Adina Dumitrescu – Autosegregare

Când femela de hamster simte că locul pe care-l ocupă nu este cel sigur, nu e propice puilor sau nu-i place ei, când cantitatea-i de lapte e insuficientă hrănirii puilor sau când aceştia sunt prea pofticioşi, ea singură-şi mănâncă o parte din ei, restaurând un echilibru aproape perfect între ea şi menirea-i. Nu plânge, nu râde, nu-şi blestemă zilele, nu căpiază dând rotocoale culcuşului dintre franjurii de talaş.
Când bunica eschimosului din scenariul filmat printre gheţuri nu are cum să mai moaie pieile animalelor cu blana preţioasă vânate la pol din lipsa danturii şi a puterilor, din lipsa salivei ca parte a procesului de producţie, ea se urcă pe sanie şi aşteaptă să fie trasă de-ai casei cât mai departe de ei, cât mai ascunsă privirilor oamenilor şi cât mai aproape de caninul unui Fram nemâncat, sperând să-şi găsească mai iute sfârşitul.
Iar când tu vajnică şi neînfricată corabie, cea cu velele rupte de trecerea timpului şi a corsarilor nelegaţi, tu cea care nu te-ai temut nici de acul cu funia pentru cârpeală, nici de nodul marinăresc ce s-ar putea înnoda pentru vecie vezi notificările chiar şi în glumă ale corăbiei tinere, cu motorul ajutat de caii putere şi cu prova pictată în email de sidef sau vezi dojana nespusă că ocupi un loc ce nu-l meriţi, că ocupi locul tinereţii ce se cere în faţă şi înconjurată doar de ea însăşi, nu poţi decât să te dai singură la o parte, să faci invitaţia cu mâna, cu inima şi cu sufletul tău întrupat din bucăţi. „Bravo, spune juneţea când un vajnic poet simte că timpul până la pragul celălalt se scurtează, e rost de vreun praznic pe-aici?” Se poate să fie, dar mai repede decât trebuia, având ajutorul declarat al juneţii! „Nici un Nobel pentru un scriitor bătrân!” spune un titlu de revistă deşteaptă pentru oameni super-deştepţi, chiar dacă nu bate masa cu casa, adică titlul cu conţinutul articolului! Dar nu la premii şi pătrunderi în case de seamă-ţi stă gândul! Nu la scos de pălării şi la triumfuri pe frunze de cale! Ci la legătura-ţi cu fila… la redarea fiorului şi la primirea în braţe străine a „spusului” tău… Mai stă cineva aplecat peste fila de carte-ţi, te mai înţelege cineva, te mai poţi face una cu cititorul când de tine ţi-e teamă şi pe tine singură te trimiţi la culcare alegând segregarea, colţul şi locul peste care-i ţesută pânza păianjenului? Şi începi jupuirea-ţi pe viu a unei foliaţii pe care-ai iubit-o şi cu care ai făcut scut de piele-armură, începi să te rupi în bucăţi de hârtie, începi cu lucrul ce ţi-a luat cel mai mult, ce-a muşcat dintr-o parte a inimii şi-au sărit stropii în ceafă… Rupi romanul la care lucrezi, rupi mărturisirile toate, rupi ce pare prea desuet zilelor noastre, deşiri toată metafora vieţii în firul poliesterului rezistent şi lucios… Şi ce-ţi rămâne, cu cine mai faci casă bună? Laşi drum liber amintirilor să năpădească pe tine? Amintirile, ca şi florile-alese părăsesc solul lucrat, modelat, împrejmuit şi udat, marginea potecii a ales buruiana!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Adina Dumitrescu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.