Adrian Erbiceanu – poesis

La poarta înserării

Din adâncimi – pe ape dispersate
Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar –
Călăuzit de-un simţământ primar,
Sui treptele-ntrebării ferecate.

La poarta înserării gândul bate.
Incertitudini – trepte de altar –
Grăbite se preling pe minutar:
Nimicnicie şi…eternitate!

Aşa adun corvoadă la corvoadă,
Inscripţii – tăinuind aspru consemn –
Vizibile, când n-aş vrea să se vadă.

Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn;
Doar ghemul care singur se deznoadă,
Să-mi lase mie, şi pe toate, semn.

Însingurare

Păduri ceţoase-mi cresc mereu în cale
Parcă strângând la veştedul lor sân
Ţărâna-n care timpul mă prăvale
În colţ de văgăună să rămân

Singur cu mine doar…ca o părere
În care mor ştiutele cărări…
Mi-e gândul ostenit, vorba – tăcere,
Şi-mi sunt povara vechii întrebări

Când rătăcesc pe vârfuri lunecoase
În gravă cumpănire… zări de fum
Mă-nvăluie în giulgi, nesăţioase…
Bat marginile şi mă sting precum

Sub rece ploaie vetrele se sting…
Zilele-mi sunt nişte ravene seci,
Barba îmi creşte, tristele mă ning…
Ce nebunie te-a făcut să pleci?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adrian Erbiceanu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.