Irina Lucia Mihalca – versuri

Irina.Lucia.MihalcaSă nu striveşti clipa

În stele suntem noi, în lumina veşnică
ce-nchide două suflete în aceeaşi crisalidă.
Pe tine te cheamă inima mea,
de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!
Vin din inima ta, din fundaţia creată,
din lacrima câmpului, rubine presărate-n flori.

Ca nopţile de altădată vei veni
să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele
cunosc drumul, iar luna-l urmează,
trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.

Lumina ne veghează până ne descifrăm
mesajul şi ne-mplinim menirea! …
Ai să ţi-o aminteşti după numele rostit cândva!
Numele, tunelul din labirintul iubirii
prin care iubita poate să fugă înainte ca iubitul
să-şi dea seama de absenţa ei într-un vis,
care-i mai mult decât un vis.

Să nu striveşti clipa! … Nisipul scurs printre degete,
salonul plin de umbre, palide chipuri,
secunda fugară, urmele timpului
tulburat de bucurii scufundate în dureri.
Acesta-i sensul vieţii, ecoul creaţiei în tot ce-i trecător!

Sunt stări care nu se pot repeta de două ori,
este ca şi perfecţiunea,
pornite şi din greşeală sunt perfecte.
Într-un râu nu putem intra de două ori,
chiar dacă intrăm
în apa din acelaşi loc va fi, totuşi, alta.

Pictând cerul cu stele
numai noaptea va şti de ce nu-şi arată cerurile,
în adâncuri sunt poveştile. În acea clipă,
dincolo de cuvinte, un strop ai privit
prin vălul zeiţei Isis ce-acoperă bolta lumii.

Totul se-aşează în armonia
de dincolo de geneză, de dincolo de nimic!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Irina Lucia Mihalca și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.