Veronica Balaj – ,,Exil de zi şi noapte”: Prefaţă de Graţiela Benga

Exil de zi si de noapte_Page_01Nu mulţi sunt aceia care trăiesc aşezarea în cultură cu bucuria cu care o trăieşte Veronica Balaj. Reputat jurnalist, Veronica Balaj este şi autoarea unui şir de volume (de poezie şi proză), aşteptate cu interes pe scena culturală a Timişoarei. Cu îngerul la arat (1998), Ritualuri de scrib (1998), Băutori de nepăsări (2003), Poeme în civil/Timeless Hallucinations (2006) sunt câteva dintre exemplele care pot da oricând măsura sensibilităţii lirice a Veronicăi Balaj. Nici construcţiile narative de mai mică sau mai mare amplitudine nu îi sunt străine, autoarea exersându-şi condeiul atât în proză scurtă (Ploua la Troia — 1994), cât şi în roman (Sărbători amânate — 1993, Baltazara — 2001, Carnavalul damelor — 2006).
Exil de zi şi noapte apare într-un ceas al recapitulărilor. O recapitulare secvenţială, pentru buna fixare a unor etape înainte de a păşi, cu încredere, mai departe. E o carte în ale cărei secţiuni sunt adunate poeme din volumele publicate în anii anteriori (Poeme în civil şi Băutori de nepăsări), dar şi poeme noi, vorbind în numele stărilor de acum. Aşadar, nu doar o antologie este Exil de zi şi noapte, cât mai degrabă montajul unor cadre lirice astfel încât, dincolo de cele trei momente ale înregistrării, să se descopere evoluţia subiectivităţii în timpul ei natural.
De o plasticitate care vrea să îmbine forţa devenirii cu delicateţea contururilor, poemele primei secţiuni concentrează cu precădere patosul mărturisirii. Indiferent de starea interioară dominantă (de la tristeţe, însingurare şi confuzie până la uimire şi exuberanţă), din versurile Veronicăi Balaj se răsfrânge bucuria decupajului cultural, prilej de liberă confesiune şi de spectaculoasă fantazare. Adăpostită în adâncurile memoriei sau în zonele neştiute ale interiorităţii, realitatea (ne)văzută e adusă mai aproape şi luată în posesie. La fel, cuvintele realităţii — înşirate într-o mărturisire lirică sau smulse de sub membrana imprevizibilă a oniricului.
În om, totul este cuvânt şi cale. Grosso modo, viziunea lirică a Veronicăi Balaj s-ar putea sintetiza în aceşti termeni. Fie că duce pe hornul casei, ca în Poveste mişcată, fie că trece prin oglindă, calea îndrumă spre o ascensiune. Poemele în civil, bunăoară, nu concep existenţa pe orizontală. Chiar dacă odihna sau somnul deghizează adesea o cădere, autoarea creionează un spaţiu în care oniricul se defineşte, în ultimă instanţă, numai prin sensul lui ascendent. E un vis aerian, în care continuitatea imaginilor înfruntă inerţia indusă de blocajul imaginaţiei. Trecerea prin suprafeţele speculare nu duce spre „ţara minu-nilor”, căci dincolo de oglindă se află numai preliminariile unei călătorii revelatoare. O pregătire înainte de marea plecare, o iniţiere — la un pas de ratare, în ciuda desprinderii ascensionale pe care a experimentat-o, plină de temeri, fiinţa – găseam în volumul anterior, Poeme în civil, anunţând parcă Exilul… ce va să vină: „păşeam afectuos,/ prin lumina oglinzii/ — echilibristică precară — / când întunericul / îngustat foarte, / mă sufocă, / am înnoptat / împreună cu nişte îngeri / zăbovitori / în ciubote scâlciate / de atâta umblare; / le ceream o amânare / de neînchipuit, / nu se-nvoiau / îmi puseră între buze / o floare / zăbală şi alinare, / de atâta izbăvire / îmi lăcrima întunericul / nopţilor viitoare”… (Balada plecării în Vislanda). De data aceasta, voluptatea onirică este înlocuită de un hipnotism antinomic. Căutând şi, în acelaşi timp, refuzând calea, eul rămâne suspendat în zbor, incapabil să îşi asume instinctul profund al imponderabilităţii. Şi, implicit, al luminii pe care zborul o extrage din întuneric. Ratarea ascensiunii nu este, la urma urmei, decât o amânare. Captivă între pământ şi cer, fiinţa cercetează înfrigurată drumul spre Vislanda, înţelegând că reperele nu trebuie căutate în afară, pe harta atent întocmită a universului, ci înăuntru, în dinamica nevăzută a sinelui. Căderea în genunchi ar proteja, prin urmare, adevărata verticalizare a fiinţei : voinţa de elan şi saltul ascensional.
Într-un dialog imaginar cu celălalt şi, mai ales, faţă în faţă cu ea însăşi, autoarea exploatează resursele imaginarului şi ale nostalgiei paradisiace, cumulându-le cu o serie de modele livreşti (Mercur, Pan, Venus, Marte, Iov, Apostolul Pavel ş.a.) sau cu armoniile străvechilor balade. Eposul se încarcă uneori de aluviunile simbolice ale prăbuşirii – a doua direcţie pe care o include verticalizarea. Astrele prinse în horă ar putea prilejui, în fond, descifrarea tainelor cereşti şi recuperarea stării originare a fiinţei, printr-o reorientare lucidă a sensului ontic: „Prinţesă Andrada, / dau ştire vouă, / se zvântură-n câmpii / zăpada / meş-teră în danţ şi armonii, / halucinant, / într-o horă, / de fulgi şi astre, / adună pufoase / numele voastre. / Prinţesă, / prin albul zbuciumat, / casa pare o moară / care macină ninsoare; / în poartă, piticul / dichisit străjer / cu părul vopsit / stacojiu, / adus niţel de spate / uită parola, / are vedenii / şi se-mbată / cu lapte. / […]” (Baladă cu viori şi zăpadă) Setea de viaţă se împleteşte, în poemele Veronicăi Balaj, cu mirajul sărbătorii. Marea sărbătoare se metamorfozează, primeşte forme derizorii, degra-date şi alienante. Bunăoară, cadenţa ritualică din Baladă cu viori şi zăpadă însoţeşte un spectacol atipic. O sărbătoare degradată şi, în egală măsură, deprimantă. S-a pierdut sensul, s-a ratat intrarea în ordinea privilegiată a lumii. Există, undeva, o ruptură. Există, mai ales, un timp al rupturii, în care starea de graţie e (re)trăită numai ca un „fost joc banal”. Însă coloratura stridentă a spectacolului, sunetul lui violent nu sunt străine de nostalgia marii sărbători. Desen cu fuste creţe şi sentimental înflorate, Rol principal într-un spectacol deocheat şi Specatcol pentru întărâtarea vremurilor transcriu scenariile unei sărbători continue. Implicit, neautentice. Sărbătorescul a fost înlocuit de spectacular, haosul a învins ordinea. Când spaţiul consacrat e umbrit de veselia târgului şi timpul — marcat de dansul pătimaş al ţigăncilor, ruptura pare a fi iremediabilă. „… preţ de doi leuţi / costă aventura / în bărcile de hârtie / pe care scrie / acelaşi cuvânt luat de val / casa de vis-à-vis / e toată un verde, / stăpânului / mulţi îi zic nebun / el râde ca-ntr-un ritual / învăţat pe de rost / […] / şi poartă lipită / pe cămaşă / fotografia lui / din vremea când / fuma pipă / orăcăitul broaştei / rătăcite în ierburi / sună a litanie refuzată.” (Rol principal într-un spectacol deocheat) Imaginile s-ar situa la limita dintre viziunea spectaculară, derizoriu-maladivă, şi desfăşurările coşmareşti. În acest cadru, problematizarea ia forme patetice, fără a fi însă mai puţin gravă (Desen cu fuste creţe şi sentimental înflorate). Discursul alunecă dinspre imagine spre afect şi idee, astfel încât, oricât de fluentă ar fi derularea secvenţelor scenice, ultimele versuri din poem ajung să dezvăluie tensiunea lăuntrică a subiectului, migrând uşor spre abstract. Se mărturiseşte astfel o întreagă problematică existenţială, ivită dintr-o distincţie majoră: rătăcirea în preajma morţii (prelungă, chinuitoare, dramatică) şi sfârşitul propriu-zis (irepetabil, definitiv).
Când recurge la modele livreşti, poemul se articulează mai mult cultural decât liric (Îngăduinţă pentru Pan, Amiază nevindecată). În Motiv din vechea carte, materialul din depozitul moştenit de imagini se lasă valorificat într-o meditaţie asupra condiţiei duble a artistului – creatură şi creator. Aşadar, două căi de urmat, fiecare cu eternitatea ei. Dar şi legătura dintre acţiune, reflecţie şi gratuitatea actului creator: „… Iov, singuratic în ploaie / aseară / mă chema / la o mărturisire / istovitoare / cu laşitate / mă îndepărtam / pe o navă utopică / din cuvinte / plutitoare / între marea judecată / şi poezie” (Motiv din vechea carte). Pe linia marcată de datele culturale merg, de altfel, cele mai multe dintre poemele secţiunii a doua, Băutori de nepăsări. Se pun în joc mici explozii ale imaginarului, într-un amestec de aviditate a evocării (fantazării) şi aspiraţie spirituală. Cu un nucleu suprarealist, profuziunea imaginilor delirante din Cai, cu păsări pe creştet, de pildă, caracterizează un univers de fantasme stilizate sau, mai precis, conven-ţionalizate, conjugând detaliul cotidian cu atmosfera oniric-spectrală. Ivite dintr-un interior bântuit de inventarul cultural-estetizant, imaginile se rostogolesc neobosite în căutarea sensului, a ordinii fireşti pe care lumea, cândva, a pierdut-o. Şi mai ales, în căutarea unui (anume) timp. Nimic altceva nu traversează poemele Veronicăi Balaj cu o mai mare constanţă decât vârstele timpului — cea a începuturilor lumii şi fiinţei, dar şi cea a căderii şi a ispăşirii (Vera Iconia II, Cai, cu păsări pe creştet, Dizarmonii şi Ciné-verité).
În alte poeme, câte un personaj devine un soi de agent al descoperirii eului profund, mai precis a dimensiunii sale spirituale. Cadrul e acelaşi, cu o viziune grefată pe structura confesivă a discursului şi pe îmbinarea artizanală a cuvintelor, ce denotă gustul mai general pentru artificiul manierizant. Dacă geometria lumii este profund bulversată, atunci subiectul poetic trebuie să transforme tânjirea după ordinea pierdută într-o mişcare eficientă spiritual. Sau într-un travaliu ascensional. Nu mai e doar fiinţa care îşi regândeşte viaţa, ci şi călăuza de circumstanţă a celor rătăciţi. „Mă obişnuisem deja; / îngerul ră-tăcea / pe drum / cântând / ori / se lăsa ferecat, / purtat / într-o cuşcă / privit / aţâţat / în număr de circ; / se-ntâmpla / şi s-adoar-mă-n plină zi / pe umărul cuiva / sau pe creştet; / (dar mă mai slujea / cât de cât); / coşmarurile lui nu erau de dorit; / tresărea / scotea flăcări / pe nas, pe gură, / chema ploaia / (el ştia de unde) / îşi înmuia-spăla / aripile / ca pe nişte rufe; / […] / Unii îl purtau / de la rugăciune la zeflemea / primea pâinea cea / de toate zilele şi / cuvinte frumoase / (false proteze pentru / iluzia iubirii) / până când, / într-o învălmăşeală / de zăpezi / şi cuvinte căzute / o aripă i se rupse / […] / îl aburc / pe umărul stâng / gâfâi spre locul zăpezilor / albe-albăstrui / să-i fac / o aripă de rezervă / numai / de n-ar ploua / să nu-i topească / aripa / îmi zic, / dar Îngerul / se preschimbă sub ochii mei / în trunchi de copac.” (Înger cu aripă de gheaţă) Sensurile care păreau să i se decripteze cu uşurinţă se pot transforma, iată, în formă, aşa cum necorporalul, la rândul lui, poate cădea în materie.
Deruta şi retorica descumpănirii nu ajung până în pragul crizei. Rotirea în jurul aceloraşi obsesii (calea, sensul, timpul, moartea) se face mai degrabă în ritmul gândului controlat, decât al dezechilibrului transpus în expresie. Chiar şi în secvenţele în care obsesia se prelungeşte în sfera fantazării delirante, aceasta se produce, aşa cum am mai observat, pe un fundament esenţial-mente livresc, cu o preferinţă pentru elementele imaginarului manierist-spectacular. Se întâmplă totuşi ca somptuoasele sedi-mente culturale să lase loc şi unor linii tăiate abrupt, printre care căutarea de sine şi intimitatea morţii ies la iveală dintr-un substrat mitic abia conturat (Happy Face, Exil de zi şi noapte).
Atunci când îşi comprimă viaţa în câteva clipe, prin magia jocului de flăcări, autoarea are privilegiul de a descoperi punctele de convergenţă între taina începuturilor şi existenţa actuală. Destinul şi expresia lui individuală se unesc în materia vie a cuvântului, resimţit nu ca semn al purităţii absolute (precum în Ciné-verité), ci ca purtător al erorii dintâi. Dar şi ca o formă de eliberare (lirică?) de sub presiunea sufocantă a trecerii: „soseşte jonglerul / cu rol principal / – îmi sărbătoresc / toate zilele de naştere / deodată / şi stau / înrămată / între flăcările / ieşite din mâinile lui / spectacol de grădină / cu tăiere de noroc / şi gustul cuvintelor / rodite / într-un gutui / şi-un măr/ cu sămânţa picată / din Eden / taman în pătratul meu / exis-tenţial / […] / un tablou mişcător, izbutit / scheunatul unui pisoi/ zgârâie carnea nopţii / în căutare de mâncare / secundele vin, desfrânate / laolaltă / din mai multe direcţii […]” (Aniversare şi tăiere de noroc).
Poemele Veronicăi Balaj compun şi recompun o lume stratificată, în care cultura şi natura îşi au locul bine stabilit. Asimilarea unei tradiţii a imaginarului se împleteşte cu calculul artizanal iar volutele lăuntrice, cu plasticitatea teatrală. Autoarea îşi scrie poemele cu o mână reală, din carne şi sânge, dar şi cu o alta, fantasmatică, a cărei mişcare pe hârtie traduce forţa sau fragilitatea indefinibilă a interiorităţii — în faţa vieţii şi a trecerii. În faţa poeziei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Veronica Balaj și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.