Daris Basarab – Dor de ducă

Daris BasarabMotivaţie

Dor de ducă… ce frumos sună această sintagmă la noi! Oare de când a intrat în vocabularul curent al românului? Cred că dintotdeauna! Da, aşa trebuie să fie. Altfel, cum aş putea explica faptul că de mic copil am simţit un ,,dor” mistuitor de necunoscut care mă cuprindea ori de câte ori auzeam pe cineva descriind locuri şi întâmplări din alte lumi, lumi pe care le urmăream cu degetul pe hartă, încercând să reconstitui cele auzite.
Prezenţa în preajma noastră, a copiilor vreau să spun, a acelui personaj hulit, ,,vagabondul”, în viziunea bunicii, a unchiului Alex, cum îi plăcea să i se spună, Saşa pentru cei din lumea lui, ne fascina. Îi plăceau copiii pentru că ştiau să-l asculte, pentru că îl întrerupeau doar când depăşea, chiar şi în înţelegerea lor fără de margini, verosimilul.
Atunci sărea şi mai mult peste cal şi amplifica fascinaţia noastră făcându-ne să acceptăm inacceptabilul, să-l urmăm în periplurile sale, să participăm emotiv la emoţiile care-l copleşeau. Întrerupea adesea brusc povestirea într-un punct de suspans, lăsându-ne să-l implorăm să revină, să reia povestirea.
Pleca tiptil, se strecura din casă şi dus era. Pleca la cârciumă sau, şi mai rău, dispărea pentru o perioadă nedefinită, mereu implicat în acţiuni de comis-voiajor.
Asta era şi, volens-nolens, era mereu pe drumuri. Dar nu pe orice fel de drumuri. Era mereu plecat, cum am spune astăzi, în Vest, la Viena, Paris, Roma sau Londra, rupea câte ceva din limbile vorbite prin marile capitale europene, făcea treabă bună se pare, ,,înregistra” amintiri cu nemiluita în stivele memoriei sale prodigioase şi, la întoarcere, le descărca la un pahar de vin cu prietenii, dar mai ales cu micuţii lui admiratori. Memoria, însă, nu era totul. Imaginaţia debordantă îl ajuta în crearea unei atmosfere de fantastic, atât de iubită de noi.
Un singur lucru ne deruta. Atunci când îl rugam să continuie ceva întrerupt cândva, nu se lăsa înduplecat. Era şi normal ţinând cont de faptul că nu acceptam nicio abatere de la ceva ce stăruia în memoria noastră. Nu avea voie să greşească, să schimbe ceva. Aşa se întâmpla, de fapt şi cu tatăl meu, care nu reuşea să repete o poveste, de regulă rod al imaginaţiei sale, fără să fie admonestat de corul indignării noastre şi decretat după plecare, drept ,,mare mincinos”.
Cele mai năstruşnice ,,amintiri” veneau însă nu din Vestul Europei. Atenţia noastră era pusă la grea încercare atunci când unchiul Alex ataca amintiri din peregrinările sale prin Africa. De regulă erau cantonate pe teritoriul Keniei, ţara fantasmelor, a safariurilor. Avea un dar de a improviza, pe marginea unor ilustrate cu animale sălbatice, nişte ,,participări” inimaginabile la aventuri vânătoreşti.
Am folosit termenul ,,improviza” în loc de imagina în virtutea faptului deja amintit, acela de a nu putea repeta, la insistenţa noastră, o poveste pe care noi o ştiam pe de rost.
A fost un om deosebit, cu toată meteahna care l-a doborât în cele din urmă, băutura. A murit chinuit de remuşcări, dar şi de dor, un dor nebun de ducă.
A rămas însă în memoria mea, prin poveştile sale ,,nemuritoare” , prin dragostea lui pentru necunoscut, prin imboldul pe care l-a dat imaginaţiei mele, prin cuvintele lui pe care le-am înţeles doar la maturitate: mi-e dor de ce las, când sunt departe şi mă-ntorc ca să-mi fie dor de ce-am văzut şi, mai ales, de ceea ce n-am văzut încă…Era definiţia lui pentru neostoitul ,,dor de ducă”.
Am însuşit acest ,,dor de ducă” din frageda adolescenţă, l-am păstrat cu sfinţenie în anii tinereţii, l-am cultivat la maturitate. Mulţi ani împrejurările nu mi-au permis decât să visez utopic. Vestul unchiului Alex devenise Vestul Sălbatic, accesibil doar celor care aparţineau, într-un fel sau altul, sistemului. Şi atunci, ,,dorul de ducă” a renunţat la utopie şi s-a mulţumit cu ceea ce era mai la îndemână: Estul, cu ţări aparţinând, prin forţa împrejurărilor, aceluiași sistem, sistem cu circuit închis, cu limite riguros definite, dar accesibil.
Şi a început hoinăreala: Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Uniunea Sovietică. Nu a fost o pierdere de vreme. Cu maşina, cu familia, uneori singur, pe drumuri necunoscute dar pline de surprize plăcute, cu relief variat, cu oraşe minunate, cu oameni minunaţi, diferiţi de noi dar cu aceleaşi idealuri ,,utopice” nedeclarate în văzul lumii dar şoptite în baza unui consens, şi el nedeclarat, cel al înţelegerii mutuale, al încrederii reciproce, dictate de speranţă. Era de înţeles.
Cu toţii sufeream din cauza opresiunii specifice sistemului, cu toţii speram s-o depăşim cumva, cu toţii aveam ochii îndreptaţi înspre Vestul Sălbatic, chiar dacă visul părea iluzoriu. Da, aceste evadări au avut un rol deosebit în păstrarea neştirbită a speranţei, prin simpla varietate, prin hoinăreala realizată, prin frumuseţile imprimate pe peliculă, dar mai ales în memorie.
Aşa am dat frâu liber dorului meu de ducă, şi am rămas surprins de cât de minunată este viaţa de hoinar. Şi am hoinărit pe rupte, cât s-a putut, păstrând neştirbită amintirea unchiului Alex, cu al său periplu prin lumea liberă şi, mai ales, cu al lui popas fascinant la poalele veşnic înzăpezitului Kilimanjaro şi a celebrei văi Serengeti de la graniţa dintre Kenia şi Tanzania.
A fost o perioadă ,,bună”, a început prin 1967 şi s-a încheiat, cel puţin în prima fază, în 1968. În ’67 am străbătut o cale lungă: Budapesta, Bratislava, Brno, Praga, Karlovy Vary, Plzen, Zacopane, Cracovia, Varşovia, Malbork, Gdańsk, Sopot, Toruń, Poznań, Wrocław, Katowice şi înapoi înspre acasă. Nu pot descrie plăcerea realizată. Rezultatul a fost o refacere a traseului în ’68, cînd am considerat util s-o luăm şi pe Kity cu cei 10 anişori ai ei. De data aceasta eram în temă, am putut zăbovi acolo unde atracţia era pe măsură, dar am păstrat şi un gust straniu pe care nu l-am putut înlătura până acasă, când am lămurit lucrurile întâlnite dar neînţelese.
Chiar la intrarea în Polonia, spre Zacopane, am dat de blindate sovietice înşiruite pe marginea şoselei, lucind discret şi din spatele lizierelor de pădure. Acelaşi spectacol şi la întoarcere, după vreo două săptămâni de hoinăreală, dar pe un fond neplăcut de zgomot de motoare ambalate şi de deplasări ameninţătoare ale ’siluetelor’ deloc prietenoase, ornate abundent cu crengi proaspăt tăiate. Bineînţeles, la întrebările puse de Kity, nu am avut un răspuns plauzibil. Ceva în genul ’marile manevre’.
Ajunşi acasă am aflat drama care a avut loc după ce am părăsit noi Cehoslovacia. N-a fost vorba de nici un fel de manevre. A fost invazia trupelor sovietice care veneau să stingă ecourile Primăverii de la Praga.
Şi toate acestea cu sprijinul celorlalte state participante la Pactul de la Varşovia, mai puţin România! Era dramul de mândrie pe care-l presăram pe rana agresiunii. A fost norul care a umbrit această din urmă manifestare a ’dorului de ducă’ şi a atras o dată în plus, dacă mai era nevoie, atenţia asupra pericolului cu care se confruntau sateliţii pe orbitele nesigure ale sistemului ’solar’ sovietic.
Totuşi, amintirile sunt amintiri şi, printr-o selecţie ’naturală’, specifică fiinţei umane, am reuşit să păstrez în memorie ’stop cadre’ de o deosebită claritate şi calitate, care, şi la zeci de ani distanţă, nu rareori inundă cu bucurie starea mea de spirit, punând cărămizi pe edificiul a ceea ce a însemnat, şi mai înseamnă încă, neostoitul dor de ducă. Budapesta, Praga, Cracovia, ca să mă opresc doar la câteva repere, au rămas, fiecare în parte dar şi în ansamblu, perle de primă mărime în şiragul de nestemate pe care-l port şi-l îmbogăţesc, în jurul memoriei mele nesăţioase.
Erau primii paşi ai ’hoinarului’ molipsit, încă din copilărie, de la un unchi năbădăios, dar neînţeles de cei din jur, unchiul Alex. A mai urmat o escapadă de o săptămână, de unul singur, în ’69, prin Bulgaria: Sofia, Rilla, Plovdiv şi, bineînţeles, litoralul, cu o încheiere la Balcic, în grădinile palatului Reginei Maria. Şi o surpriză plăcută generată de căldura localnicilor din istoricul Cadrilater, de limba română cu care m-au întâmpinat.
Din nefericire, visul meu de hoinar a fost întrerupt pentru o bună bucată de vreme din motive independente de dorinţa şi voinţa mea. Aşa erau vremurile, aşa a fost supunerea noastră smerită. Şi am stat iarăşi cuminţi acasă, şi ne-am întors la ale noastre comori, şi cum erau destule perle, ne-am bucurat din plin de drumeţie. Litoralul Mării Negre sau Delta Dunării, Valea Prahovei sau Apusenii, Dunărea la Cazane sau Valea Oltului, pe Lotrişor la Cataracte, sus, prin Maramureş, după un periplu prin mănăstirile din Moldova şi Bucovina.
O singură dorinţă am înecat-o în suspine, aceea de a hoinări prin Basarabia. Ar fi fost prea dureros să spui că ai hoinărit prin Ucraina sau Republica Moldova.
Toate acestea au fost, de fapt, răsfoite şi răsrăsfoite, şi cum dorul de ducă nu se mulţumeşte doar cu repetiţiile, neîmplinirea se accentua. Gândul la unchiul Alex şi la hoinăreala lui atât de hulită dar neînţeleasă nu-mi dădea pace iar speranţele într-o împlinire păreau deşarte. Şi a venit anul ’72, cu noi planuri de hoinar, urmărind pe hartă locuri încă neexplorate, ascultând poveştile ‘poeţilor vagabonzi’, ale prietenilor geologi, adevărate invitaţii la drumeţie, sau, poate, mai bine zis, adevărate prelegeri despre nestematele naturii, despre peşteri sau despre piscuri, deaspre văi sau creste, despre locuri inaccesibile sau drumuri la înălţimea Cerului.
Am ochit Parângul şi am început să visez. Să trec pe la Polovragi, peştera Muierii şi Novaci, de unde, călare pe MZ-ul meu de 250, să urc spre Cer şi să cobor la Sebeş. Unii mă încurajau, nu puţini zâmbeau cu subînţeles. Eu visam şi mă pregăteam. Dar n-a fost să fie.
Eu, surghiunitul, m-am pomenit propus să însoţesc o delegaţie condusă de Directorul General, pe post de tehnolog, în Algeria, în probleme ’nucleare’, cum ne plăcea să spunem. Cu toate că propunerea venea chiar de la director, m-a făcut să mă înfurii, nu să mă bucur. Ştiam că, fiind în afara ’sistemului’, nu aveam nicio şansă. Primele reacţii nu s-au lăsat aşteptate.
La început simple atenţionări, mai apoi propuneri concrete. De fapt n-au fost contrapropuneri, a fost doar una singură, o autopropunere. Un ’prieten’, cu tot ce trebuia la dosar, din dorinţa de a mă ’scuti’ de inerentele neplăceri, în spatele unor uşi închise, şi-a susţinut cauza. Ghinion ! Nu pentru mine, ci pentru el.
Directorul a rămas neclintit, a vorbit la ’organizaţia de bază’, au convenit să mă introducă în ’sistem’, au făcut formele şi, spre surprinderea mea, dar şi a altora, am primit paşaport şi bani de diurnă. ’Anecdota’, care m-a cam însoţit în viaţă, nu s-a dezminţit nici de data aceasta. Garda mea ’personală’, m-a invitat la un pahar de vorbă, la un restaurant discret şi, după câteva păhărele mici, m-a rugat să-i împrumut 10.000 de lei.
Auzisem câte ceva despre cutumă, mi-am ascuns reacţia după un nou păhărel şi i-am spus simplu : se face. Ăsta a fost preţul final al primului meu paşaport de serviciu. A doua zi m-am dus să-l ridic.
Algeria însemna pentru mine nu numai prima ieşire, ci şi trecerea prin lumea interzisă şi, pe această cale, intrarea pe tărâmul mult visat al Africii. În clipa aceea am realizat că visul care-l însoţise în viaţă pe unchiul Alex, se transformase într-un zâmbet, care urma să-mi însoţească primii paşi în împlinirea dorului meu de ducă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Daris Basarab și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Daris Basarab – Dor de ducă

  1. Multumesc Melidonium!
    Onorat de-a fi gazduit pe paginile prestigioasei Dvs. publicatii

    Boris David

  2. Melidonium zice:

    Multumim draga Boris!
    Onoranta si pentru noi colaborarea si prietenia ta.

Comentariile sunt închise.