse de o cerere din ce în ce mai mare de cereale pentru consumul intern sau ca principal produs al schimburilor comerciale. Numărul din ce în ce mai mare al locuinţelor, nu numai la Brad, ci în toate aşezările dacice, bine documentat prin cercetările întreprinse până acum, impuneau o creştere a producţiei de cereale.
Legată de agricultură, creşterea vitelor, a constituit o altă ocupaţie de bază a dacilor, fiind documentată de o mare bogăţie de materiale specifice, dintre care impresionanta cantitate de oase ale animalelor domestice, sau recipientele caracteristice acestei ocupaţii sunt edificatoare. Numărul extrem de mare de oase, tăiate în general, pentru consumul măduvei sau a cărnii, demonstrează o alimentaţie bogată în proteine. Printre principalele animale sunt: bovine, ovine, cabaline, porcine, păsări şi o mare cantitate de oase de animale sălbatice, vânate în pădurile din jur. Vasele strecurători dovedesc intensa folosire a produselor lactate în alimentaţie. Evident, o mare parte din îmbrăcămintea dacilor era asigurată din prelucrarea lânii de la ovine, după cum alte produse, ca de pildă, pieile sau burdufurile pentru transportul lichidelor constituiau principalele produse folosite ca rezultat al practicării creşterii animalelor. Vânatul şi pescuitul, alte două îndeletniciri practicate de geto-dacii de la Brad, sunt evidenţiate de un mare număr de obiecte.
Alături de aceste ocupaţii şi îndeletniciri, activitatea meşteşugărească ocupa un loc de frunte între factorii care au impulsionat dezvoltarea societăţii geto-dacice. Ele presupun existenţa unor meşteri cu o pregătire deosebită, fiind ilustrată de o mare diversitate de obiecte, care demonstrează existenţa unor pături a populaţiei, distinctă faţă de masa locuitorilor aşezării, prin ocupaţiile lor, indicând o separare a meşteşugurilor de agricultură şi mai ales o specializare pe domenii, firească, în condiţiile unei generale dezvoltări bazată pe o îndelungată evoluţie a experienţei proprii şi a unor influenţe facilitate de frecventele legături cu marile civilizaţii ale antichităţii: greco-romană .
Olăritul, cu impresionanta varietate a formelor de vase, imitarea formelor greceşti şi romane, prelucrarea osului, ilustrată de numeroase obiecte foarte frumos realizate şi decorate, torsul şi ţesutul intens practicate de oamenii acestei epoci, prelucrarea lemnului, poate unul din cele mai răspândite meşteşuguri ale dacilor din zona de dealuri şi de şes, unde marea majoritate a locuinţelor, a construcţiilor cu caracter de cult sau gospodăresc, a fortificaţiilor sau a altor anexe, necesitau mari cantităţi de lemn, precum şi prezenţa a numeroase unelte specifice: topoare, fierăstraie, cuţitoaie, rindele, cuţite, dălţi etc., demonstrează o specializare a meşterilor daci. Predilecţia pentru ornamentaţie, mai ales pe ceramică, unelte din os sau obiecte de podoabă manifestată de populaţia dacică, nu poate fi separată de ceea ce, credem, că ar fi existat în domeniul construcţiilor .
Cea mai bogată activitate meşteşugărească este legată de prelucrarea metalelor, atât de necesară confecţionării de unelte, obiecte de podoabă sau arme. Tot atât de importantă era şi repararea acestor unelte sau arme, în condiţiile în care metalul în sine, reprezenta o valoare foarte mare şi era destul de greu de procurat. Pentru acestea existau numeroase ateliere, în care s-au descoperit lingouri de bronz şi de fier, obiecte în curs de prelucrare, zgură de diferite metale sau creuzete pentru topit şi turnat metalul.
Produsele meşteşugăreşti devenind din ce în ce mai numeroase, apare un surplus de mărfuri care luau drumul comerţului cu lumea învecinată. În acest sens, putem vorbi de apariţia unei pături a populaţiei care din meşteşugari ce-şi vindeau propriile lor produse, devin negustori. Odată cu înflorirea acestei activităţi, aceşti negustori se avântau în relaţii de schimb de mai mare anvergură, în zone mai îndepărtate de localităţile de producţie meşteşugărească din care proveneau încurajaţi şi de dezvoltarea comerţului în general. Legat de acest comerţ, trebuie să amintim şi apariţia monedei, care a avut un rol important în viaţa economică a acestor aşezări.
Importanţa economică a Zargidavei este bine ilustrată de numărul mare de obiecte, din toate domeniile, descoperite până acum, fapt ce a dus la îmbogăţirea colecţiilor Muzeului de Istorie Roman cu peste 200.000 de piese, din care unele, de o mare valoare documentar istorică, care au permis reconstituirea istoriei dacilor din această zonă.
Se remarcă numărul mare de locuinţe de suprafaţă, care aveau o construcţie destul de simplă, cu o singură încăpere, mai rar cu câte o anexă, dispuse în linie ca un început de sistematizare . Pe lângă locuinţe s-au descoperit şi un număr foarte mare de gropi, peste 700, care aveau rosturi diferite în cadrul aşezării. Unele din ele erau pentru păstrarea proviziilor, altele pentru depozitarea resturilor menajere, iar unele aveau un caracter cultual. După cum se ştie unele provizii alimentare se ţineau în vase mari, care la rândul lor erau îngropate în pământ, pentru a-şi păstra poziţia verticală şi a avea stabilitate .
Alături de „palatul” de la Popeşti, această construcţie, pe acre am denumit-o şi noi „palat”, aduce argumente importante la cunoaşterea sistemului de organizare la daci. Cercetarea acestui edificiu a adus şi alte elemente noi privind sistemul de construcţie a locuinţelor, ca de pildă, urme de tălpi de lemn, din care porneau pereţii verticali, existenţa unor suprastructuri din lemn, sau chiar a etajelor, inclusiv acoperişul, decorarea pereţilor interiori cu impresiuni vegetale, vetrele şi gropile din interior, un bogat inventar, cu multe piese metalice, existenţa unui cerdac sau a unei prispe din prundiş etc. .
Foarte importantă este descoperirea unei pieţe pavate cu piatră de râu din centrul acropolei, care făcea legătura între intrarea pe acropolă şi câteva edificii importante ale aşezării:”palatul”, un cuptor colectiv, amenajat într-o locuinţă – o adevărată brutărie, câteva locuinţe mai mari, sanctuarul cu coloane de lemn şi intrarea pe acropolă, piaţă care cuprindea o suprafaţă de peste 200 m. p. Recent a fost descoperit şi un canal de drenaj al acestei pieţe, având dimensiunile de 0,30 m. lăţime, 0,50 m. adâncime şi peste 40 m. lungime, cu rolul de a scurge apa pluvială din piaţa pavată, în valea Siretului. Este de remarcat faptul că pe o distanţă de peste 40 m., acest canal de drenaj a fost ocrotit de toate construcţiile din zonă, care nu erau puţine, mai bine de un secol. Tot aşa cum pe întreaga suprafaţă a pieţei pavate nu s-a construit nimic timp de două secole, până la dispariţia aşezării dacice.
Dacă rămânem numai la aceasta şi încă putem vorbi de o sistematizare a construcţiilor în care piaţa din centrul acropolei, constituie punctul de la care porneau celelalte edificii. Vedem în aceasta şi locul de adunare, cel puţin pentru un anume grup – conducerea colectivă a localităţii, dacă nu chiar aranjarea unor schimburi comerciale sau de altă natură. Rolul acestei pieţe centrale putea fi multiplu, în orice caz, poate fi considerată o adevărată „agora” din oraşele greceşti. De aici se intra în principalul edificiu administrativ sau politic al aşezării – palatul – ce putea fi reşedinţa şefului sau locul de adunare al celor cu funcţii administrative, politice, militare şi de cult, dacă luăm în considerare camera cu absidă, după cum, tot de aici se intra în zona sacră a aşezării (Fig. 29).
Deşi denumirea de „polis” pe care Ptolemeu îl foloseşte atunci când consemnează cele peste 40 de localităţi ale Daciei, nu corespunde ce ceea ce înseamnă pentru greci această noţiune, nu trebuie să excludem, măcar în parte, existenţa unor elemente de urbanizare la geto-daci, ilustrate de unele descoperiri din aceste aşezări de tip „dava”. Problema oraşului, ca fenomen istorico-geografic, în care unele criterii, bine definite, cum ar fi: numărul mai mare al populaţiei, ocupaţiile, care cuprind, în afara agriculturii şi alte domenii, de pildă, meşteşugurile, negoţul etc., o cultură superioară, unele privilegii, o oarecare autonomie administrativă, politică, cu unele instituţii urbanistice, posibilitatea de autoapărare etc., sesizate la mai multe aşezări de tip „dava”, confirmă ipoteza existenţei unui proces de urbanizare la daci.
Raportând importantele descoperiri de aici la criteriile enunţate, privitoare la procesul de urbanizare, putem consemna existenţa majorităţii condiţiilor care se cer pentru a deveni oraş: mărirea numărului de locuitori – consemnată încă din a doua jumătate a sec. II î. Chr., dar mai ales, în sec. I î. Chr.; dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului, fortificaţiile, sanctuarele etc. Toate acestea au dat un caracter de centru politic, militar, economic, administrativ, religios şi cultural pentru o întreagă zonă, devenind un centru care polariza în jurul său un mare număr de localităţi dacice .
Din punct de vedere al fortificaţiilor se constată că la Brad a fost descoperită, cea mai ingenioasă construcţie defensivă din pământ şi lemn din Moldova sau chiar din aria culturii dacice. Aceasta constă dintr-un mare şanţ de apărare a cărui escarpă a fost întărită, pe o mare porţiune, cu o interesantă construcţie din lemn. De asemenea, în zona de acces pe acropolă s-a descoperit o ingenioasă construcţie de lemn, din care nu lipsea un pod mobil, care uşura pătrunderea dinspre aşezarea deschisă pe acropolă. La acestea adăugăm existenţa unei palisade simple din lemn şi din pământ, care era amenajată pe marginea acropolei, în zona şanţului de apărare. Este pentru prima dată când se descoperă o asemenea fortificaţie la o aşezare de tip „dava”. Tot legat de fortificaţie trebuie să menţionăm şi faptul că la Brad s-au putut determina, cu destulă precizie, limitele cronologice ale fortificaţiilor, care nu sunt aceleaşi cu ale aşezării. Confirmări ale acestui fenomen le avem, din ce în ce mai mult, din cercetările recente efectuate la Răcătău .
Un loc deosebit între descoperirile de la Brad îl ocupă construcţiile cu caracter de cult. Printre acestea am inclus unele gropi, cum ar fi Gr. 18 din CI, camera cu absidă din locuinţa mare („palatul”), sanctuarul cu cele trei faze şi construcţia cu aliniamente din aşezarea deschisă, cu coloane de lemn. Evident, avem de a face cu construcţii diverse în care elementele de natură cronologică pot explica, mai bine, aceste diferenţe. Aşa de pildă, Gr. 18, care a fost datată la sfârşitul sec. II şi începutul sec. I î. Chr., poate constitui prima etapă în construcţiile de cult, legată de caracterul chtonian al religiei dacilor în perioada de început, în care zeul Zalmoxis îşi făcea apariţia sub pământ. Mai târziu, sau mai bine zis, în etapa următoare, când religia dacilor devine predominant urano-solară, documentată arheologic prin numeroase descoperiri şi la Brad, apar elemente noi de cult. Este momentul să amintim prima fază a sanctuarului cu construcţia dreptunghiulară, apoi cea cu absidă la care se adaugă camera absidată de la „palat” şi în sfârşit, sanctuarul rotund cu coloane de lemn, care demonstrează, ca şi în celelalte zone ale Daciei, existenţa unui cult solar .
Revenind la gropile de cult, trebuie să remarcăm cercetarea în întregime a unei asemenea, amenajări de dimensiuni impresionante. Descoperită în partea sud-estică a acropolei, face parte din nivelul III dacic, cu un diametru de 3-3,50 m., de formă ovală şi cu o adâncime cu totul excepţională – de 16,05 m. În ea a fost descoperită o mare cantitate de oase, cenuşă, cărbune de lemn, pietre, crustă de vatră şi mai ales fragmente ceramice care provin de la peste 1200 vase lucrate la mână şi la roata olarului, precum şi 24 unelte din os, piatră, fier şi bronz. În imediata apropiere, recent s-a descoperit o platformă de prundiş, de aproape 60 m. p., care permitea participarea la diferite ritualuri, a unui mare număr de locuitori din aşezare sau din zonă, iar grija pentru menţinerea stratului de prundiş în condiţii bune, prin refacerea în două – trei etape, demonstrează importanţa practicilor religioase legate de această groapă. Această descoperire vine să confirme, încă odată, caracterul religios al gropii, descoperită în 1974, prin aceasta adăugăm încă un fapt deosebit de important legat de practicile religioase în sec. I î. Chr., care premerg vestitele sanctuare din piatră sau din lemn din perioada clasică a culturii lor .
Cele două construcţii din aşezarea deschisă prezintă câteva caracteristici şi anume: una este marcată de zece gropi de la bârne verticale, care închideau o suprafaţă de circa 30 m. p., cu chirpic de la pereţi, dar fără lutuială, care ar putea fi un edificiu de cult, dreptunghiular, cu trei şiruri a câte 4 coloane de lemn, iar cealaltă, o construcţie rectangulară, cu un strat de prundiş la bază şi o anexă în partea de sud-est.
Existenţa unui grup de construcţii cu caracter cultual în aşezarea de la Brad pune problema existenţei unui centru religios pentru o zonă destul de întinsă din jurul cetăţii de aici. Ca şi în cazul marilor centre religioase din munţii Orăştiei sau alte zone ale Daciei, sanctuarele de aici deveneau centre de pelerinaj ale unei populaţii numeroase dintr-o zonă destul de mare, delimitată, probabil, pe alte considerente, în special economice şi politice. Ele au constituit punctul de atracţie al populaţiei din jur cu care prilej s-au realizat schimburile şi influenţele fireşti între localităţi şi odată cu aceasta, unitatea culturii materiale şi spirituale ale dacilor.
Legate de credinţele religioase, riturile şi ritualurile de înmormântare constituie încă un domeniu al vieţii spirituale al dacilor de la Brad în care se manifestă unitatea civilizaţiei lor. Cele două rituri de înmormântare – înhumaţia şi incineraţia – sunt strâns legate de cele două concepţii şi credinţe religioase despre viaţă şi moarte, despre zeul subpământean şi cel solar, despre caracterul chtonic şi urano-solar al acestei religii. În acest context remarcăm apariţia unui număr relativ mare de morminte de înhumaţie în aşezarea deschisă, care au contribuit la o întreagă revizuire a concepţiilor noastre despre folosirea acestui rit de înmormântare la geto-daci, mai ales că până la data când făceam cunoscute asemenea morminte, nu exista nici un şantier sistematic în care să fie prezentate asemenea descoperiri. Toate acestea vin să contribuie la adâncirea cunoştinţelor noastre despre viaţa spirituală a dacilor, aducând noi elemente care îmbogăţesc patrimoniul civilizaţiei lor .
Descoperirea recentă a unui nou motiv decorativ în ceramica dacică pictată, este vorba de pictarea unui peşte pe un capac de tipul „cu prag”, ne oferă posibilitatea discutării acestui motiv ca simbol al unei noi religii. Peştele, ca motiv decorativ sau simbol, este foarte puţin prezent în culturile primei epoci a fierului din Moldova. Mai târziu apare în tezaurele de la Agighiol, Porţile de Fier şi Peretu. În perioada clasică a culturii dacice, acest motiv nu a apărut nicăieri, nici pe ceramică şi nici pe alte piese de altă natură. La Brad, acest capac a apărut în nivelul din sec. II d. Chr. Cum în această perioadă simbolul creştinismului începea să fie răspândit în tot Imperiul Roman, nu este exclus să fie prezent şi în această parte a Europei, ca un element atât de vehiculat, mai târziu, în lumea creştină. Dacă acest lucru ar fi posibil, din punct de vedere teoretic, mai ales că legăturile cu Roma erau în această perioadă, destul de strânse, am putea vorbi de prezenţa, în aceste locuri, a unor elemente creştine, chiar de la începutul răspândirii noii religii. Noi considerăm aceasta ca o ipoteză cu minime posibilităţi, dar nu imposibilă. Prezenţa unui motiv zoomorf, peştele, ca fiind unicat în motivistica generală a culturii dacice în perioada clasică, mai ales, în ultima ei parte, respectiv, sec. I-II d. Chr. este de natură să pună problema apariţiei unor simboluri creştine în această zonă, indiferent pe ce căi ar fi putut veni (Fig. 41).
Chiar dacă ipoteza unui simbol creştin, în sec. I-II d. Chr., nu este posibilă în această zonă, nu este mai puţin adevărat că motivul decorativ, în sine, constituie un element deosebit de important, nu numai ca unicat în cultura dacică, ci şi în crearea posibilităţii de a lărgi sfera punctelor în care asemenea motive decorative sunt semnalate. Prezenţa lui relansează ipoteza unui larg spectru motivistic sau simbolistic în arta geto-dacică, care aşteaptă mereu noi descoperiri.
După cum se ştie, ultima fază de dezvoltare a civilizaţiei dacice are un caracter oppidan şi cuprinde ultimele două secole de existenţă a acestei civilizaţii, când apar numeroase aşezări intens locuite şi puternic fortificate, care l-au făcut pe Ptolemeu să le consemneze ca „oraşe” ale Daciei. Apariţia lor demonstrează importanţa factorului economic în procesul transformării aşezărilor rurale în aşezări cu caracter protourban, devenind centre politice, economice, sociale, religioase, meşteşugăreşti, comerciale etc. asupra unei regiuni întinse. Ele păstrează unele elemente tradiţionale, fiind întărite cu fortificaţii de lemn şi pământ, fără ziduri de piatră, de proporţii destul de reduse, dar intens locuite, folosind materiale de construcţie locale, mai ales lemnul şi păstrând un puternic caracter rural, legat de faptul că agricultura rămâne una din ramurile de bază ale economiei.
Intrate în statul dac constituit de Burebista la jumătatea sec. I î. Chr., fiecare din ele îşi păstra funcţiile pe plan local. Destrămarea acestui regat nu a însemnat şi decăderea acestor importante centre. Rezultatele cercetărilor de la Brad confirmă aceasta. Dacă funcţiile militare încep să piardă din importanţă, în sensul unei abandonări parţiale a fortificaţiilor, când nu mai sunt refăcute sau întreţinute cu grija cu care se făcea mai înainte, în schimb, celelalte funcţii administrative, comerciale, meşteşugăreşti, religioase etc. iau o amploare din ce în ce mai mare, devenind cele mai prospere aşezări dacice din sec. I d. Chr. Ele vor constitui şi după Burebista factorul economic pe care se sprijinea întreaga forţă a dacilor, care au putut ţine piept, multă vreme, cu atâta înverşunare, celei mai mari forţe a epocii – forţa romană.
Este bine cunoscut faptul că V. Pârvan în opera sa fundamentală „Getica” a acceptat localizarea principalelor „dave” din harta lui Ptolemeu, în zona Siretului Mijlociu. Cum la data respectivă informaţiile privitoare la marile aşezări dacice din Moldova se reduceau doar la câteva date referitoare la Poiana, problema identificărilor nu putea depăşi limita acceptărilor teoretice ale prezenţei lor în acest spaţiu .
Odată cu cercetarea sistematică a aşezării de la Poiana – Tecuci, de către Radu şi Ecaterina Vulpe, problema identificărilor acestor „dave” a căpătat o consistenţă mai mare, ceea ce a făcut ca în anul 1931 să se identifice, pentru prima dată, Piriboridava cu Poiana – Tecuci .
Consemnând deja faptul că cetatea dacică de la Brad este una din „davele” pe care geograful Ptolemeu le include în harta sa, printre cele 40 de polisuri ale Daciei, este necesar să încercăm o identificare a ei, cu una din denumirile localităţilor din zona Moldovei.
După cum se ştie, problema identificărilor aşezărilor dacice descoperite până în prezent cu cele din „Geographia” lui Ptolemeu este destul de dificilă datorită faptului că în marea lor majoritate nu au inscripţii. Multe din identificările făcute au un caracter ipotetic, dar criteriile care au stat la baza lor au grade diferite de importanţă, ceea ce face ca multe din ele să fie apropiate de realitate. Aşa de pildă, poziţia geografică, fără a ne referi la coordonatele lui Ptolemeu, mărimea aşezărilor, importanţa lor strategică şi militară, economică, comercială, administrativă, religioasă etc., dau o notă de credibilitate mai mare în condiţiile identificărilor făcute.
Pentru a restrânge sfera discuţiilor noastre ne vom referi doar la trei din ele şi anume: Piroboridabva, Tamasidava şi Zargidava, care sunt consemnate pe Valea Siretului. Primele identificări făcute s-au referit la marea aşezare de la Poiana – Tecuci, pe care Radu Vulpe o identifica cu Piroboridava , Alex. Vulpe şi apoi V. Ursachi , pe baza descoperirilor de la Brad identifică aşezarea de aici cu Tamasidava, considerând că între aceasta şi Poiana nu mai există nici o aşezare dacică de asemenea proporţii. În 1968, săpăturile de la Răcătău, comuna Pânceşti, judeţul Bacău ne dau posibilitatea să revenim la identificările făcute şi să consemnăm că cele trei importante aşezări dacice de la Poiana, Răcătău şi Brad pot fi identificate cu: Piroboridava, Tamasidava şi Zargidava .
În sprijinul acestor identificări vin numeroase argumente de ordin arheologic printre care: mărimea, intensitatea locuirii – marcată de grosimea straturilor de cultură dacică, fortificaţiile, marea bogăţie de materiale în comparaţie cu celelalte aşezări dacice de pe cuprinsul Moldovei, importantele edificii descoperite, care indică o viaţă avansată – protourbană etc. La acestea se adaugă datele textului lui Ptolemeu, temeinic comentat de cercetătorii care au încercat să identifice „oraşele” dacice amintite , precum şi papirusul Hunt, care confirmă existenţa Piroboridavei la începutul sec. II e. n. .
Dacă am merge pe aceeaşi interpretare a importantului document ce-l reprezintă acel „pridianum” datat, după cum se ştie, fie înainte de Traian , fie în timpul războiului dintre Traian şi Decebal -101 – 106 , singurul lucru sigur îl reprezintă existenţa, în perioada anilor 99-117 a Piroboridavei . Odată câştigată această sigură informaţie, datarea importantei aşezării Piroboridava, cel puţin până la evenimentele din 105-106 este de necontestat. Acest lucru atrage după sine, în mod firesc, constatarea existenţei, în aceeaşi perioadă şi a celorlalte două „dave” de pe Valea Siretului – Tamasidava şi Zargidava, care au împărtăşit împreună, aceeaşi soartă în urma războaielor daco-romane.
În acest fel, argumentele cu caracter arheologic prin cercetările din ultimii 40 ani, vin să completeze datele referitoare la identificările făcute, considerând lipsa unei inscripţii, care să transforme ipotezele în certitudini, ca un element ce poate să nu apară niciodată, prin simplul motiv de a nu fi existat. Acest lucru nu ne îngăduie să ignorăm coroborarea dintre datele arheologice şi cele istorice, în lămurirea unor probleme legate de geografia istorică a acestor meleaguri, prin însuşirea celor mai concludente şi apropiate date obţinute pe calea cercetărilor arheologice de menţiunile istorice existente.
Rămânând fidel întregii argumentaţii făcute de R. Vulpe şi mai târziu de Alex. Vulpe , cu completările fireşti pe baza cercetărilor de la Brad şi Răcătău , considerăm că marea aşezare dacică de la Brad poate fi identificată cu Zargidava . Toate datele obţinute pe cale arheologică demonstrează existenţa aici a unui mare centru dacic, care polariza o întreagă zonă intens locuită.
Odată acceptată această ipoteză, nu ne rămâne decât să consemnăm faptul că cele trei mari aşezări dacice de pe Valea Siretului: Poiana, Răcătău şi Brad, prin importantele vestigii descoperite până acum, pot fi socotite adevărate „dave”, cu toate atributele ce definesc această denumire. Ele se deosebesc de toate celelalte aşezări dacice contemporane din Moldova, atât din punct de vedere al bogăţiei materialului arheologic, cât şi al edificiilor sau organizării interne a aşezării, apropiindu-se de ceea ce înţelegem prin „aşezări protourbane”, care l-au făcut pe geograful Ptolemeu să le consemneze drept „polisuri”.
Deşi coordonatele date de Ptolemeu nu corespund celor trei mari aşezări dacice pomenite, distanţele egale dintre ele – de circa 40 km., au impus marcarea lor corectă, atât în latitudine cât şi în longitudine, ceea ce constituie un element destul de favorabil în susţinerea ipotezelor noastre.
Importantele edificii descoperite la Brad, printre care sanctuarul rotund cu tamburi de lemn, piaţa centrală pavată cu pietre de râu, „palatul” şi alte construcţii de interes colectiv constituie argumente din ce în ce mai preţioase în favoarea ipotezei profesorului N. Gostar , că această localitate, deci Zargidava, poate să fie cea pomenită în textul din inscripţia dionysopolitană în cinstea lui Acornion , în condiţiile în care cele două haste vizibile înaintea cuvântului Argedava să aparţină literei Z şi nu S cum a presupus G. Mihailov . Această ipoteză poate fi cu atât mai verosimilă cu cât însuşi textul inscripţiei amintite vorbeşte de faptul că Acornion a trebuit să facă un drum destul de lung în misiunea sa, iar regele get, al cărui nume nu este pomenit, fie că era tatăl lui Burebista, fie că nu, putea foarte bine să-şi aibă capitala aici. Cetatea dacică de la Brad a fost, desigur, unul din cele mai puternice centre ale unei uniuni de triburi, care în sec. I î. e. n., înaintea sau în timpul lui Burebista, putea fi capitala unui rege sau al unui şef al acestei uniuni tribale. Nu este exclusă nici posibilitatea ca Burebista să fi fost el însuşi originar din aceste locuri sau să fi folosit aşezarea de aici drept capitală . Viziunea modernă asupra dezvoltării marilor centre urbane sau rurale nu concordă cu realităţile diferitelor perioade istorice, din această cauză nu trebuie să excludem posibilitatea ca multe din aşezările antice să fi constituit adevărate centre în jurul cărora să polarizeze o întreagă zonă locuită, chiar dacă astăzi ni se pare nefiresc, datorită inegalităţilor în dezvoltarea ulterioară a acestor localităţi. De aici, poate şi multitudinea de ipoteze privind capitala sau centrul formaţiunii politice a lui Burebista . Tratarea problemelor istorice în spiritul viziunii noastre de astăzi asupra căilor de comunicaţii, dezvoltării diferitelor zone sau a supremaţiei lor în diverse etape ale dezvoltării, nu pot aduce rezolvări acceptabile ale acestora, fără o minuţioasă cunoaştere a tuturor descoperirilor.
Un alt moment în care marea aşezare de la Brad să fi fost consemnată drept capitală a unui mic regat dacic, la jumătatea sec. I î. Chr. poate fi legat de relaţiile lui Dicomes cu Marcus Antonius în timpul luptelor pentru putere, împotriva lui Octavianus. Concluziile unei analize pe baza tezaurelor monetare, din această perioadă, realizate de cercetătoarea Maria Chiţescu, sunt edificatoare în acest sens .
Ceea ce dorim să accentuăm în încheierea acestor concluzii, este faptul că marea aşezare dacică de la Brad identificată cu Zargidava, putea să fie localitatea pomenită în preţiosul izvor – inscripţia în cinstea lui Acornion – şi să fi constituit şi mai târziu una din posibilele capitale ale unei uniuni de triburi sau a unui mic regat dacic. Toate descoperirile de până acum îndreptăţesc această ipoteză.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Articole, Cetatea dacică de la Brad și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.