Constantin Enianu – Spre ochiul minţii: Edgar Degas

Edgar Degas s-a autodefinit ca pictor clasic al vieţii moderne. Pictorul, membru marcant al grupului impresionist, era un aristocrat distant şi intransigent ce părea că poate crea fără efort. Acest fapt deghiza uneori retuşurile obsesive ale pânzelor sale, detaşându-l de temele centrale ale curentului impresionist, în special prin pictura de peisaj, prin plein-air, refuzând totuşi să picteze în aer liber. „Nu era fascinat de culoare şi de efectele pensulei, ci de contur şi de schiţe, reuşind să egaleze opera lui Monet şi Renoir. Niciun alt artist din vremea sa nu a experimentat la fel de mult, Degas excelând în sculptură, gravură, pastel, ulei, fotografie, prin care a explorat chipul uman, în special pe cel al femeii.”(Tim Marlow, „Impresioniştii”)(*).
Părinţii lui Degas erau bancheri, persoane cu aspiraţii aristocratice – tătăl originar din Napoli, iar mama, din New Orleans. Hilaire Germain Edgar Degas, s-a născut la Paris pe 19 iulie 1834 şi a avut o copilărie privilegiată. Pe parcursul vieţii Degas nu a suferit de nevoia banilor care fură timpul creatorilor, şi nu numai… Tatăl său l-a îndemnat să urmeze o carieră în Drept, pentru a conduce afacerile bancare ale familiei. „Degas s-a conformat, însă era mereu la Luvru, copiind febril operele maeştrilor, obicei care i-a rămas multă vreme. Era foarte încrezător, ambiţios, avid de a învăţa, aranjându-şi câteva întâlniri cu clasicistul Dominique Ingres, are l-a sfătuit pe tânărul aspirant «să deseneze multe contururi, nu din natură, ci din memorie şi din gravurile maeştrilor»”(*).
Degas, la 22 de ani, dornic de a-şi cunoaşte rudele şi calasicii, pleacă în Italia. Timp de trei ani a studiat, a călătorit şi şi-a vizitat rudele. A poposit apoi în Florenţa, la Laura Bellelli, mătuşa sa, pe care a pictat-o împreună cu soţul şi fiicele lor. „Familia Bellelli”(1860), e prima lucrare majoră, reprezentând porteretul unei familii nefericite. E ca un tablou istoric grandios. „Mătuşa Laura apare preocupată şi tristă. Tatăl său, bunicul lui Degas, murise de curând, chipul său apărând în desenul în cretă roşie din spatele Laurei. Distanţa dintre soţ şi soţie arată că cei doi nu au o căsnicie fericită. Laura i se plânsese nepotului despre soţul său, iar dispreţul baronului este evident din reţinerea cu care, condescendent, este întors către familie şi pictor. Atitudinea şi expresia fetiţelor înseninează atmosfera apăsătoare, ele apărând agitate şi nerăbdătoare să scape de chinul de a poza. Singurul vioi şi senin este câinele, abia vizibil în colţul din dreapta-jos, care e pe fugă şi al cărui cap Degas nu l-a inclus în tablou, întărind ideea de instantaneu al vieţii, dar îndelung pozat.”(*).
Degas s-a întors din Italia în 1860. „Fete spartane provocând băieţi” e unul dintre primele tablouri pictate la Paris. Pictorul este în luptă cu ideea de istorie şi de tablou istoric, dar nu s-a oprit asupra italienilor din secolele XV-XVI sau a romanilor, ci asupra Greciei şi Spartei. „În fundalul triunghiului, spărgând mijlocul tabloului, apare bătrânul Lycurgus, legiuitorul. Alături, părinţii necăjiţi de edictul prin care el obligă fetele să lupte, prim-planul descriind tensiunea dintre grupurile de fete şi băieţi. Paralela cu istoria se opreşte aici. Tabloul nu e o imagine arheologică a unui peisaj grec idealizat, a unei scene saprtane. Pictorul suprapune ideile de modern şi de clasic, chipurile copiilor fiind, de fapt, cele ale ştrengarilor parizieni, pe care Degas îi vedea pe străzile din Montmartre.”(*). Modernul şi viaţa modernă se strecoară către privitor din siluetele impudice ale personajelor masculine. Asupra acestui tablou, pictorul a revenit de mai multe ori, iar expunerea lui nu a avut loc nici în 1880, când pânza a fost respinsă de la expoziţia impresionistă, poate din cauza ignorării picturii istorice tradiţionale.
Viaţa modernă a luat locul istoriei în arta lui Degas datorită lui Edouard Manet şi a prietenilor săi pe care îi întâlnea la Café Guerbois. La poalele colinei Montmartre Degas a întâlnit artişti ca Monet, Renoir şi Cézanne, cu care s-a unit în 1874, cu ocazia primei expoziţii impresioniste. Degas nu era interesat să picteze peisaje, dar caii îl fascinau, începând astfel să picteze o zi la hipodrom. El explorează pentru prima dată tema curselor de cai, un spectacol contemporan, cu un succes crescând în Franţa. A pictat mondena cursă de la Longchamps, unde e redat un hipodrom suburban şi coşurile fumegânde ale fabricilor. „Caii şi călăreţii se adună nerăbdători la linia de start, mulţimea fiind vizibilă dincolo de forfota cailor. Detaliul este observat şi redat cu un control tipic lui Degas. El creează şi senzaţia de uşoară accelerare a mişcărilor prin luciul culorilor hainelor jocheilor, care atrag privirea de la stânga la dreapta către gruparea triunghiulară compactă din centrul tabloului.”(*). Degas a schţat mult pentru acest tablou, ca întotdeauna, dar a şi sculptat în lut forme de cai şi a analizat fotografii, pentru a înţelege cum arată în tridimensionalitate şi cum îi poate reda fidel în pictură. Această explorare spaţială a apărut în portrete şi în naturile moarte. În „Orchestra de la Operă”, pictat în 1869, extinde explorarea perspectivelor diferite, ceea ce a anunţat o nouă direcţie a artei sale. „Este o imagine originală, o vedere «de jos» a lumii, a scenei, partea superioară şi cea inferioară contrastând puternic. Tabloul a fost început ca un portret al lui Desire Dihau, un fagotist din orchestra Operei din Paris.”(*). Fagotistul poate fi văzut în tablou alături de colegii săi, într-o porţiune foarte aglomerată. Uneori chipurile şi instrumentele se suprapun, ascunzându-se privirii. Perspectiva lui Degas amplifică totul, el fiind acolo jos, cu ei. Deasupra lor pluteşte o simfonie intensă de roz şi verde, balerinele «decapiatate» fiind prima apariţie dramatică în opera sa. Ele plutesc, contrastând cu orchestra imobilă, colorate de un penel energic, în contrast cu alb-negrul orchestrei. Reputaţia lui Degas se datorează tablourilor cu balerine, ele dând tonul multora dintre picturile sale. Mai mult de jumătate dintre acestea tratează baletul. „Clasa de dans”, tablou complex, a apărut la expoziţia impresionistă din 1874. El prezintă lecţia de balet a lui Jules Perrot, reputat coregraf, poziţionat în tablou ca un colos, în mijloc. Balerinele sunt răspândite pe diagonală, aidoma unei frize clasice. Compoziţia este compactă şi inteligent înfăţişată, artistul exersând aici propriile tehnici şi oferind un spectacol virtuos prin contur şi culoare. Această lume a fanteziei ascundea intenţiile lui Degas: „Mi se spune , «pictorul balerinelor», însă nu se ştie că pentru mine ele sunt un pretext pentru a picta ţesături minunate şi a reda mişcarea.”
Degas înfăţişează şi imagini din culisele vieţii femeilor, uneori în ipostaze încântătoare, dansând, alteori trudind din greu, supuse corvezilor. Tabloul „Spălătoreasa” devenise o figură culturală în Paris în anii 1860-1870. Degas adoptând-o primul ca temă. „În acest superb şi «aburind» tablou, vedem o femeie iluminată din fundal. Este o siluetă, care trudeşte cu un fier de călcat, încadrată de cămăşile de deasupra şi de faldurile de vopsea din prim-plan. O imagine eroică, ce exprimă compasiunea sa faţă de femei. Interesant este trecutul tabloului, în ceea ce priveşte împresionismul. Degas l-a pictat pentru un prieten, în 1873, împrumutându-l apoi pentru expoziţia impresionistă din 1876. Nu l-a returnat, pictând în schimb o versiune mai mare şi finisată şi plănuind să-l termine pe acesta. Însă a realizat că efectul dorit era cel mai bine redat aici. A încercat să-l retuşeze, căci privind atent, putem vedea semnătura uşor acoperită de vopsea. Lumina care se îmbină cu aburul, acest efect de abur, iată ceea ce l-a satisfăcut în final.”(*). Există în acest tablou un consens coloristic. Penelul redă uşor fineţea femeii prin tuşe uşoare, imitând mişcările fierului de călcat. Aproape se pot imagina spălătoresele lui Degas trecând de la serviciu pe la cafenea, pentru o binemeritată băutură…
„Absintul”(1876) înfăţişează un cuplu într-o cafenea. Au privirile pierdute, iar femeia are în faţă un pahar cu absint. Cu un deceniu în urmă, Manet pictase un bărbat elegant care bea absint, dar tabloul lui Degas este mai detaliat, neidealizând nici cafeneaua şi nici băutura, îndeajuns de nocivă pentru a fi inetrzisă până la finele secolului. Aici e zugrăvită o lume mohorâtă şi dură, din care singura evadare este expediţia etilică. „Tabloul a provocat reacţii puternice la expoziţia impresionistă din 1876, iar faima sa l-a făcut să fie vândut unui colecţionar britanic. Degas a participat la şapte dintre cele opt expoziţii impresioniste, devenind cel mai direct membru al grupului. El susţinea solidaritatea de grup pentru a promova «noua sensibilitate». Nu a fost de acord ca termenul de «impresionism» să fie colectiv, numindu-se pe sine şi pe ceilalţi «realişti», accentuând importanţa vieţii contemporane ca sursă a artei. Monet, Renoir, Pissarro pictau afară, Degas rămânând hotărât înăuntru. Vederea îi slăbise, era miop, iar lumina puternică îl deranja. Descria lumina zilei ca fiind: «prea mult Monet pentru mine». Era fascinat de întuneric, la propriu şi la figurat, fapt care a dus la un măreţ experiment imagistic şi tehnic.”(*)
Unul dintre cele peste 400 de monotipuri create în anii 1870-1880 îl reprezintă tabloul „Clientul”(1879). Procedeul de aici constă în pictare cu cerneală pe o suprafaţă metalică, aplicarea unei coli, apoi trecerea sa prin presa tipografică. Cernela de pe matriţă este ştersă pentru a reda un efect voalat. Totul se potriveşte temei bordelului, redată frecvent şi explicit de pictor. Cele două prostituate goale aşteaptă alegerea clientului. „O descriere întunecată a unei lumi în vogă la Paris, strict interzisă, pe care Degas a cunoscut-o direct. Artistul frecventa bordelurile, fapt dovedit în scrisorile trimise prietenilor şi evident şi în monotipurile sale.”(*).
Pe Degas îl interesau şi viaţa privată şi cea publică, pictând un tablou cu acrobata Lala, a cărei reprezentaţie era o senzaţie la Paris în anul 1879. Cea mai spectaculoasă specialitate a domnişoarei era să fie ridicată de dinţi, tabloul imortalizând această „încleştare”. Imaginea surprinde echilibrul perfect al acrobatei, în faţa căreia privitorul e cuprins de suspans şi admiraţie, ca şi cum ar fi chiar în arenă.
Degas a creat agitaţie în 1886, la ultima expoziţie impresionistă, cu portrete de femei îmbăindu-se, spălându-se şi uscându-se. Criticii le-au considerat urâte, iar tema jignitoare, deoarece, spre deosebire de nudurile clasice care zburdau în apă, aceste femei au ceva clandestin. „Până acum, poza nudului presupunea prezenţa unui privitor. Însă femeile mele sunt obişnuite, surprinse parcă prin gaura cheii.” „De fapt, pictase în atelier, observându-şi atent modelele şi insistând pe gesturile corpului omenesc, nu pe starea sufletească a femeii. Chipurile sunt arareori vizibile, anonimitatea întărind faptul că acestea sunt studii ale corpului, observat atent şi redat senzual într-un alt mediu: pastelul. Peste schiţa iniţială în cărbune, el adaugă pastelul viu colorat în stilul inimos impresionist. Degas agrea pastelul pentru că era un mediu uscat care putea fi retuşat mult mai uşor. Praful pastelului putea surprinde licărirea a ceva fugitiv. Pastelul l-a făcut să spună: «Eu colorez prin contur».”(*).
Cu ultimele nuduri, Degas a încheiat cronica femeilor contemporane, redându-le aproape obsesiv, în orice ipostază imaginabilă, folosindu-le ca mijloc pentru experimentele sale artistice. În anii 1890, văzul i s-a deteriorat, imaginile femeilor devenind radicale, zugrăvite mai de aproape şi în forme tot mai abstracte. Formele, reprezentând siluete de dansatoare, sunt suprapuse, mişcarea însă este împinsă către privitor, amplificată fiind de pigmentul pastelului, ce creează efectul de caleidoscop. „Un final demn de «pictorul balerinelor», un tablou care ameţeşte privitorul, cu un stil şi o temă animate şi care ridică pastelul la rang de artă. În mod ironic, pe final, a folosit culorile simple şi nuanţate, apropiindu-se de stilul impresionist şi anticipând abordarea expresionistă ce va înflori în secolul următor.”(*). Aşadar, secolul XX va veni cu un fel de eradicare a patologiei oftalmice de care suferea Degas… Tămăduitorul era un „medic” numit Expresionism. Exprimarea sintetică a pictorului şi teoreticianului artei moderne Wassily Kandinsky, „emoţie – sentiment – operă – sentiment – emoţie”, reprezintă „medicamentaţia” ce detaşează reprezentarea vizuală impresionistă, formarea imaginii „în jurul ochiului”, dând prioritate compoziţiei, întemeiată pe formarea imaginii „în jurul creierului”, accentuând grafismul liniei expresive, planurile mari, decorative, culorile violent contrastante. După spusele unui prieten, Degas după 1900 era „o epavă”, orb, parţial surd şi aproape izolat. El nu mai putea crea nimic, dar arta sa era tot mai aclamată. Travaliul său, simţul experimentării, viziunea complexă asupra vieţii contemporane au fascinat artiştii, începând cu Pablo Picasso.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Constantin Enianu și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.